Publicitate
Din București

Viața grea din Bucureștiul anilor '90 îndemna la sinucidere

După Revoluție, România înflorea demografic, dar clasa muncitoare rămânea fără joburi și viața era mai dură ca în comunism.

de Mihnea Mihalache-Fiastru
22 Octombrie 2019, 12:00pm

Imaginea n-are legătură cu evenimentele din text. O femeie de 34 de ani s-a aruncat de la etajul 9 al unui bloc din Piața Victoriei, 2002. Fotografie de Marius Vasilica / Mediafax Foto

Mihnea scrie în VICE proză documentară despre Capitală. Are deja la activ un volum despre Bucureștiul anilor 90 și 2000, cartea Expres (Curtea Veche, 2019), pe care o găsești în toate librăriile din țară și pe site-ul editurii. Urmărește-l în rubrica #dinbucurești, de două ori pe lună.

7 ianuarie 1992

În primăvara lui ’91, când aveam opt ani și jumătate, am văzut prima dată cum s-a aruncat unu’ pe geam, în spatele blocurilor noi de la bunică-mea, construite după jumătatea anilor ’80. Am văzut când s-au demolat casele vechi de pe Văcărești și când au început lucrările pentru blocurile astea, ultimul val de prefabricate, o tehnologie modulară de construcție din perioada comunistă prin care blocurile se asamblau mai degrabă din bucăți gata făcute, ca un Lego, decât se construiau propriu-zis.

- Era foarte plictisitor și obositor!, mi-a povestit taică-miu, la un moment dat. În anii ’80 se construia mult și repede. Planurile blocurilor erau foarte asemănătoare, iar prefabricatele la fel. Uzura și similitudinea au dus, de multe ori, la greșeli stupide care au însemnat pagube financiare, întârzieri, reconstrucții, amenzi în cel mai bun caz și pierderi de vieți omenești în cel mai rău. Se ridicau pe macara și uneori se și montau aiurea pereți care ar fi trebuit să stea în altă parte decât acolo unde ajungeau să fie puși din neatenție, oboseală sau alte motive. Pereți interiori deveneau astfel exteriori, ziduri pentru toalete ajungeau margine de bloc.

Blocurile de pe strada Viorele colț cu Calea Văcărești au rămas și azi curate și strălucitoare. Mai rar pentru ansamblurile rezidențiale comuniste. Blocul 23, aprilie sau mai, pe la ora 16. Îmi făcusem lecțiile, mâncasem, poate că și dormisem de prânz, în fine, ieșisem la joacă cu Vali, la bătătorul de covoare. La vreo două sute de metri de noi se auzea gălăgie și lume vorbind, dar nu ne-am uitat să vedem ce se întâmpla. Noi trăgeam la poartă, cu o minge din cauciuc, de 35 (lei), așa cum fusese cunoscută pe vremea lui Ceaușescu și încă vreo doi sau trei ani după, cât s-a mai găsit pe piață.

Am văzut, ca prin vis, ca o observație pe care o prinzi cu coada ochiului și apoi te întorci ca să fii sigur că e real ceea ce se întâmplă, cum o siluetă a încălecat marginea unui balcon de la etajul șase și a căzut de acolo, în gol. Așa am crezut în primele clipe, că s-a întâmplat un accident. Când a lovit cimentul din parcarea dintre blocuri, s-a auzit destul de puternic. E drept că locul unde s-a petrecut e un colț de bloc cu ecou puternic. Dacă nu aș fi văzut cu ochii mei, nu aș fi crezut că un corp omenesc în cădere poate să facă așa zgomot.

S-a aruncat de pe balconul de la ghenă. Un bărbat de vreo 50 și ceva de ani. Am încercat să ne apropiem, dar vecinii care ieșiseră ne-au gonit și atunci am rămas la o distanță de vreo sută de metri. În jurul lui s-a strâns un cerc de oameni care nu s-a mai dat la o parte până când cadavrul nu a fost acoperit cu o pătură, iar în câteva locuri s-au aprins niște lumânări. Lumea vorbea că s-ar fi sinucis pentru că fusese dat afară de la întreprinderea la care lucra încă dinainte de ’89, că se temea că nu își va găsi un alt loc de muncă pentru că era prea în vârstă și atunci, pentru a nu fi o povară pentru familia lui, a ales să se sinucidă.

Salvarea și poliția au ajuns mai tărziu. De sub pătură a curs mult sânge și îi vedeam mâinile, picioarele și creștetul capului. Era în ciorapi. Am aflat apoi că nu căzuse și că se aruncase singur. Nu am înțeles. Se știe că pentru mulți dintre cei care ajung să fie martori la o sinucidere, aceasta devine o permisiune pe viață, o opțiune de care unii nu scapă niciodată, iar alții ajung chiar să o pună în practică. Sinuciderea „se ia”. Pe mine m-a speriat destul de tare evenimentul și așa am și rămas.

