Am fost la dezbaterea lui Iohannis și am ațipit

Așa-zisa dezbatere pe care Klaus Iohannis a organizat-o, marți seara, în Aula Bibliotecii Centrale Universitare din București (BCU), cu jurnaliștii agreați de stafful său de campanie, a semănat mai mult cu un eveniment organizat în Rusia lui Putin decât în sălile de dezbatere americane, model după care PNL-iștii s-au tot lăudat în ultimele zile că s-au inspirat pentru acest eveniment.

În realitate, circul orchestrat de actualul președinte cu largul concurs al unei șlehte de jurnaliști, a fost calificat de Ion Cristoiu drept „un moment de doliu al presei românești”. Bine, nu-ți imagina că Ion Cristoiu ar fi vreun cavaler al jurnalismului autohton. Din contră, el e tipul ăla care, prin anii ‘90, ardea cu fake-news-uri despre găini care nasc pui vii, dar asta e altă poveste.

Cert este că întâlnirea a fost boicotată de mai multe instituții de presă și chiar de celebrul deontolog al națiunii - Cristian Tudor Popescu aka CTP -, pe motiv că un astfel de eveniment, la care doar cei selectați de Curtea președintelui au dreptul să pună întrebări, în timp ce toți ceilalți jurnaliști pot „doar asista și relata”, nu poate fi considerat dezbatere.

Cum eu am făcut parte din pulime, adică din categoria celor care au avut privilegiul și onoarea de a asista din lojă la eveniment, am decis ca pe parcursul dezbaterii să documentez orice altceva, dar nu discursul lui Iohannis. Așadar, iată câteva momente fără nicio legătură cu dezbaterea electorală, dar cu siguranță mult mai relevante și autentice decât ce s-a întâmplat marți seara pe scena BCU.

Orice dezbatere, protest sau adunare publică de anvergură atrage ca un magnet excentricii ei. De obicei singuratici, cu un vraf de documente mototolite și pătate în brațe sau cel puțin o geantă sau o sacoșă burdușită cu te miri ce, excentricii politicii au o afinitate pentru presă și o sincronizare perfectă cu momentul în care ai orice altceva mai bun de făcut decât să le acorzi atenție.

Ei știu unde să se poziționeze, cum să te abordeze și mai ales cum să-ți bage pe gât cazul lor, care de cele mai multe ori este o amestecătură de procesomanie, teoria conspirației și un pic de abuz autentic sau cel puțin o umilire sănătoasă din partea vreunei autorități publice. Evident, fără nicio legătură cu instituția președinției, dar asta prea puțin contează. Apar cu cel puțin două-trei ore înainte de eveniment și sunt printre ultimii care pleacă, cu mult după ce și cel mai leneș asistent de cameraman a strâns cablurile și reflectoarele.

Aceștia nu au lipsit nici la dezbaterea organizată de PNL. E drept, n-au fost în număr mare, dar originali. Printre ei, cel care ieșea în evidență de la o poștă era un bătrânel la vreo 60 de ani, cu tricolor la gât (cum altfel?), împodobit ca un brad de Crăciun cu diferite cartoane pe care scrisese citeț și în mai multe culori, tot felul de lozinci despre Iohannis, printre care și o urare:

„Două FIRE, două PAIE
Mergi la DRAGNEA la PÂRNAIE”

Spre deosebire de majoritatea excentricilor, tipul ăsta era complet tăcut. Stătea așa, ca o stană de piatră, proptit lângă ușa de la intrarea în sală, fără să bage pe nimeni în seamă, cu privirea pierdută undeva în zare. Pesemne că mesajul era suficient de puternic și nu avea nevoie de nicio explicație. Cu excepția câtorva momente în care s-a plimbat de la un capăt al altuia al trotuarului, tipul a stat nemișcat și impasibil, mai ceva ca o statuie ecvestră. Nici când oamenii se opreau să-și facă poze cu el, nu reacționa. Hotărât omul.

Cu doar câteva minute înainte de dezbatere și-a făcut apariția o doamnă, a dat târcoale intrării principale până și-a făcut curaj să intre și să întrebe: „Domnul Iohannis vine în seara asta aici?”. Mi s-a părut, de departe, una dintre cele mai bune întrebări ale serii, cu mult peste cele ale jurnaliștilor invitați. Femeia ar fi vrut un autograf de la președinte, însă nu mi-e clar pe ce, din moment ce nu părea că ar fi avut prin sacoșele cu care venise vreo carte. Când am plecat eu, mult după ora terminării dezbaterii, ea era încă la ușă, așteptând cu aceeași privire nerăbdătoare apariția președintelui.

Spre dezamăgirea multora din presă, Viorica nu și-a dus promisiunea până la cap și n-a venit la dezbaterea președintelui, deși VICE i-a oferit câteva idei de cum s-ar fi putut strecura în sală. În schimb, candidata PSD a susținut propria-i conferință cu presă la Palatul Parlamentului, din multe puncte de vedere considerată mult mai onestă și deschisă față de rușinea girată de SNSPA.

