Cum arată o zi din viața unui voluntar care salvează copiii refugiaților de la înec

Mulți refugiați sirieni continuă să facă periculoasa călătorie pe mare spre Europa și își riscă viața. Bărcile se scufundă și mor mulți oameni, inclusiv copii. Următoarea relatare e jurnalul unei voluntare din Lesbos.

Miercuri, 29 octombrie 2015, Lesbos, Grecia:

5.00 p.m.

Ca de obicei, vestea îmi e anunțată printr-un mesaj pe WhatsApp: PRIMA BARCĂ are zece copii care și-au pierdut cunoștința. " Alerg în port, înarmată cu dorința de a ajuta, niște pături de urgență și amintirile despre acordarea primului ajutor. Alerg în josul dealului, văd o ambulanță, aud girofare. Am mai avut portul aglomerat și plin cu refugiați și înainte, dar n-am mai primit niciodată atât de multe mesaje și atât de alarmate.

Când ajung, văd oameni palizi la față. Aflu că una dintre bărcile din lemn cu refugiați s-a scufundat și aproximativ trei sute de oameni plutesc pe mare. Zece copii sunt în stare critică și au duși la spital, la 65 de kilometri distanță. Pregătim paturi improvizate din păturile de salvare pe piatra rece a portului.

Apoi apar paznicii de coastă. Iau copiii de pe bărci. Sunt atât de mulți. Nimeni nu e pregătit să se confrunte cu imaginea unui copil în stare de inconștiență. Copii care nu respiră și au buzele albastre. Mi se predă o fetiță. Pare siriană, are aproximativ șapte ani. Îi smulg hainele și o învelesc într-o pătură. Unde e doctorul? Toți sunt ocupați cu alți copii. Încerc să-i înclin capul ca să-i deschid căișe respiratorii, dar are fălcile încleștate de la frig. Îi ridic fața, o strig. Nicio reacție. Încep compresiile pe piept. Cel mai apropiat medic face același lucru cu un băiețel, despre care aflu că e fratele ei. Îi verific iar respirația. Nimic. O întorc pe burtă și încerc să scot apa de mare din ea. Tot nimic. Iar compresii, îi iese o spumă pe gură, dar nimic. O întorc iar și o lovesc tare pe spate. De data asta, vomită, dar are respirația slabă. În sfârșit vine un doctor. N-a trecut mai mult de un minut, dar a părut o oră. Respir ușurată în timp ce-l las să preia fetița. Ea și fratele ei vor supraviețui.

6:00 p.m.

Paza de coastă aduce mai mulți copii. Avem nevoie disperată de oxigen, copiii se zbat între viață și moarte. Avem noroc. Echipa Frontex e și ea în port și are tuburi cu oxigen în plus. În următoarele ore alergăm de colo-colo, printre mame care își plâng bebelușii dispăruți și bărbați care nu-și găsesc soțiile. Multe corpuri încă plutesc în întuneric.

9:00 p.m.

Mai mulți voluntari îngrijesc copiii care și-au pierdut părinții. Pe unii îi vom găsi, pe alții nu. Cei mici nu înțeleg ce se întâmplă, dar adolescenții da. Nu știm ce să le spunem. Deocamdată încercăm să-i încălzim și să le distragem atenția. Le dăm cartofi prăjiți. Ne ascundem lacrimile de ei.

10:00 p.m.

Satul Molyvos deschide biserica și un restaurant în care găzduiește persoanele traumatizate. 124 dintre refugiați sunt transportați într-un sat vecin și 118 rămân aici. Dar nu e destul spațiu pentru toată lumea. Unii oameni vor fi nevoiți să doarmă afară. Văd mame și tați care se reîntâlnesc cu copiii lor. Sunt ușurați și plâng.

2:00 a.m.

Cunosc o femeie din Irak și pe soțul ei. Ea e însărcinată în câteva luni. A stat în apă ore în șir, împreună cu fiii ei în vârstă de trei și opt ani. I-am luat la mine acasă. I-am băgat în pat. Adorm toți în câteva minute, dar eu nu reușesc să închid un ochi.

8:00 a.m.

Femeia îmi spune că simte copilul cum se mișcă. Apoi familia îmi spune povestea ei. au plătit fiecare trei mii de dolari pentru această călătorie, dublu decât în mod normal, pentru că li s-a spus că e o barcă foarte sigură. Aceeași călătorie m-ar costa pe mine zece euro. Căpitanul contrabandist a părăsit barca după zece minute și s-a întors în Turcia pe o barcă mică. Barca lor a început să scârțâie și cuiele au început să sară din scânduri. Apoi s-a desprins cu totul. Soțul și soția au reușit să găsească un colac de salvare și și-au ținut copiii lângă ei. Le-au zis băiețeilor că asta nu e ziua în care vor muri. În timp ce femeia înota, simțea membrele altor oameni înecați care o atingeau pe burtă. Unul dintre copiii ei se temea de rechin. I-a zis că nu există rechini acolo și că atunci când vor ajunge pe uscat îi va lua cadou patinele cu rotile pe care și le dorea dintotdeauna.

10:00

Duc familia irakiană la autobuz. Acolo e o fetiță afgană care urlă din toți rărunchii. Și-a pierdut toată familia. Nu vorbește engleză. Nu vrea să se ridice de pe podea. E distrusă de durere. E disperată.

12:00 p.m.

Beau o cafea. Reflectez. Sunt înconjurată de oameni dărâmați – voluntari și refugiați. Dar toți trebuie să meargă mai departe. Voluntarii sunt cei care împiedică un colaps total al acestei crize de refugiați. Dar suntem foarte, foarte obosiți. Organizația mea, Starfish, a fost înființată de o femeie, Melinda McRostie. Un an mai târziu, avem peste treizeci de voluntari și lucrăm alături de Crucea Roșie și alte organizații. Dar avem nevoie de mai mult ajutor, de mai multe donații, mai mulți bani și mai mult personal. Și avem nevoie de mai multă compasiune, astfel încât bărbații și femeile și copiii să nu mai moară înecați.

Îmi iau rămas bun de la familia irakiană, iar ei pleacă să se înregistreze în Mytilini. Ne vom întâlni din nou. Îmi dau mărgelele lor de rugăciune ca să-mi poarte noroc. Nu pot să nu simt că ei au mai mare nevoie de ele decât mine.

Urmărește VICE pe Facebook.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe despre criza refugiaților:
Am stat în gară cu refugiații sirieni din Budapesta
Ce cred idioții de pe Facebook despre accidentul cu refugiați, din Austria
10 filme care o să te facă să nu mai spui tâmpenii despre refugiați, ca Lucian Mîndruță