Pănă la urmă și Vali a murit, de Crăciun în 2018. Ceva infarct.

La începutul anilor ’90, când erau copii mai mulți decât acum, societatea, medicina, tehnologia, erau mai puțin dezvoltate, nu era un lucru ieșit din comun să auzi că un copil a murit. La noi la școală, la 97, se învăța în trei schimburi, erau clase până la litera T, iar în fiecare erau cel puțin 30 de copii. Unii dintre ei nu au ajuns să termine a patra. De la mine din clasă a murit Gheorghiță, a avut cancer pe creier. Mama lui venea la școală și ne ruga să nu-l mai lovim în cap. Noi nu puteam înțelege, însă, de ce suferea el. Și eu l-am lovit în cap și l-am bătut nu cu mult timp înainte ca el să nu mai vină la școală vreodată.

La o altă clasă, Alexandra a murit de leucemie. Când a aflat că fata lui suferea de o boală evoluată într-un stadiu fără mari speranțe, tatăl ei s-a aruncat de la etajul opt, de la bucătăria apartamentului în care locuia. A căzut pe pământ, în curtea interioară a blocului. Nu a pățit nimic, a avut doar niște fracturi la piciorul drept. Apoi, după ce Alexandra a murit, s-a mai aruncat o dată de la etajul zece. Și încă o dată, de la etajul 11, de pe spălătoria blocului. A rămas infirm pe viață, dar tot n-a murit, nici nu s-a mai aruncat pe geam de atunci, nici n-a aplicat vreo altă metodă să-și ia viața. Cel puțin nu am aflat vreodată să mai fi avut alte tentative, a rămas legendar că a sărit de trei ori pe geam și n-a murit.

S-a terminat clasa a doua. Vara lui 1991.

1991-1992 urma să fie al doilea an școlar de când maică-mea reușise să se mute de la școala 36 de la Piața Reșița, la școala 100, de la intersecția bulevardului Tineretului cu Calea Văcărești, chiar lângă blocul nostru.

Nu știu cum a trecut vara aia și ce-am făcut, poate că am fost în tabere, pe la mare, mă rog, la începutul lui septembrie maică-mea m-a întrebat dacă voiam să merg cu ea la recensământ câteva zile sau dacă aș fi preferat să mă duc să stau la bunici. Am întrebat-o ce era un recensământ și mi-a explicat că trebuia să numărăm câte persoane locuiau la noi în cartier, în blocurile construite în ultimii cinci ani din anii ’80 de la Calea Văcărești numărul 280 și până la dealul de la Mărțișor.

Am întrebat-o cum o să facem asta și ea mi-a spus că o să intrăm în toate scările de bloc și o să sunăm la toate apartamentele și unde ne va deschide cineva, o să le punem câteva întrebări. Unde nu, urma să revenim în zilele următoare. Scopul era exclusiv să completăm numărul de persoane din fiecare familie și dacă aparțineau vreunei etnii, câți minori și câți adulți, erau doar șase sau șapte întrebări, iar maică-mea avea un dosar cu multe liste scrise la mașina de scris cu toate adresele și apartamentele din cartier, în dreptul fiecărui apartament urmând să treacă informațiile obținute. Probabil că și persoanele fără domiciliu erau evidențiate într-un fel, însă nu știu cum și care era procedura. Mi-a plăcut ideea și am vrut să merg cu ea, mi se părea tare să particip și eu la numărarea celor care trăiau la noi în țară.

La fel ca în cazul celor mai multe cartiere din București, cu foarte mici excepții care țineau, mai degrabă, de o stradă sau un bulevard, și la noi zona fusese gândită pentru a fi locuită de clasa muncitoare din perioada comunistă. Normal, și aici ca și în alte părți erau excepții și „infiltrați”, pentru că era o zonă nouă, cu blocuri „speciale”, adică care nu erau tip și care aveau o arhitectură de inspirație post-modernă și altfel decât a celorlalte blocuri.

În București, planul a fost ca aceste blocuri „speciale” să fie construite în mai toate intersecțiile importante din oraș, blocuri care pot fi văzute și în prezent, dacă nu cumva au fost, deja, termoizolate și și-au pierdut, astfel, caracteristicile de arhitectură. În afara intersecțiilor au fost, însă și câteva zone și tronsoane mai mari, unde s-au ridicat blocuri „speciale”, o parte din calea 13 Septembrie, o parte din Calea Văcărești, cartierul Aviației etc..

Însă Bucureștiul nu a avut parte de ansambluri rezidențiale speciale numeroase sau spectaculoase așa cum s-a întâmplat în alte orașe din țară cum ar fi Constanța și Satu Mare. În aceste blocuri, apartamentele erau mai mari, iar tehnologia de construcție era modernă, fără prefabricate și plăci și de aceea erau la căutare. La noi în cartier, de exemplu, se spunea că blocul D, de la Calea Văcărești 304 era locuit în întregime de „securiști”, indiferent ce însemna asta.

