Toate regiunile locuite de români care nu se vor uni niciodată cu România

Apropierea centenarului Marii Uniri a înfierbântat creierele mici și jucăușe ale unor naționaliști care au ajuns să ceară niște lucruri care, evident, nu au cum să poată fi puse în practică în viitorul previzibil. Spre exemplu, zilele trecute, am văzut pe pagina de Facebook a lui Cătălin Berenghi, omul cu porcii anti-musulmani, o petiție semnată de niște patrioți adevărați care cereau „autonomia Crișanei de Vest", ce face parte din Ungaria.

Partea amuzantă e că în regiunea respectivă trăiesc puțini români, care oricum nu au motive să se plângă de discriminare.

De asemenea, ca replică la prostia administrativă a Guvernului de la Kiev, care a interzis învățământul în limbile minorităților naționale, doar ca să le dea rușilor peste nas, au apărut și la noi unii care cer de urgență anexarea Bucovinei de Nord, a Basarabiei de Sud și a Maramureșului de dincolo de Tisa.

Însă șansele care vreuna dintre aceste regiuni să se unească cu România în viitoarea sută de ani sunt egale cu zero. Iată de ce.

Primul lucru pe care trebuie să îl știi despre românii din Ungaria este acela că ei au mai multă autonomie decât secuii din România, care sunt mult mai numeroși. Românii din Ungaria s-au organizat, din anul 2007, într-o autoguvernare, care este finanțată de statul maghiar. Capitala lor neoficială este orașul Jula, unde există o episcopie ortodoxă română, un liceu românesc și un ziar săptămânal, Foaia Românească.

În Ungaria există aproximativ 26 de mii de români, însă doar 13 mii dintre ei au declarat limba română drept limbă maternă. Cei mai mulți dintre românii din Ungaria trăiesc în Budapesta: peste 6 mii. La Universitatea din Budapesta există o secție care oferă studii în limba română. În rest, români au fost înregistrați în 22 de localități din estul Ungariei.

În afară de Budapesta și de Jula, în doar două localități sunt mai mult de o mie de români: în Micherechi și în Chitighaz. Deci, dacă s-ar uni cu România, toți românii din Ungaria ar încăpea lejer în cartierul clujean Zorilor, ba ar rămâne loc să își aducă fiecare câte un ungur cu ei. Chestiunea este că nu cred că acești români ar vrea să se unească cu România. Dacă vizitezi spitalele din vestul României și faci comparația cu cele din estul Ungariei vei înțelege de ce.

Cu totul alta este situația în Bucovina de Nord. Acest teritoriu a fost parte a Principatului Moldovei până în 1774, când a fost încorporat în Imperiul Austriac. În 1918, întreaga Bucovină s-a unit cu Regatul României, însă jumătatea nordică a provinciei a fost anexată de URSS în 1940. Românii au luptat în Cel de-al Doilea Război Mondial contra rușilor inclusiv pentru a elibera Bucovina de Nord, însă, în 1944, rușii au invadat din nou acest teritoriu, care, în 1991, după destrămarea URSS a fost încorporat în Ucraina.

În Bucovina de Nord trăiesc vreo 200 de mii de români, însă sunt dezbinați. Unii dintre ei se declară moldoveni și se simt mai apropiați de Chișinău decât de București. Universitatea din Cernăuți oferă studii în limba română (cel puțin, deocamdată), iar de mulți ani, românii ocupă postul de viceprimar în capitala Bucovinei de Nord, Cernăuți.

Un român, Ion Muntean, este președintele Consiliului Regional Cernăuți, iar Grigore Timiș reprezintă interesele românilor în Parlamentul din Kiev. În regiunea Cernăuți, limba română are statutul de limbă regională, însă este ăe cale să piardă acest statut, din cauza războiului dintre ucrainieni și ruși.

Parlamentarii ucrainieni au decis să elimine limba rusă din administrație și școli, însă, pentru că nu puteau face o lege doar pentru limba rusă, au adoptat o lege prin care sunt afectate și limbile română și maghiară. Desigur că în Bucovina de Nord sunt Codrii Cozminului unde Ștefan cel Mare i-a învins pe polonezi, Cetatea Hotinului și o mulțime de localități românești, precum Hliboca.

