Cele mai ciudate mașini fabricate sau folosite de români

Prin anii optzeci-nouăzeci, mașinile aveau număr par sau impar și huse textile peste ele, atunci când stăteau în parcare. Tipul de număr îți dicta duminica în care te puteai afla cu ea pe șosea. Criza benzinei crease kilometri întregi de cozi la pompe. Desigur, lucrul ăsta nu era chiar așa de neobișnuit pentru românul care trebuia să aștepte cu orele chiar și pentru alimentele de bază.

Însă unele chestii au dăinuit și în perioada postdecembristă. Mă refer, desigur, la bizareriile de pe drumurile publice, care te făceau să întorci capul nu atât de mult datorită eleganței (că oricum nu exista), cât datorită rarității.

Spre deosebire de americanii posesori de pickup trucks, poporul român al acelei perioade era sărăcit de decenii de comunism dictatorial și capitalism sălbatic. Așa că fiecare și-a luat ce-a putut, dar cert e că oamenii au optat pentru lucruri mici și ieftine sau care își făceau cât de cât treaba. Am încercat să identific cele mai ciudate mini-automobile ale acelei perioade, ca să-ți arăt ce acapara atenția sau de ce se făcea bășcălie, pe vremuri.

Ți-am prezentat Dacia D6 lunile trecute și ți-a plăcut. Hipiotmobilul românesc a ieșit în doar 642 de exemplare și a fost folosit mai mult pentru transport de mărfuri și bunuri de stat. Probabil prinde un loc într-un almanah, dar pe străzile din România n-a avut o viață prea lungă.

Modelul e derivat din Renault Estafette, care s-a bucurat de-o popularitate ceva mai mare. A fost lansat în 1959 și până în 1986 a fost produs (datorită Mexicului). Numele vine din italiană și înseamnă, într-o traducere aproximativă, «curier». În 1961, a fost actualizat modelul și a fost introdusă versiunea Alouette. Aceasta putea să devină camper van, că scaunele puteau fi scoase.

Înainte ca Ford să dețină fabrica auto de la Craiova, România făcuse o înțelegere cu Citroën. Acolo se produceau, printre altele, supermini-urile Oltcit Club, cunoscute în afară ca Citroën Axel. Treaba a durat însă doar vreo paișpe ani, din cauza dificultăților financiare prin care firma franceză trecea pe la începutul anilor ‘90. Statul român le-a preluat acțiunile și a continuat să producă vehiculul atât singur cât și în parteneriat cu Daewoo, o altă companie străină care s-a dus în cap.

Era cam ‘95-’97 și umblam prin cartier cu limba pe-afară. Star Trek era pe TVR1, parcă, iar Oltciturile erau prin toate parcările. Am descoperit mai târziu că nu eram singurul care făcea asocierea între cele două logouri. Adevărul e că Oltcitul avea o aură oarecum futuristă, iar unele modele tunate chiar arată bine. Unii ziariști au numit-o „mașina pentru românii rebeli”. ProMotor îți prezintă povestea sa printr-un text și-un videoclip retro. Cert e că, dacă ar fi să aleg din toată lista asta, probabil că te-ai prins că aș prefera un Oltcit.

Partea frumoasă e că există entuziaști Oltcit. Pe forumul lor găsești postări inclusiv de anul ăsta, semn că mașina aceasta nu a fost și s-a dus precum guvernarea lui Grindeanu, pe care nimeni n-o va mai ține minte peste cinci ani.

Găsești în clipul de mai sus și Dacia Deceneu (de la minutul 1:48).

În 1987, a fost creată o mașină care seamănă un pic cu Dacia și un pic cu un model eșuat. Au fost produse 14 unităţi ale modelului ARO 12 în colaborare cu uzina Dacia și Ceauşescu a fost impresionat de felul în care urma să arate automobilul. Așa că şi-a dat acordul să-l testeze chiar la București. Mașina asta e cunoscută sub numele de ARO 12, Dacia 4X4 sau Dacia Deceneu și a fost produsă în ediţie limitată pentru MApN.

Era făcută pe șasiu de Aro 10, avea o cutie de viteze de Aro 10 şi caroserie de la Dacia 1310 Break. Motorul era în trei pistoane diesel şi, desigur, avea tracţiune 4×4. Modelul ăsta, ca alte lucruri pe care le-a mai avut România, n-ar fi încântat-o și pe Elena Ceaușescu, așa că primele teste nici n-a devenit un model de serie.

