Știri

Coada de donat sânge pentru #Colectiv a fost cea mai emoționantă din viaţa mea

Am găsit singura instituție a statului unde toți funcționarii îți zâmbesc.

de Alex Nedea
01 Noiembrie 2015, 2:55pm

Fotografii de Mircea Topoleanu

„Sunt negativ! Unde dracu mi-e carnetul? Sunt negativ, la naiba". E șase dimineața, abia aflu de la televizor că peste noapte a fost carnagiu în București și primul meu impuls este să caut carnetul meu de donator. Pe coperta, pătată nu știu cum cu un strop de sânge, scrie din pix „B. Neg.". Adică grupa B3, Rh negativ. Pentru spitale negativul ăsta din sângele meu e mană cerească. Și poate vă pare că am exagerat reacționând așa în primele minute după ce am aflat de Colectiv. Însă așa reacție ai fi avut și tu, dacă ai fi trăit experiența pe care am avut-o eu, la prima donare.

Eu și carnetul meu de donator. Ți se face și ție unul, la prima donare. Trebuie să vii doar cu buletinul.

Se întâmpla acum câteva luni. Un prieten avea nevoie neapărat de sânge pentru o operație. Așa m-am urnit și eu, la 32 de ani, să intru într-un centru de transfuzie. Nici măcar nu știam ce grupă de sânge am. Aveam să aflu atunci, la laboratorul de analize preliminare. O doamnă în halat îmi înțepă degetul. Un bob de sânge îmi crescu pe buric și asistenta mi-l culese cu o lamelă de sticlă. Îl plimbă printr-o soluție transparentă, învârtind-o așa cum învârt ghicitorile ceașca cu zațul de cafea. Apoi ridică brusc ochii spre mine, zâmbindu-mi galeș de parcă ghicitoarea tocmai aflase că voi fi Împăratul Lumii. „Domnule! Unde ați fost până acum?"

Citește și Cum ar trebui să arate un club din care să poți scăpa viu

Îmi explică și cum e cu B3 Negativul ăsta. „Aici suntem în criză cu toate grupele de sânge. Cu atât mai mult cu negativul ăsta, care e foarte rar". Ajung la medicul care trebuia să îmi dea avizul pentru recoltare și, când mă vede, coboară ochelarii pe vârful nasului să mă privească direct în ochi. „Avem un bebeluș care așteaptă B-ul ăsta de dimineață. Că nu poate intra în operație". Atunci am bușit în plâns. Plângeam pentru toți bebelușii care au așteptat cu zilele grupa mea de sânge în vreme ce eu îmi vedeam de viață la câțiva pași de centrul de transfuzii.

Așa că sâmbătă dimineață, imediat după incendiu, citeam pe burtierele galbene ale televizoarelor 160 de răniți și aveam în minte bebelușul acela care, într-o zi obișnuită, fără nicio catastrofă, a așteptat o jumătate de zi. Și mă gândeam câți și cât vor aștepta, dintre cei 160, negativul meu rar.

Singura coadă la care îți face plăcere să stai

Înainte de a lăsa jumătate de litru de sânge, mi se analizează o picătură, să se vadă dacă sunt încă în parametri

Așa că iată-mă în centrul de transfuzii, în a doua zi de donat. Nu am mers în prima, pentru că în drum am auzit-o la radio pe șefa de la Centru zicând, pentru prima dată în ultimii 25 de ani: „Azi avem sânge suficient". Făcea apel la oameni să vină în zilele următoare, că răniții au nevoie de aceeași cantitate de sânge în fiecare zi, timp de două săptămâni. E duminică, prima oră a dimineții, și la intrare deja s-a format coadă până în stradă. Cine intră, trebuie să aștepte cam o oră să doneze. Dar nimeni nu se plânge. Cine să fie mai obișnuiți pe planeta asta cu statul la coadă dacă nu noi, românii? Chiar dacă, spre deosebire de cozile ceaușiste, de data asta nimeni nu stă ca să ia ceva, ci ca să dea. Mă așez la rând.

Coadă la donare de sânge

În jurul meu sunt tineri din generația celor care nu au prins perioada cozilor comuniste. Cum e Lucian, născut în 1998. A venit singur. „Sunt o groază de oameni care se trezesc de dimineață degeaba și nu salvează pe nimeni toată ziua", îmi zice. E prima oară când vine și deja se gândește în vena căruia va ajunge jumătatea de litru de sânge pe care îl va lăsa aici. Cine îi va fi fratele lui de sânge. „Crezi că e posibil să te întâlnești fără să știi în metrou cu cel care îți poartă sângele?", mă întreabă.

Pentru mine e a treia oară când intru în Centrul de Transfuzie Sanguină București și niciodată nu am văzut ce am văzut azi. În primul rând, nu a fost niciodată vreo coadă. În sala de așteptare, care era mai tot timpul goală, azi sunt ocupate toate zecile de scaune aliniate ca la cinematograf. Una dintre asistente ne spune că înainte de tragedie, aveau într-o zi cel mult trei sute de pacienți. Azi au venit o mie. Și spune că asta e cifra zilnică de care ar avea nevoie, de fiecare dată, pentru ca sistemul sanitar să funcționeze normal, fără nicio calamitate.