Însă realitatea demografică este zdrobitoare: din cei peste 250 de mii de locuitori ai Cernăuțiului, doar vreo 13 mii s-au declarat români sau moldoveni. Chestiunea este că și din punct de vedere politic românii din regiune sunt dezbinați. Unii îl susțin pe actualul președinte ucrainean, Petro Poroșenko, care vorbește limba română, iar alții sunt pro-ruși.

Unul dintre aceștia este mitropolitul Onufrie, care conduce Mitropolia Kievului, subordonată Bisericii Ortodoxe Ruse. Ca să înțelegi nebunia din Ucraina trebuie să știi că acolo există trei biserici ortodoxe și una greco-catolică, fiecare cu milioane de credincioși. Chestiunea este că unii dintre românii care se declară moldoveni sunt atât de spălați pe creier încât o să îți spună că Ștefan cel Mare nu a fost român, ci moldovean, adică un fel de slav latinizat, iar românii au invadat în 1918 patria lor slavă.

O situație asemănătoare o au românii din Basarabia de Sud, care fac parte din regiunea Odessa. Desigur că acolo se află Cetatea Albă a lui Ștefan cel Mare, Bugeacul unde a fost ucis Ion Vodă cel Cumplit sau cele trei județe care au fost retrocedate Moldovei după Războiul Crimeii.

Însă în prezent acolo mai trăiesc mai puțin de o sută de mii de români. Cei mai mulți dintre ei se află în sate, care se depopulează treptat din cauza sărăciei. Orașele sunt locuite în majoritate de ruși sau de ucrainieni.

De exemplu, în Cetatea Albă, 55 la sută dintre locuitori sunt ruși, 42 la sută sunt ucrainieni, iar 1,66 la sută sunt bulgari. Românii sunt trecuți la categoria „și alții", care totalizează puțin peste 1 la sută din totalul locuitorilor.

Patrioții români îți vor explica faptul că Basarabia de Sud face parte din pământul sfânt al Moldovei al sfântului Ștefan cel Mare. Patrioții ruși însă îți vor spune că, de fapt, Moldova a pierdut acest teritoriu în 1484, iar în 1812, când au cucerit ei tot teritoriul dintre Prut și Nistru, în Basarabia de Sud era parte din pașalâcul turcesc de la Silistra și era locuit de musulmani tătari și turci.

Patrioții ucrainieni, la rândul lor, îți vor povesti că întreg teritoriul trebuie să fie al lor, pentru că a fost udat de sângele vitejilor cazaci ucrainieni. Chestiunea este că toți au dreptate, la fel cum au dreptate cei care spun că acest teritoriu a fost luat României cu japca în 1940, doar pentru că doi dintre cei mai mari criminali din istorie, Hitler și Stalin, s-au înțeles cum să se joace de-a redesenatul hărților. Însă șansele ca românii să câștige partida în Basarabia de Sud în deceniile care vor veni par egale cu zero.

Într-o situație și mai nasoală sunt românii din Maramureșul istoric. Poate nu știai, dar în prezent doar o treime din Maramureșul, așa cum este el definit de documentele istorice, face parte din România. Dincolo de Tisa se află satele ancestrale ale maramureșenilor care au întemeiat Moldova, voievozii Dragoș și Bogdan. Tot acolo se află mănăstirea Perii Maramureșului, Cetatea Hust și satul din care provin intelectualii din familia Mihaly de Apșa, care au influențat profund istoria românilor ardeleni.

În momentul în care s-a destrămat Imperiul Austro-Ungar, românii din Maramureșul de dincolo de Tisa și-au trimis delegați la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Vreme de un an, Maramureșul istoric a fost unit cu România și a fost administrat de Consiliul Dirigent al Transilvaniei, guvernul regional condus de Iuliu Maniu. Însă în anul 1919, după ce trupele românești au cucerit Budapesta, la presiunea aliaților din Antantă, Guvernul din București a decis să retragă trupele românești dincoace de Tisa.