Însă neprezentarea fostei profesoare de matematică nu i-a împiedicat pe câțiva trolli de serviciu să-și facă apariția la evenimentul PNL-ului. În jur de ora șase seara, un tânăr cu geacă roșie a intrat val-vârtej în holul bibliotecii și a cerut să participe și el la dezbatere, motivând că este student la SNSPA și vrea „să fie convins de Iohannis să-l voteze”. Tipul a fost refuzat și i s-a cerut să părăsească incinta. Am intrebat-o pe una dintre doamnele ce părea că face parte din organizare și care s-a recomandat scurt drept „Claudia de la PNL”, dacă tinerii prezenți în sală la dezbatere au fost selectați după un criteriu anume sau oricine s-ar fi putut înscrie. S-a uitat lung la mine, m-a măsurat din cap până-n picioare, după care mi-a transmis că ar trebui să mă simt norocos că particip, „chiar și în calitate de observator”, la un astfel de eveniment. După care s-a răsucit pe tocuri și s-a făcut nevăzută.

Sătul s-o tot ard aiurea prin hol, am urcat la etaj, în „cușca presei”, adică balcoanele din stânga și din dreapta scenei, unde nouă, celor fără drept de opinie, ne-a fost tolerată prezența. Jurnaliștii erau cuminți, plictisiți, vreo doi făceau live text, mai mulți comentau iritați că nu pot pune întrebări, iar unii mâncau Twix.

De acolo de sus, am privit minute-n șir la sala plină de oameni, majoritatea politiceni PNL, profesori la SNSPA și studenți aleși pe sprânceană, toți îmbrăcați în cele mai bune haine, amabili unii cu alții și nerăbdători să gireze cu prezența lor un simulacru de democrație. Pentru o clipă, imaginea contrastantă a imposturii amestecate cu politețe m-a dus cu gândul la celebrul articol scris acum o jumătate de secol de jurnalistul american Hunter S. Thompson, reportaj care a dat naștere unui nou gen de jurnalism. Dar cum eu n-aveam la îndemână nici drogurile sau alcoolul pe care acesta le-a ingerat în ziua aia și nici talentul său scriitoricesc, m-am rezumat la a mânca napolitane cu ciocolată până la apariția prezidențiabilului. Atât s-a putut.

Poți să-ți dai seama cu ce om ai de-a face după ciorapii pe care-i poartă. Am învățat asta în anii petrecuți în Marea Britanie, când lucram ca barman într-unul dintre cele mai afluente cartiere londoneze. Acolo, ciorapii îi dau măsura unui om. Și la noi, ciorapii au fost și sunt un reper al personalității. Adu-ți aminte ciorapii happy ai Laurei Kodruței Kovesi, pe vremea când era șefă la DNA. Și dacă tot comentăm mereu ținutele femeilor din politică sau justiție, de ce nu i-am lua la mână și pe bărbați? Ei bine, în cazul lui Iohannis, ciorapii pe care i-a purtat la dezbaterea de marți seara spun mai multe decât ai putea crede. Lungi, simpli și fără niciun model, ei sunt întruchiparea perfectă a monotoniei și cumințeniei, două trăsături care l-au caracterizat pe actualul președinte pe perioada campaniei.

Din balcon, am avut aproape două ore la dispoziție să mă întreb ce fel de ciorapi l-ar face pe un om prezidențiabil și în ce măsură, în lipsa evidentă a altor criterii de departajare, aș vota între Viorica și Klaus bazându-mă exclusiv pe acest detaliu?

Meditația asta profund filosofică m-a plictisit repede chiar și pe mine, așa că, în lipsa a ceva mai bun, am început să număr câte cuvinte spune președintele pe minut. Nu de alta, dar a mai comis-o odată live, când a dat peste cap radiourile românești, cu graiul său molcom. 88. Atâtea cuvinte a rostit Klaus Iohannis într-un minut, la un moment dat, în dezbatere. Not great, not terrible, cum e vorba, dar cu mult sub media generală, care e undeva la 150 de cuvinte pe minut, conform acestui articol.

Tot numărând eu așa cuvintele în scaunul moale și confortabil al lojei Aulei Universitare, cu Iohannis și prietenii săi debitând vrute și nevrute pe fundal, la un moment dat chiar am ațipit. Am visat că făceam meditații când cu Klaus, când cu Viorica și din când în când orele se suprapuneau. Iar cum niciunul dintre cei doi nu voiau să dea mediații în aceeași sală de clasă, ne invitau pe noi, elevii, la ei acasă, unde întrebările pentru test erau agreate de la început și ni se sufla fiecăruia în cască răspunsul potrivit. Cumva, în visul ăsta ciudat, casca mea avea vocile suprapuse și îi auzeam pe amandoi vorbind deodată, ceea ce mă făcea să mă zvârcolesc și să fug încontinuu prin vis, ca într-un labirint cu uși și cotloane infinite.

Noroc cu aplauzele de final, care m-au trezit brusc cu doar câteva clipe înainte de momentul în care președintele și-a luat la revedere de la noi, publicul, cu mâna la inimă, așa cum fac marii actori după o performanță notabilă. M-am frecat la ochi, am șters urma de salivă din colțul guri și m-am încolonat spre ieșire cu senzația stranie că adevărul acelei seri e undeva între vis și realitate.