Sănătate

Ce să faci dacă o prietenă dă semne că ar suferi de tulburări alimentare

Fie că e vorba de un tip sau o tipă, iată cum să decizi dacă-i momentul să intervii.
19.9.18
Fotografie de Alex Holyoake / Unsplash 

Pentru mulți, libertatea care vine la pachet cu facultatea induce euforie. Nu mai ești supravegheat, n-ai oră fixă de ajuns acasă, n-ai responsabilități de familie – lista de „n-ai”-uri poate continua la nesfârșit și e văzută drept o chestie bună. Dar pentru unii oameni cu tulburări alimentare, independența poate să provoace anxietate.

„Când te afli într-un mediu nou îți pierzi din consecvență, previzibilitate și structură”, spune Rachel Davis, directoare medicală pe probleme de Sănătate mintală a studenților din Campusul Medical al Universității din Colorado Anschutz. Mai mult ca oricând, mâncarea poate să pară singura constantă din viețile lor. Iar fără părinți bine-intenționați care să stea prin preajmă și să-i bată la cap, pot concluziona că e mai ușor să-și ascundă problemele la vedere.

Publicitate

De regulă, oamenii ajung să locuiască pentru prima dată cu colegi de cameră la facultate și adeseori indivizii ăștia sunt niște străini. Pentru cei cu tulburări alimentare, e posibil să fie pentru prima oară când oameni cu care nu sunt rude asistă sau resimt comportamentele lor tulburate. Experții ne spun dacă, cum și când poți să vorbești cu un prieten despre care bănuiești că ar putea avea nevoie de ajutor.

Care sunt câteva dintre semnele unei tulburări alimentare?

Șterge-ți din minte imaginea despre cum arată cineva cu o tulburare alimentară: tulburarea de alimentație la oboseală (BED), anorexia nervosa, bulimia și ortorexia încap toate sub această umbrelă, iar oamenii care trăiesc cu ele vin în toate formele și mărimile.

Acestea fiind zise, există câteva obiceiuri pe care poți să stai cu ochii: inclusiv o preocupare cu mâncarea, greutatea, număratul de calorii și/sau exercițiile fizice; evitarea sau găsirea de scuze pentru a rata evenimente sociale unde se servește mâncare sau săritul peste mese și adunatul de mâncare în exces, spune Rachel Goldman, psiholoagă licențiată și profesoară asistentă de psihiatrie clinică la Facultatea de Medicină de la NYU.

Experții cu care am stat de vorbă pentru acest articol spun că alte semne includ holbatul la farfuriile altora în timpul meselor, tăierea hranei în bucățele minuscule și mâncatul extrem de încet. Alte motive de îngrijorare: prietena ta fuge adeseori la baie după masă, un semn că își golește cu forța stomacul; merge la sală la modul compulsiv, un semn de bulimie a exercițiilor fizice, poartă haine prea largi, nu ca să fie în trend, ci ca să ascundă cât e de slabă; sau are o tonă de ambalaje goale ascunse în cameră, ceea ce ar putea să semnaleze un exces recent.

„Dar, sincer, cea mai mare sursă de îngrijorare e dacă nu o vezi mâncând cu alții”, spune Stephanie Zerwas, profesoară asociată la Centrul de excelență în sănătate mintală comunitară al Universității din Carolina de Nord și terapeută la Flourish Chapel Hill. „Tulburările de alimentație sunt incredibil de alienante; dacă prietena ta mănâncă singură aproape întotdeauna, e un semnal de alarmă.”

Cum să mă hotărăsc dacă să zic ceva sau nu?

La facultate e probabil prima dată când locuiești cu oameni care nu-ți sunt rude, așa că asigură-te că nu faci presupuneri, doar pentru că cineva mănâncă altfel decât tine. La fel, dacă observi că un prieten a sărit peste cină marțea trecută sau dacă găsești o singură cutie goală de înghețată Ben & Jerry’s în coșul comun de gunoi, ține-ți gura. Trebuie să observi mai multe astfel de comportamente, mai mult decât o singură dată, ca să-ți demonstrezi bănuiala, spune Goldman.

Iată câteva întrebări specifice pe care să le pui:

Publicitate

*Îmi fac griji că nu se simte bine?
*Am motive concrete să spun ceva?
*Dacă neagă, cum o să reacționez?
*Sunt îndeajuns de îngrijorat(ă) încât trebuie să cer ajutorul altcuiva, cum ar fi unui părinte?

Dacă ai răspuns afirmativ la cele mai multe dintre aceste întrebări, poate-ar fi momentul să iei un loc cu prietena ta și să vorbiți.

OK, dar ce să spun?