Poate că așa era, cine știe, nu mi s-a părut nimeni special dintre locatarii din D, în afară de una care stătea la patru, o fostă dizeuză care avea trei câini și pe care, din când în când, o mai apuca cântarea. Cu excepția acestor privilegiați, printre care, de fapt, eram și noi, pentru că taică-miu era inginer constructor și ridicase aceste blocuri între 1985 și 1988, cartierul fusese gândit, în principal, pentru muncitorii de la uzina IMGB, iar cei mai mulți care au primit repartiție aici în ultimii ani ai comunismului lucrau la întreprindere pe diferite funcții, electricieni, instalatori, mecanici, mașiniști etc.. Mulți dintre ei se mutaseră chiar atunci în București, la sfârșitul anilor ’80. Ca în toate cartierele, adaptarea a durat, a urmat o perioadă până spre începutul anilor 2000, când încă se tăiau porci pe scara blocului, când te trezeai din somn în urlete de animale care urmau să fie sacrificate.

Recensământul la noi în cartier a durat trei zile, în care nu am făcut altceva decât să sunăm din ușă în ușă și să avem contact cu tot felul de oameni. Pentru mine a fost nu doar prima, ci și una dintre cele mai frumoase documentări pe care le-am făcut vreodată.

Și atunci, ca și acum când se întâmplă mai mult din inerție și clișeu, se vorbea despre cât de grea fusese viața în perioada comunistă fără să știm că, de fapt, treceam prin cea mai grea perioadă din ultimii 50 de ani din România, din 1970 și până azi. Unii au uitat, alții poate că nici nu au observat cât de grea a fost tranziția și mai ales începuturile ei. Mergând din ușă în ușă înțelegeam că viețile oamenilor erau în schimbare, că era mai rău, că rămâneau fără locuri de muncă sau că erau din ce în ce mai prost plătiți, dar credeam că toate astea erau doar mici pași, firești, care aveau să dureze un an sau doi înainte unei prosperități generale în care vom trăi cu toții. Pentru cei mai mulți, însă, viața a rămas așa, până când și-au vândut apartamentele și au plecat din cartier sau au plecat din țară, familii ai căror copii au ajuns infractori sau nu și-au mai revenit vreodată din droguri.

În 1991 eram, încă, la fel, cu toții trăiam în aceeași oală post-decembristă. Aproape fără excepție am găsit pe cineva acasă, în general femei îmbrăcate în capoate, care găteau. Imaginea despre recensământul din 1991 e o femeie pe la 40-45 de ani, îmbrăcată în capot, care deschide ușa apartamentului în care trăiește cu familia ei, unde e un abur gros de la bucătărie și de unde vine un miros greu de mai multe feluri de mâncare.

Din apartamentele de „securiști” nu a răspuns nimeni. În cele în care trăiau membrii fostei clase muncitoare era cineva acasă, ceea ce înseamnă că, probabil, încă din 1991 un membru adult al unei familii care a aparținut clasei sociale comuniste deja nu mai lucra.

Cu unii ne-am întins la vorbă și a durat mai mult decât ne așteptam, unele doamne au recunoscut-o pe maică-mea pentru că era profesoară la școala din cartier și au întrebat-o una-alte despre copiii lor. În general erau familii cu doi sau trei copii și mai nimeni nu recunoștea că aparținea unei etnii, toți se declarau „români”, în niciun caz „țigan”, așa cum era trecută atunci etnia romă în formularul tip, deși unii dintre vecinii noștri se mândreau, verbal, cu faptul că făceau parte din respectiva etnie.

bloc
Blocul de pe care s-a aruncat un om. Fotografie de autorul articolului

Înainte cu câteva zile de începerea școlii, într-o duminică pe la ora 15, de pe spălătoria unui bloc-turn în care făcusem recensământ s-a aruncat un bărbat. S-a izbit de ciment, în spatele blocului, în fața ușii de la subsol și a murit pe loc. S-a spus că ar fi avut „probleme cu banii”. I-am zis maică-mii că recensământul nostru nu mai era corect, pentru că, deja, un bărbat dintre cei declarați murise, îl văzusem aruncat de pe bloc.

A fost primul recensământ după Revoluție și singurul cel mai apropiat de numărul mitologic de 23 de milioane de locuitori despre care o generație a învățat la școală că reprezenta populația României. 22 810 035 conform datelor oficiale, prelucrate, centralizate, care au rămas în istorie ca recensământul din 7 ianuarie 1992, cel cu cei mai mulți locuitori înregistrați vreodată la noi în țară.

Editor: Ioana Moldoveanu

Tagged:
nostalgie
opinie
anii 90
sinucidere
copilarie
recensamant
comunism