La graniță

Cum e să conduci un stat când ai 27 de ani

Doi tineri lideri din San Marino și Andorra mi-au spus de ce au hotărât să intre în politică într-o țară cu populația cât a unui orășel.
05 August 2019, 4:00am
presedinte
Roger Padreny Carmona. Foto de Pau Riera 

Europa e o uniune, dar și o colecție de țări cu legi, limbi, valori, politici, salarii, băuturi și glume proprii. Viața poate fi extrem de diferită în funcție de partea în care te afli în Uniunea Europeană. Săptămâna asta, VICE.com publică povești despre cum sunt afectați oamenii de granițele Europei.

Una dintre cele mai frecvente întrebări pe care le auzi când locuiești într-un microstat e: „Tu al cui ești?”. Se întâmplă la școală, când intri în echipa de fotbal sau când începi un job nou. Asta pentru că toată lumea cunoaște pe toată lumea.

La fel ca oricare altă țară, microstatele au propriile tribunale, steaguri naționale, imnuri, sisteme de sănătate și instituții guvernamentale. Cea mai mare diferență între ele și alte națiuni e că microstatele au de obicei populația unui oraș.

Cum și eu sunt din San Marino, știu exact cum e să provii dintr-o țară despre care majoritatea oamenilor nu înțeleg cum supraviețuiește – ca și cum ar fi un fel de accident al istoriei. Totuși, vreau să aflu ce înseamnă să guvernezi un loc care există într-un context atât de ciudat, mai ales când ești tânăr și proaspăt intrat în politică. De aceea am hotărât să stau de vorbă cu doi astfel de tineri, unul din țara mea și celălalt din Andorra, ambele microstate europene.

San Marino

În aprilie 2018, San Marino, cu o populație de aproximativ 30 de mii de locuitori, a ajuns în știrile internaționale când Matteo Ciacci, de 27 de ani, a devenit cel mai tânăr șef de stat din lume. După cum cere tradiția, a împărțit funcția cu un coleg timp de șase luni. Funcțiile lor principale sunt în primul rând ceremoniale, cu puține puteri executive. Roger Padreny Carmona are un rol mai puțin impresionant, dar la cei 25 de ani e probabil cel mai activ tânăr din viața politică a microstatului Andorra, care e vecină cu Spania și Franța și are o populație de aproximativ 80 de mii de locuitori.

Partidul lui Matteo, Civico 10, care a fost fondat în 2012, a făcut parte din coaliția care a câștigat alegerile din 2016. Matteo a absolvit Dreptul, dar își câștigă existența ca politician full-time. În schimb, Roger nu obține mai nimic din activitatea politică și lucrează în mediul academic: e cercetător în Drept și Științe Politice la Universitatea Harvard. E unul dintre cei șase membri ai comitetului executiv al Partidului Social Democrat din Andorra – o poziție importantă într-un partid mult mai mare decât Civico 10. Tot el a fost fondatorul și președintele unui forum de tineret din Andorra și și-a reprezentat țara la conferințe organizate de grupări internaționale precum Unicef, Unesco și Consiliul Europei.

Primul lucru pe care am vrut să-l știu a fost cum de au ajuns unde sunt atât de devreme în cariera lor. „Politica în Andorra nu e ca cea dintr-un oraș mare precum Barcelona, de exemplu”, mi-a explicat Robert. „Între 18 și treizeci de ani, multe persoane pleacă din țară să studieze, iar când se întorc, se concentrează pe întemeierea unei familii și a unei cariere. Deci își petrec cei mai revoluționari ani de viață în altă parte. Așadar, e mai puțină competiție, e mai ușor să ajungi departe în politică.” Provocarea, spune Robert, e „să realizezi ceva pentru tineri, pentru că în Andorra nu există vreo mișcare pentru drepturile lor. Și cred că, din punct de vedere cultural, politica e percepută drept capul familiei, care îi protejează pe ceilalți. La ultimele alegeri, jumătate dintre votanții cu vârste sub treizeci de ani nu s-au prezentat.”

Această antipatie pentru politică a generației lui, combinată cu firea lui ambițioasă și muncitoare, l-au ajutat să iasă în evidență. „Când aveam opt ani, am luptat împotriva construirii unui incinerator de deșeuri”, a zis Roger. „Asta am simțit. Așa se procedează, începi cu un gest politic și apoi evoluezi. În plus, mama era și ea implicată în politica locală, așa că am avut de mic cunoștințe în domeniu.”