La o primă vedere, aduce un pic a mașina din Dukes of Hazard. Prototipul a fost, de fapt, o tentativă de a produce o Dacie cu motor de 1 400 cm cubi montat central, pornind de la Dacia Sport. Dacă modelul inițial apăruse în 1987, după un an proiectul a dat naștere modelului MD87 Evo 2, care se deosebea printr-un eleron și-un facelift.

Dar cam de doar atât s-a bucurat, pentru că mașina produsă de U.A.P. (Uzina de Automobile Pitești) și creată de Nicolae Cosmescu nu a apucat să fie niciodată produsă în serie.

„Problema pentru care proiectul s-a rezumat doar la acest prototip şi nu s-a trecut la o foarte mică serie a fost una exclusiv umană! La IATSA, pe linie de serviciu, eram coordonatorul colectivului de proiectare produs, având la rândul meu un șef direct (…). Ei bine, acesta era la rândul său pasionat de raliuri, făcând parte din echipa pe care o conduceam eu. Adică, acolo, eu eram șeful lui. Totul a fost bine şi frumos, fiind în relaţii excelente cu acesta, până când cel cu care făcea cuplu în echipă a decis să se separe de el. Iar în prima ședință a competițiilor s-a decis scoaterea sa din echipă. Moment în care, cât timp am fost subordonatul său pe linie de serviciu, vă imaginați că numai trai bun n-am avut. Așa că s-a oprit dezvoltarea prototipului şi trecerea la serie“, a explicat Cosmescu situația.

Dacă nu știai, probabil că o să ți se pară amuzant că mașina favorită a bunicului tău era fabricată în Germania de Est. Ba chiar a devenit un obiect atât de iconic al faliei Occident-Orient în Europa, încât există un graffiti pe Zidul Berlinului care arată un autovehicul de-ăsta spărgând chiar Zidul Berlinului.

Trabantul era simplu și eficient, dar arăta al dracu’ de banal, cam ca Lada 1200. E ca și cum ai pleca acasă c-un cocalar fan Smiley acasă, într-o seară singuratică. Știi că n-ai mai vrea să-l vezi în viața ta, dar măcar te va duce unde ai nevoie.

Dacia a fost uzina în care au fost cele mai multe experimente pe mașini și unele modele pur și simplu n-au avut viață lungă. Poți trece pe listă și Shifter, un model derivat din versiunea pick-up (din Dacia Papuc 1304) și vândută în Marea Britanie. Mai era cunoscută și sub numele de Shifterossa. Avea motor de 1 310 cm cubi și tracțiune spate.

Modelele Dacia Shifterossa s-au vândut numai cu volan pe dreapta, erau dotate cu jante de Aro 10 și aveau garda la sol mai mare. Au fost circa 500 de modele date britanicilor și în Japonia.

Am păstrat-o pe cea mai bună la final nu dintr-un patriotism zelos, ci din cauză că e, fără dar și poate, cea mai dadaistă mașină care a izvorât din mentalul nostru colectiv.

Produsă la fabrica Tehnometal din Timișoara (încă un motiv să-mi umflu mândria bănățeană), cred că oamenii s-au gândit să o denumească așa pentru că puteai să te aștepți ca oricând să zboară ceva de pe ea. Pe bune, Lăstunul a fost una dintre cele mai penale modele de mașini. Din fericire, chestia asta odioasă s-a produs în numai șase ani, și a murit nu la mult după Revoluție. Bine, asta nu înseamnă că ești în siguranță. Protejează-ți bine ochii, căci pe la începutu anului se estima că mai există încă unșpe Lăstunuri libere pe șosele. Nici nu vreau să mă gândesc!

Daewoo era o corporație sud-coreeană care țintea sus, până în momentul când cele 57 de miliarde de dolari pe care le datora au îngropat-o pe veci, în 1999. Până la criza financiară asiatică, a apucat să fabrice vehicule destul de des-întâlnite pe străzile patriei, precum Cielo, Espero sau Leganza.

O bijuterie mai mică a Daewoo, Tico e un autovehicul chiar drăguț. Era produs în aceeași fabrică cu Oltcit. Bestia asta de sub cincizeci de cai-putere a prins destul de mult la românu’ sărăcit al perioadei Constantinescu-Iliescu. Păcat că te simțeai atât de sigur într-unul precum se simte Dragnea pe final de 2017.

Tico a apărut în 1991, cântărea 680 de kile, avea o înățime de 1,3 m și o găsești pe Olx chiar și la un preț sub 200 de euro. Cum ar veni, în loc să dai banii pe chirie, o lună poți dormi în mașină. Trăim în România, așa că nu știu de ce ăsta ți se pare un lucru așa de absurd.