Publicitate
joburi

6 lucruri dubioase pe care le-am aflat despre angajatorii români când am mers la interviu

Mulți angajatori din România îți cer, dar nu îți oferă mai nimic. Salariul nu este un beneficiu.

de E. G. Anghel
11 Septembrie 2018, 9:48am

Persoana din imagine nu are legătură cu conținutul articolului. Fotografie via Pixabay

De-a lungul anilor, adică vreo 17 doar de muncă (muncesc din liceu), am început să mă prind cum îmi va fi la serviciu în funcție de niște lucruri care îmi atrag atenția la interviu. Dacă de multe ori le-am ignorat, din diverse motive, de-acum nu voi mai face asta pentru că un job nasol nu înseamnă decât pierdere de vreme.

De când am venit în București, am trecut prin ceva experiențe până m-am ales cu vechiul job la care am stat doi ani și jumătate. Din păcate, saga șefilor dubioși de care povesteam aici a continuat și iată-mă iar freelancer. Și nu prea îmi place. Stau mult în casă, răspund la telefon și e-mail la orice oră din zi sau din noapte și sufăr că nu am colegi.

Așa că am intrat într-un nou proces de căutare de job. Cum am fost deja la vreo zece interviuri, mi-am dat seama rapid de cum sunt respectivele companii urmărind atent mai mulți factori, de la e-mail-ul de răspuns, organizarea interviului, desfășurarea lui, până la felul în care interacționează angajații. Astea sunt indiciile identificate pe care sper că le vei găsi și tu folositoare.

Dacă îți scrie direct șeful cel mare și își zice CEO, spune NU

Companiile care au pe bune CEO recrutează prin companii de HR sau au chiar departamentul propriu de resurse umane. Sau măcar un om care are de făcut și asta. Cum în cazul meu e vorba de roluri de specialist în comunicare sau copywriter, un CEO real nu prea are ce căuta în ecuație. Am fost la întâlniri cu vreo două astfel de persoane și lucrurile sunt clar dubioase. Unul dintre CEO avea un singur angajat, oferea salariu minim pe cartea de muncă și niciun fel de beneficii. Celălalt era o domnișoară care părea ok, dar care nu avea nici ea mai mult de patru angajați. Și ea s-a dovedit a fi însă neserioasă. La finalul interviului, mi-a zâmbit fericită și mi-a spus că abia așteaptă să lucreze cu mine, impresionată de CV-ul și portofoliul meu. M-a asigurat că voi primi cel târziu a doua zi oferta ei pe e-mail. Încă o aștept.

Oamenilor care sunteți CEO de afaceri butic, alegeți-vă o funcție mai reală! Aflați că mai există Owner, Managing Partner, Director General și câte și mai câte. Asta dacă nu vreți să păreți niște bossulici de cartier.

Ce riști?

Să lucrezi fără să ai un rol bine definit. De obicei, oamenii care acceptă asta așa ajung să facă de toate și aproape deloc jobul pentru care au fost angajați.

Dacă la interviu te primesc într-un spațiu nasol, li se rupe de rolul tău în companie

Mică sau mare, firma la care aplici trebuie să te aștepte la interviu așa cum ar aștepta și un client. Într-un spațiu curat, decent amenajat și e musai să ți se ofere măcar un pahar cu apă. Dacă însă vine în întâmpinarea ta vreo HR-istă amețită, care mai și întârzie, și te bagă într-o cameră la nimereală, fără să îți ofere nimic, locul acela nu e pentru tine. Înseamnă că nu au respect pentru angajați, pentru programul lor și nici atât pentru starea lor de bine. Dacă ești într-o astfel de situație, uită-te în jur și o să vezi că angajații care umblă pe holuri sunt obosiți și încruntați.

Ce riști?

