Birourile sunt un iad pentru persoanele al căror creier funcționează diferit

De două sau de trei ori pe săptămână, într-un birou deschis din Londra, Lilith* lucra cu un calculator în poală, ghemuită sub o masă dreptunghiulară pe care o împărțeau alte șase persoane.

„Sunt copleșită foarte ușor de zgomote sau de aglomerație”, a zis ea. „Oamenii care lucrează cu mine cred că e amuzant sau ciudat, dar până acum au fost politicoși.”

Lilith suferă de tulburare depresivă majoră, atacuri de panică și OCD și, deși merge regulat la terapie și ia medicamente, simptomele îi tot reapar. Pe când lucra ca editor la o companie de digital media în 2017, orele de muncă erau o adevărată provocare.

Imaginează-ți un birou tipic: în șaptezeci la sută din cazuri, e vorba de o cameră mare plină cu mese la care stau mai multe persoane. Poate că există o separare între tine și vecinul de masă, dar de multe ori nu există nici aia. Unele birouri au spații liniștite în care te poți retrage ca să lucrezi concentrat, dar multe nu dispun de așa ceva. Există vreo sală de mese sau de pauză ca să schimbi peisajul? Doar dacă ai noroc. În general e gălăgie, lumină puternică, primești e-mail-uri non-stop și ești convocat la ședințe.

Pentru persoanele neurodivergente, asta e o provocare majoră. Neurodivergența descrie variații în felul de funcționare a creierului și cuprinde persoane din spectrul autist, cu ADHD sau cu dislexie. Termenul s-a extins și acum include și persoanele care suferă de depresie, anxietate, OCD și PTSD, adică orice face un individ să gândească un pic diferit.

Susținătorii neurodiversității la locul de muncă argumentează că birourile ar trebui să se străduiască să creeze un mediu cât mai confortabil, în loc să oblige persoanele neurodivergente să se conformeze. Când li se permite să lucreze după propriul program și în medii prietenoase, persoanele neurodivergente înfloresc. Dar chiar dacă marile companii precum Microsoft, HP și SAP încearcă să implementeze tactici de muncă și angajare mai incluzive, pentru persoanele neurodivergente e dificil să găsească și să păstreze un loc de muncă. Între cincizeci și 75 de procente dintre persoanele autiste cu studii sunt șomere. Rata șomajului pentru persoanele care beneficiază de servicii publice de sănătate mintală e de aproximativ optzeci de procente.

Lilith, care are acum 25 de ani, a zis că a avut câțiva șefi care au înțeles-o și susținut-o. Când avea atacuri de panică la birou, avea voie să iasă afară și să respire. Când îi era imposibil să plece de acasă, putea lucra de la distanță. În unele zile, lucra între două și patru dimineața și apoi venea la birou mai târziu.

Dar acum, Lilith a renunțat la job și a redevenit freelancer. „Nu reacționez bine la un program rigid și rezist doar câte șase sau opt luni, după care o iau razna. Așa că mă tem să mă angajez iar, de teamă că o să am din nou atacuri de panică și apoi o să mă simt dezamăgită de mine.”

Luterman e autistă și, deși are un CV excelent, a zis că i-a fost foarte greu să găsească și să păstreze un job. „O cam dau în bară la interviuri și cred că are legătură cu abilitățile interpersonale, elementele nonverbale sau limbajul corpului”, a zis ea. I s-a spus că vorbește urât sau nerespectuos.

„Multe persoane autiste au un ton al vocii neobișnuit sau o cadență ciudată pentru restul lumii. M-au chemat de mai multe ori la Resurse Umane din acest motiv și mi s-a recomandat să vorbesc cu colegii despre asta, ceea ce mi-a fost foarte inconfortabil. În orice caz, mă bucur că au stat de vorbă cu mine în loc să mă concedieze pur și simplu.”

Aceste interacțiuni sociale l-au afectat și pe Sonny Hallett, 32 de ani, care e autist și lucrează ca ilustrator și artist în Edinburgh. Hallett a zis că nu a reușit să păstreze niciun job mai mult de nouă luni. „E o provocare pentru mine să merg zilnic într-un birou deschis. Zgomotul, lumina și aglomerația mă epuizează. Ajung la limită.”

Hallett a zis că, atunci când lucrează, se concentrează foarte mult pe un proiect, așa că e super stresant pentru el să ia o pauză ca să vorbească cu cineva, lucru care se întâmplă des într-un birou. Când reușește să-și păstreze concentrarea, rămâne setat pe o sarcină până o termină. Asta înseamnă că de multe ori sfârșește munca devreme, ceea ce îi enervează pe manageri când îl văd că stă degeaba și pare că nu face nimic.

Carly*, 27 de ani, care suferă de anxietate, depresie și PTSD și lucrează ca art director la o agenție de creație, a zis că nici comportamentul ei nu e aprobat de colegi. E adesea anxioasă, așa că simte nevoia să aibă o jucărie anti-stres în timpul ședințelor.

„Managerii mi-au zis că ar trebui să am mai multă inițiativă și să par mai interesată, dar îmi e greu să fac asta când mă sufocă anxietatea”, a zis ea. „Poate că sunt foarte interesată de ceva, dar de multe ori sunt copleșită sau distrasă. Asta nu înseamnă că nu-mi pasă.”