„Aici, tinerii sunt mai interesați de politică”, a zis Matteo, care s-a implicat din adolescență. „Au devenit mai interesați după criza economică internațională și din cauză că, acum câțiva ani, mai mulți politicieni locali au fost arestați, ceea ce a dus la o criză morală în statul nostru.” În 2011, mai mulți politicieni din San Marino au fost acuzați de legături cu o rețea de crimă organizată și spălare de bani, într-o țară care a avut în trecut multe bănci și instituții financiare.

La fel ca mai multe microstate, inclusiv Andorra, San Marino a fost un paradis fiscal. Cumpărarea de voturi era o practică obișnuită, mai ales în anii 1980 și 1990. Scandalul din 2011 a avut ca rezultat un val de arestări, dar și o revoluție în politică: s-au înființat mișcări precum Civico 10, iar partidele tradiționale au început să caute fețe noi ca să arate că au scăpat de corupți. În noul parlament cu șaizeci de locuri, format după alegerile din 2016, aproape o treime din membri erau noi.

Roger recunoaște că poate fi descurajator să fii politican într-un microstat. „Uneori, dacă o persoană e asociată cu un anumit partid, poate avea probleme în familie sau când își caută un job.”

I-am întrebat pe Matteo și pe Roger dacă au impresia că țările lor sunt prea conservatoare. „În Andorra văd o problemă cu drepturile omului. De exemplu, influența Bisericii e atât de mare încât nu putem schimba legea care criminalizează avortul. Avem doi reprezentanți simbolici, președintele Franței și episcopul Spaniei, iar cel din urmă a pus presiune și a zis că dacă decriminalizăm avortul, va abdica”, a zis Roger.

Matteo Ciacci

Conform spuselor lui Matteo, situația din San Marino e foarte similară: „Partidul Catolic conduce țara de câteva decenii și nu apreciază schimbările. Avem multe influențe religioase. La urma urmei, statul nostru poartă numele unui sfânt: San Marino. Nu e vorba de Biserică ca instituție, ci de o anume sensibilitate a oamenilor.” Lucrurile se schimbă, dar lent. În noiembrie 2018, San Marino a aprobat o lege care recunoaște căsătoria între persoane de același sex. „Dar avem în continuare o lege împotriva avortului care trebuie modificată. E greu, din cauza puterii partidelor și a culturii conservatoare din țara noastră.”

Sentimentul conservator are rădăcini și mai adânci. „Dacă nu ești fiul unui cetățean din San Marino, nu e ușor să devii sanmarinez. Trebuie să trăiești aici constant timp de 25 de ani sau să fii căsătorit cu un cetățean timp de 15 ani. Andorra nu permite cetățenia dublă, pentru că atunci ar vota mai mulți oameni. E un mod de a menține situația în favoarea partidelor conservatoare”, a zis Roger.

„Se vede și atunci când oamenii spun că îi sperie relația noastră cu UE (atât San Marino, cât și Andorra sunt în afara Uniunii, dar sunt în discuții pentru o asociere), pentru că ne-am pierde suveranitatea”, mi-a zis Roger.

La un alt nivel, Roger și Matteo au fost de acord că, în comparație cu politica din orașele mari, un microstat oferă legături mai strânse cu instituțiile locale, iar ca politician ai șanse să ai un impact imediat și relevant. Asta i-a încurajat pe amândoi, mai ales când e vorba de anumite forme de activism, cum ar fi semnarea unei petiții pentru deschiderea unui loc de învățat pentru studenți, una dintre cele mai de succes inițiative ale lui Matteo înainte să intre în politică full-time.

Asta se aplică și la votanți, pentru că într-un microstat nu sunt atâtea filtre între votanți și cei aleși.

Roger apreciază natura restrânsă a societății din țara lui. „Am studiat în Barcelona, dar mergeam acasă în weekenduri destul de des. Aici îmi pot face vocea auzită și pot schimba lucrurile. Într-un oraș mare e greu, nu am aceste oportunități.”

Cum și eu am locuit în străinătate mult timp, pot spune că viața în San Marino are beneficii majore. Într-un microstat e mai ușor să intri în relații cu persoane-cheie, simți că faci parte dintr-un club exclusivist. Doar că mereu trebuie să răspunzi la aceeași întrebare: „Al cui fiu ești?”.

„Ultima oară mi s-a întâmplat chiar săptămâna trecută. Nu mă deranjează neapărat, dar mi se pare un mod de gândire și un comportament învechit. Nu cred că trebuie să fii judecat după trecutul tău și familia ta. Important e cine ești și ce ai făcut”, a zis Robert.

Articolul a apărut inițial pe VICE UK.