Să fii muncit la maximum, fără niciun fel de respect pentru tine ca om. În astfel de locuri oamenii sunt numere care fac numere și sunt înlocuiți foarte rapid atunci când nu fac față. Chiar dacă locurile astea sunt brand-uri de renume care fac performanță, uită-te și cum o fac și gândește-te bine dacă vrei să renunți la sănătate și viața personală ca să rupă corporația KPI-urile la evaluarea trimestrială a departamentului tău.

Fotografie de COD Newsroom via Flickr

Dacă la interviu ți se vorbește mult despre pasiune, întreabă ce înseamnă asta pentru ei

Atât în anunțul de angajare, cât și la interviu, este posibil ca angajatorul să pună foarte mult accent pe pasiunea pentru jobul respectiv. Eu prefer profesionalismul. Așa cum bine mi-a zis cineva de seamă: „pasiunea e ieftină, profesionalismul e scump”. Angajatorii vor pasiune pe care tu să le-o dovedești, fără să-ți ofere nimic în schimb. Profesionalismul înseamnă însă ca angajatorul să scoată ceva bani și beneficii din buzunar, prin care să te loializeze.

Ultima oară când mi s-a ținut o pledoarie despre pasiune într-un interviu, am întrebat ce înseamnă pentru ei asta. Mi s-a spus că ei muncesc cu pasiunea, adică fără să țină cont de pauzele de masă sau de finalul programului. Vor să facă performanță indiferent de sărbătorile legale și că zilele astea libere la români sunt o exagerare. Că americanii nici nu au așa ceva și uite ce cultură a muncii au ei, ce bine le merge. Am întrebat dacă orele suplimentare încărcate cu pasiune sunt plătite. Răspunsul a fost clar NU, pentru că doar le faci din PASIUNE.

În creație, câteodată, faci ditamai pasiunea pentru unele proiecte. Alteori, nu. Și e ok. Pentru că profesionalismul te determină să faci totul cât mai bine posibil, indiferent de ceea ce simți pentru task-ul respectiv.

Ce riști?

Să fii absorbit cu totul într-o companie care te va folosi fără rușine. Companiile de genul acesta au personalitatea unui părinte abuzator emoțional. Cer mult, dau puțin înapoi, dar prin discurs te leagă emoțional de ele și tu muncești ca prostul, ca din când în când să auzi un „Bravo, începi să arăți ce poți!”.

Dacă ți se spune că șeful este o persoană deosebită, cu cerințe speciale, fugi!

La un alt interviu unde aplicam pentru o poziție de PR Manager, am fost primită doar de persoana de la resurse umane. E ok asta și nu prea. Persoanele de la HR înțeleg mai puțin fiecare rol în parte și eu prefer ca interacțiunea cu ele să fie cât mai limitată. La interviu, e ok să te vezi direct cu o persoană care are legături cu departamentul în care vei lucra.

Când un corporatist folosește cuvântul „interesant”, abandonează nava. În limbajul corporate acest cuvânt înseamnă de fapt „nașpa”.

De exemplu, deși bine intenționată, tipa asta punea niște întrebări fix de bifat căsuțe în listă. Când mi-a zis și ceva de job, răspunsurile mele au băgat-o în ceață. Tot ea mi-a explicat că CEO-ul (acum CEO pe bune, e vorba de o corporație uriașă) e o persoană specială, cu personalitate interesantă, la care trebui să fii foarte atentă, să intuiești ce își dorește. Am zis OK și am cerut un salariu mare. Probabil voiau, de fapt, o secretară, că treaba PR-ului nu e să intuiască ce vrea managementul. Nu m-au luat.

Ce riști?

Să lucrezi cu un nebun. În acest caz se pare că tot departamentul de comunicare plecase din companie și cred că am înțeles de ce.

Fotografie de COD Newsroom via Flickr

Când tu ai ditamai portofoliul și îți cer teste banale, nu e de tine

Un alt lucru ciudat este când angajatorul îți cere să faci un test banal când tu i-ai pus portofoliul tău de cel puțin trei tone pe masă. Barosane, dacă am scris site-uri întregi pentru brand-uri de renume, nu cred că articolul tău despre „Cum alegi fețele de masă potrivite zodiei tale” îți va dezvălui mare lucru despre competența mea. E clar că nu s-au uitat pe CV-ul tău, deci nu au nevoie de un angajat care să facă diferența, ci de un corp pe un scaun, agățat opt ore pe zi de tastatură.