David Ballard, șeful Programului de sănătate mintală la locul de muncă din cadrul Asociației Americane de Psihologie, a zis că persoanele neurodivergente apreciază să li se permită să lucreze de acasă sau să-și facă singure programul. Soluția e ca angajatorii să le ofere această flexibilitate și nevoia de a lucra în liniște, fără să fie judecați.

Această strategie a funcționat pentru Tyler*, un fost soldat din marină în vârstă de 32 de ani care a fost de două ori în misiune în Irak și acum e asistent de sustenabilitate. A lucrat în timpul epidemiei de Ebola din Africa de Vest și a participat la misiunile de salvare de după dezastrul din Haiti. Are stres post-traumatic și probleme cu somnul din cauza timpului petrecut în armată. „În mod normal pot fi productiv la job chiar dacă nu am dormit o noapte, dar când nu dorm trei sau patru nopți la rând, sunt paralizat”, a zis el. În astfel de momente, are nevoie ca șeful lui să aibă încredere în el că își va face treaba bine de acasă.

Daniel Gritzer, 40 de ani, suferă de misofonie, un sindrom de intoleranță la anumite sunete. Zgomotele care îl deranjează pe Gritzer sunt mestecatul și scrisul la tastatură. Pentru o persoană care nu suportă sunetele făcute în timpul mestecatului, și-a ales un domeniu de muncă ciudat: e director culinar al site-ului Serious Eats.

Când Gritzer e în bucătărie și gătește sau filmează ceva, are în jur suficient zgomot ca să acopere sunetele deranjante. În restul timpului, poartă căști și ascultă muzică pentru a le evita.

„În trecut, am avut joburi la care m-am simțit inconfortabil. Oamenii credeau, probabil, că sunt anti-social sau că e imposibil să-mi fac jobul cu căștile pe urechi. Se întrebau mereu ce ascult.”

La ultimul ei job, Luterman lucra într-un spațiu semi-deschis, iar colegii se opreau des la biroul ei să vorbească. Și-a pus pe partea exterioară a biroului un semn care era fie roșu, galben sau verde. Dacă era roșu, însemna că se concentrează și nu vrea să fie întreruptă, galben însemna că lucrează, dar că poți să te oprești să-i spui ceva, iar verde arăta că e liberă. După ce oamenii au învățat să n-o mai întrerupă, a reușit să-și facă treaba foarte bine.

„Cred că autismul mă ajută să fiu un editor bun, pentru că recunosc foarte rapid tiparele și mă pricep să urmez reguli. Nici nu mă deranjează să fac o muncă plictisitoare și repetitivă”, a zis ea.

Companiile precum IBM și Yahoo au încercat, la un moment dat, să își lase toți angajații să lucreze de acasă. „IBM s-a lăudat că patruzeci de procente dintre angajați nu au deloc birouri”, a scris The Atlantic. Asta până când productivitatea și profiturile companiei au început să scadă și aceștia și-au schimbat decizia și și-au adus din nou angajații la birou.

Ballard crede că astfel de povești creează preconcepții în legătură cu programul de muncă flexibil și ajustările pentru persoanele neurodivergente. Adaptarea mediului de lucru nu înseamnă renunțarea totală la birou. Un raport Gallup din 2017 despre starea locurilor de muncă americane a intervievat șapte mii de persoane despre joburile lor și a descoperit că indivizii cei mai implicați lucrau trei sau patru zile pe săptămână la distanță, spre deosebire de cei care erau tot timpul de acasă sau de la birou.

„Cred că mulți șefi au impresia că cedează dacă fac asta, că le permit oamenilor să lucreze mai puțin, iar calitatea activității lor va avea de suferit, dar e greșit”, a zis Ballard. Când s-a întâmplat povestea respectivă la Yahoo și IBM, cred că a fost vorba de o problemă de management. Dacă performanțele angajaților au avut de suferit, nu a fost din cauză că aceștia lucrau de la distanță, ci pentru că managerii nu erau echipați sau pregătiți adecvat pentru a gestiona o echipă de la distanță.

Dar recunoaște că e nevoie de echilibru. Pentru persoanele cu probleme de sănătate mintală, e important să nu se perpetueze comportamentul disfuncțional. „De exemplu, dacă cineva are anxietate socială, îl ajuți dacă nu îi oferi o funcție în care să se simtă copleșit. Dar dacă creezi un mediu care îi permite să se izoleze total și să nu aibă interacțiuni sociale, asta îl va împinge spre strategii de apărare mai negative, care nu-l vor ajuta pe termen lung”, a zis Ballard.

Soluția e, probabil, undeva la mijloc: un mediu cu interacțiuni în grupuri mai mici și renunțarea la interacțiunile sociale inutile. „De aceea e important să ai manageri care sunt antrenați să lucreze cu persoane neurodivergente, ca să realizeze când unii angajați au probleme. De cele mai multe ori, așa cum arată și studiul nostru, schimbările implementate pentru acești angajați le sunt de folos și angajatorilor”, a zis el.

Austin a zis că un loc de muncă e ca un puzzle și fiecare e o piesă diferită, cu altă formă. „E contraproductiv să le ceri oamenilor să își lase acasă forma neregulată și să se conformeze.”

Totuși, Austin a zis că multe companii încep să realizeze că tocmai aceste forme neregulate favorizează originalitatea și inovația. „Asta înseamnă că putem spera la un viitor în care angajatorii nu vor mai considera aceste ajustări o povară, ci o mișcare necesară pentru accesarea unor oportunități de a crea lucruri noi.”

*Unele nume sunt pseudonime pentru a păstra identitatea.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.