Dintr-o tâmpenie administrativă, trupele românești au fost retrase și din Maramureșul istoric, care a fost făcut cadou Cehoslovaciei, apoi, din 1944, au fost ocupate de URSS. În 1991, ele au rămas Ucrainei, care a format regiunea Transcarpatia.Cei 32 de mii de români trăiesc în localități precum orășelul Slatina, renumit pentru supermaketul Tisa, unde își fac cumpărăturile toți românii din Sighetul Marmației, aflat la 10 minute de mers pe jos, peste râul Tisa, dar și în sate precum Biserica Albă sau Apșa.

Românii din Maramureșul de dincolo de Tisa au legături mai puternice cu cei din Bucovina de Nord și din Basarabia decât cu cei din București, pentru că, în perioada URSS au fost în același stat. În Slatina există și un liceu românesc, care, după noua legislație ucraineană, va fi transformat în liceu ucrainean.

O legendă fabricată în perioada comunistă spune că sârbii ar fi fost prietenii cei mai buni ai românilor. Însă sârbii au fost la fel de prietenoși, ca și rușii față de români. După Primul Război Mondial, armata sârbească a ocupat întreg Banatul, iar în lipsa intervenției generalului Henri Berthelot în favoarea românilor, Timișoara ar fi fost azi un oraș sârbesc.

La fel, la finalul Celui de-al Doilea Război Mondial, Tito a cerut ca Banatul în cea mai mare parte a lui, inclusiv Reșița, să fie încorporată în Iugoslavia, probabil, drept răsplată pentru că România a refuzat să ia parte, în 1941, la împărțirea teritoriului iugoslav. În privința politicii față de populația românească, sârbii au procedat exact ca rușii, care au încercat să creeze o identitate națională moldovenească separată de cea românească.

În Serbia, Belgradul i-a împărțit pe români în români și vlahi. În Voivodina, există aproape 35 de mii de români, care se bucură de toate drepturile, de la biserici și școli românești, până la presă în limba română. Peste 40 de mii de români locuiesc, însă, în Valea Timocului și au fost declarați vlahi. Numărul reiese din statisticile oficiale, pentru că, în mod neoficial, reprezentanții asociațiilor de români spun că există vreo 250 de mii de români sau de descenenți ai unor familii mixte, româno-sârbești. Sârbii încearcă să îi convingă să scrie doar cu alfabet chirilic și că ar fi altceva decât români. Nu au biserici în limba română, iar la școală, orele opționale de limba română sunt plasate strategic la concurență cu cele de informatică sau robotică, ori seara târziu, când nu mai circulă autobuzele care leagă orășele precum Negotin cu satele românești din jur.

O regiune care stârnește nostalgii este Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul. Este vorba de două județe care i-au fost promise României la finalul războiului ruso-româno-turc din 1877 - 1878, dar care au fost anexate de România la finalul Celui de-al Doilea Război Balcanic, în 1913. În perioada 1916 - 1918, în care România a luptat contra Bulgariei în primul Război Mondial, regiunea a redevenit bulgărească, apoi i-a revenit din nou României.

În perioada interbelică, România a colonizat zeci de mii de aromâni și de meglenoromâni, care au emigrat din Balcani în cel mai exotic colț al României Mari.

Însă, în 1940, România a fost forțată să cedeze Cadrilaterul Bulgariei, iar aromânii și românii din regiune au fost mutați în Dobrogea de azi. În Cadrilater nu a rămas aproape nici un român, iar în locul celor plecați au fost aduși bulgarii din Dobrogea de Nord. Chestiunea este că, în epoca despre care vorbim, cei mai mulți în această regiune nu erau nici românii, nici bulgarii, ci musulmanii turco-tătari.

Cadrilaterul stârnește nostalgii în special datorită minunatului castel construit în Balcic de către Regina Maria a României. Un amănunt mai puțin cunoscut este acela că domeniul de la Balcic a rămas, până la instaurarea comunismului în Bulgaria, proprietatea privată a Regelui Carol al II-lea al României, care l-a administrat printr-un reprezentant rămas în teritoriul cedat Bulgariei.

După căderea comunismului, autoritățile de la Sofia nu au mai pus problema retrocedării castelului. Poate că singura modalitate prin care Balcicul ar putea să își valorifice trecutul românesc ar fi dacă acest castel ar fi înapoiat Familiei Regale a României, care să îl administreze în felul în care Familia Imperială de Habsburg administrează castelul Bran.