Ce riști?

Aici nu știu dacă riști mai mult decât să muncești la cantitate și prost. Și până la urmă câți dintre noi nu fac asta? Dacă ai nevoie de un job temporar până ieși din dificultăți financiare, fă-o și pe asta. Dar nu vei dori să rămâi acolo mult timp, dacă nu există nicio zonă de creștere. Și nu va exista.

Dacă vorbesc în interviu despre brand-ul lor cu prea multă evlavie, nu e ok

Cele mai multe companii au o cultură de spălare pe creier superbă, de începi să crezi că produsele sau serviciile lor sunt Dumnezeu venit pe Pâmânt de Black Friday, așa că angajații își tatuează logo-urile pe suflet. Ideea e că oamenii ajung îndoctrinați, ceea ce e bine pentru afacere, dar nu pentru om. Dacă ai căzut în capcană deja, știi cum îți dai seama? Răspunde cu DA la una din întrebările de mai jos:

Ieși marțea în Control și discuțiile tale sunt despre brand-urile pe care ești acum?
Ți se umflă pieptul de mândrie că ai primit cel mai tare breloc branduit pentru că ai rupt cu vânzările în sucursala ta?
Nu dormi în weekend ca să faci prezentarea aia pentru care ai fost ALES, nu pus să o faci?

Ce riști?

Nu știu. Unii par fericiți să fuzioneze cu jobul. Probabil au nume de familie nasoale și sună mai bine când se prezintă cu „Andrei de la Făcăleț Inc.”. Iubirea asta nefirească pentru job îți diluează personalitatea și te lasă în curul gol în fața realităților vieții, atunci când firma face restructurări și îți dai seama că nu ai alte pasiuni sau skill-uri.

Fotografie de Ted Murphy via Flickr

BONUS MARE 1: PUNE ÎNTREBĂRI LA INTERVIU

Și întrebări grele, reale. Îți dau câteva exemple care te pot ajuta să înțelegi mai bine dacă vrei să lucrezi cu oamenii din fața ta ori ba.

  • Vouă vă place să lucrați aici? De ce?
  • De cât timp sunteți în companie? Plănuiți să rămâneți?
  • Câte persoane trebuie să aprobe/ evalueze munca mea?
  • Unde ceea ce propun eu se aplică și unde am nevoie de aprobări?
  • Starea de bine a angajaților este o prioritate pentru companie? Ce faceți în acest sens?
  • Care este politica de soluționare în cazul erorilor?
  • Cum sunt primite ideile îndrăznețe?
  • Care sunt măsurile pe care le veți lua în cazul în care rămâneți fără un client important?
  • Cum se rezolvă conflictele profesionale între colegi?
  • De câte ori ați făcut schimbări majore în companie în ultimii cinci ani și în ce context?

BONUS MARE 2: TOALETA SPUNE MULTE

La plecarea de la interviu, treci pe la toaletă. Toaleta vorbește. Dacă e curată, înseamnă că oamenii investesc în lucrurile pentru angajați. Sunt multe firme care nici nu au persoane angajate pentru curățenie. Mai mult decât atât, dacă e curat înseamnă că și celor care lucrează acolo le pasă de colegi, încât să nu facă haos.

În final, nu uita că și ei, angajatorii sau reprezentanții lor, sunt în interviu, nu doar tu. Majoritatea angajatorilor din România cer fără să ofere. Poți vedea asta încă din anunțurile de angajare unde la cerințele job-ului textele nu se mai termină, iar la beneficiu e trecut salariul. Care, apropo, nu e un beneficiu.

Ca lucrurile astea să se schimbe în România, e nevoie ca și intervievatul să ceară în interviu ce i se cuvine.