„Recently attended to Goodbye to Gravity event"

Într-o zi obișnuită această sală de așteptare se numește degeaba de „așteptare". Sunt atât de puțin donatori, că nu așteaptă nimeni.

Dar nu aglomerația neobișnuită mă miră neapărat astăzi. Ci, faptul că, din loc în loc, dai de oameni care vin la donatorii de la coadă să îi întrebe dacă au nevoie de ceva. Pur și simplu. O asistentă se plimbă printre noi cu un vraf de pahare de plastic și cu un PET de doi litri pe care l-a umplut acasă cu cafea caldă. E de treizeci de ani angajată aici și nu a prins niciodată o coadă ca asta. Cafeaua e singurul ei mod de a-și arăta recunoștința. Vin la noi tineri care ne dau apă, cornuri sau banane. Pe unul dintre ei îl întreb de la ce asociație este. Îmi zice că de la niciuna. „Suntem doar... oameni".

„Doar om" este și Raluca, analist de mediu. Stă la intrare cu un munte de baxuri de apă plată. Ieri, în prima zi după accident, a venit la centru fără să o cheme nimeni. Împreună cu niște prieteni și-au cheltuit economiile ca să cumpere baxuri de apă și mâncare. Atât de multă, că au golit stocurile de la toate chioșcurile din împrejurimi. Azi a venit cu bani strânși pe Facebook, de la prieteni.

Facebook e sângele albastru care i-a mobilizat pe mulți așezați azi la coadă. Stau și acum cu el în nas, de pe telefon. Unii intră pe profilele răniților care le așteaptă sângele. Se miră de ultimele lor postări de dinainte de tragedie. Cineva se plângea într-o postare, înainte să intre în clubul de unde nu mai avea să iasă, că nu știu ce operator de telefonie nu îi alimentase contul de credit, deși îl plătise.

Așa afli de pe Facebook că ne consumăm viața cu lucruri inutile. Și ne dăm seama de asta cel mai bine atunci când alții de lângă noi își pierd viața. Iar la profilul lor scrie, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, „Recently attended to Goodbye to Gravity event".

Pereții care-ți amintesc în ce țară ești

La fiecare etaj din centru găsești apă și mâncare adusă de voluntari pentru cei care urmează să doneze

În ciuda numărului uriaș de donatori, coada avansează incredibil de repede pentru că oamenii în halate de aici s-au organizat exemplar. Pentru fiecare procedură în parte au făcut cabinete separate: undeva te înregistrează, altundeva te duci să îți facă analizele, într-un alt loc ești consultat de un medic, și în camera de dincolo ți se recoltează sângele. Toate cabinetele astea sunt grupate aproape unul lângă altul, așa că te plimbi de la o ușă la alta fără să aștepți prea mult, cu ușurința cu care te plimbi printre raioanele unui supermarket.

Organizarea pare să se fi luat și la donatori. Nimeni nu se împinge, nimeni nu ia locul nimănui de mai în față. E atâta ordine, încât până și la gunoi se aruncă cu atenție: plasticul e la coșul de plastic, hârtia la hârtie. Totul e atît de aranjat, că ai sentimentul că nu mai ești în România. Dar dacă îți muți privirea de la oameni, și ți-o pui pe pereți, îți dai seama că ești totuși tot aici.

Tencuiala din Centrul de Transfuzii stă să îți cadă încap din cauza igrasiei. Clădirea e atât de veche și Guvernul a investit atât de puțin în ea, încât și acum găsești uși pe care scrie de pe vremea sovieticilor: „Serviciu propagandă". Dar astăzi, jurnalistic vorbind, nu mai e vorba despre clădiri. Ci despre oameni. Poți să ai câți pereți vrei renovați, dacă nu ai angajați care să stea între ei. Și nu oricum. Ci cu zâmbetul pe buze, după 48 de ore de nesomn.

La Centrul de Transfuzii am văzut medici zâmbindu-mi. Asistente zâmbindu-mi. Paznicul de la poartă, zâmbindu-mi. Voi de când nu ați mai văzut un funcționar al statului care să îți zâmbească? Îți vine să multiplici oamenii ăștia de aici și să populezi cu ei o altă Românie. Sau să construiești chiar acolo, între pereții ăia scorojiți ai Centrului de Transfuzii București, o altă țară. Una nu doar cu spitale suficiente, dar și cu medici suficienți, nu doar cu centre de donat sânge suficiente, ci și cu donatori suficienți.

Notă: În următoarele săptămâni este nevoie de donatori de sânge în fiecare zi. Indiferent de orașul din care sunteți, mergeți și donați la centrul de transfuzii cel mai apropiat. Lista o găsiți aici. Condițiile pe ar trebuie să le îndepliniți, aici.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte texte despre medicină:
Cum e să-ți petreci copilăria pe lista de așteptare pentru transplant de organe
Ce se întâmplă când îţi donezi trupul ştiinţei
Am 33 de ani și orbesc pe zi ce trece