Hai să începem cu momentul când spui ceva: nu aduce vorba în timpul unei mese sau când există mâncare prin preajmă, spune Goldman. Găsește, în schimb, un loc (cum ar fi camera voastră de cămin) și un moment sigur, non-amenințător (cum ar fi o noapte liniștită acasă), ca să stați de vorbă.

Acum, legat de ce să zici: cel mai bine e să folosești afirmații care încep cu „eu”, ancorate în obiceiurile pe care le-ai observat (gen, „îmi fac griji, pentru că te văd [aici inserează obiceiul îngrijorător]”), mai degrabă decât să-ți împovărezi prietena cu afirmații care încep cu „tu”, spune Joel Yager, profesor de psihiatrie la Universitatea din Colorado de la Denver, care studiază tulburările alimentare. „Să nu acuzi, judeci sau învinovățești niciodată”, adaugă acesta.

Mai poți și să-i atragi atenția prietenei asupra modului în care tulburarea alimentară interferează cu viața ei, gen dacă o face să rateze cine de grup sau să stea acasă în fiecare seară, spune Zerwas. Asociația Națională pentru Tulburări Alimentare (NEDA) are aici o listă de replici utile de deschidere a conversației.

Publicitate

Indiferent de cât de pregătit te simți, ea îți sugerează să îți exersezi replica de deschidere cu o rudă în care ai încredere, înainte de discuție. Și dacă ai, la rândul tău, experiență cu bolile mintale, ia în calcul ideea de a îți împărtăși experiența, semnalând, astfel, că e o discuție în care nu va fi nimeni stigmatizat. „Asta poate să-i arate că există un risc mai mic să o judeci sau să fii critic”, spune Davis.

Dacă vorbești despre tulburarea alimentară, prietena ta se poate simți mai puțin singură, dar ar trebui s-o și încurajezi să caute ajutor medical. Dacă se opune ideii, roag-o să se gândească de unde vine ezitarea asta (gen, din jenă, negare sau grijă apropo de costurile tratamentului), spune Davis. „Întreab-o dacă există scenarii în care ar lua în calcul ajutorul de specialitate și dacă se poate dedica efortului în scenariile respective”, adaugă aceasta. „Fă să fie vorba despre grija ta față de siguranța ei, mai degrabă decât despre faptul că ar fi făcut ceva greșit sau rău.”

Există ceva ce nu trebuie să spun?

O grămadă de chestii – ce mă bucur că ai întrebat. Evită să comentezi cum arată, ce mărime poartă și ce greutate are – chiar dacă vrei doar să-i spui că arată puternică sau sănătoasă. „Pentru cineva care se luptă cu o tulburare alimentară, cuvintele alea pot fi întoarse pe dos și-ți pot da senzația că ești înjughiat cu pumnalul”, spune Zerwas. Și e la fel de dăunător să îi zici cât de slabă pare. „Partea din creierul lor care are o tulburare alimentară o să fie foarte satisfăcută că pare mai mică sau că arată ca și cum ar fi slăbit.”

Nu îi spune ce ciudate sau anormale sunt comportamentele ei, nu te plânge de propria greutate și nu încerca s-o convingi că arată ok. „Tulburările alimentare nu sunt boli logice”, arată Davis. „Nu poți să raționezi cu un bolnav să nu mai fie bolnav.”

Dacă mă respinge, cum ar trebui să reacționez?

E o posibilitare reală. Poate că prietena ta se va simți rușinată sau umilită pentru că te-ai prins că blufează când zice că e totul ok, spune Yager. Poți s-o sprijini și să militezi pentru ea, dar nu e responsabilitatea ta să găsești o soluție rapidă. „În cele din urmă, e decizia ei să se facă bine, deci trebuie să ai și tu limitele și granițele tale”, explică Davis.

Dacă neagă că ar fi ceva în neregulă, repetă-ți grijile și lasă conversația deschisă, astfel încât prietena ta să știe că poate vorbi cu tine când e pregătită. (Și dacă observi complicații medicale periculoase, cum ar fi leșin sau confuzie, e ok să vorbești cu un părinte sau orice alt sprijin ca să intervină, spune Davis.)

Ce pot să fac dacă e dispusă să primească ajutor?

Poți să afli ce servicii de sănătate sau consiliere sunt disponibile în facultate. Să ai la îndemână o linie telefonică de sprijin și s-o ajuți să-și găsească un terapeut specializat în tulburări alimentare, dacă opțiunile de sprijin din facultate sunt nesatisfăcătoare.

Nu uita: prietena ta se poate simți vulnerabilă, rușinată și singură. Una dintre cele mai importante forme de sprijin pe care i-o poți oferi e s-o duci, pe jos sau cu mașina, la prima ședință și s-o aștepți până se termină întâlnirea. „Acel imbold în plus poate să facă o mare diferență pentru ca cineva să înceapă drumul spre recuperare”, spune Zerwas.

Articolul a apărut inițial pe VICE US.