Să stabilim din start că nu sunt nici eu chiar o legumă şi că traseul ăsta prin Munţii Ceahlău era descris ca fiind pentru începători, aşa că despre ce vorbim?

Dacă până şi melcul urcă, în ritmul lui, muntele Fuji, o tipă aventuroasă şi fit ca mine, cu două-trei trasee montane la activ (urcarea spre cascada Urlătoarea se pune?), se vedea zburdând fără probleme până la 1 750 m, că doar am ceva experienţă, nu? Nu!

Când pleci la drum cu un comando de munţomani echipaţi ca Bear Grylls, parcă nu te mai simţi ca-ntr-o excursie de şcoală generală cu Cercetaşii României. Oamenii ăştia par a merge în Ceahlău cu destinaţia finală Everest.

Te şi întrebi dacă ideea ta despre începător este aceeaşi cu a tipului ăla cu colţari, cordelină şi un fel de săpăligă agăţată de rucsac, despre care aveam să aflu că este piolete pentru spart gheaţa. Iar gheaţa chiar nu era în program, că bocancii mei alunecă.

Dar n-ai ce face, dacă vrei să urci pe munte profi, apelezi la cei mai buni, adică la cluburile montane. Sunt multe, e internetul plin de ele. Sau dacă vrei să mergi pe recomandări, le poţi cere colegului ăla al tău care vine mereu la birou echipat ca vânătorii de munte. Sigur ştie el nişte oameni din aştia, foşti salvamontişti sau ghizi montani, care vor accepta bucuroşi, contra unei sume de bani, să te târască după ei în comuniune cu natura.

Ideea e că, urcatul pe munte, iarna, este cu mult diferit față de ce-ţi imaginai tu şi amicii tăi, cu care ai mai făcut ceva trasee în dorul lelii, după un somn odihnitor şi un mic dejun copios, cu popasuri la fiecare jumătate de oră. Şi niciodată pe zăpadă și frig agresiv.

Tipul ăsta va avea câteva zile nasoale, fotografie de
Kristoffer Trolle, via Flickr

Toată lista aia de chestii pe care trebuie să le iei la tine are ceva sens, numai că tu, ca începător, n-o să ai nici jumătate şi nici n-o să te oboseşti să faci rost de ele. Merge şi-aşa, nu-i aşa?

În schimb, dacă ești ca mine, care îngheț la 1 400 de metri și merg pe pârtie îmbrăcată cu trei polare, te vei gândi, probabil, că un costum de schi nu are ce să-ți strice. Sigur, arăţi ca omuleţul Michelin, dar asta e, doar mergi la munte.

În cele cinci ore de urcare, care nu sunt niciodată cinci, ci întotdeauna mai multe, te vei gândi de multe ori dacă este cazul să arunci geaca aia criminal de groasă în prima râpă sau s-o mai ţii. Totul se lipeşte şi atârnă pe tine, înjuri că n-ai mai multă apă în rucsacul ăla atât de posh şi inutil pe munte, iar comuniunea cu natura se duce dracu'.

Mai rău este că nu ştii dacă ar trebui sau nu să te plângi, căci oamenii ăştia parcă sunt din trupele speciale, iar tu nu vrei să fii veriga cea mai slabă. Taci şi urci şi te bucuri că urci.

OK, ai ajuns pe munte, deci începi să te gândești deja la ce poze vei posta pe Facebook: chestii optimiste, minunate, cu feeling fabulous. Numai că şi aici tu, ca începător pe munte, te loveşti de o problemă. Nu ai voie să faci poze aiurea, să ieşi din rândul care se întinde ca o omidă pe poteca aia îngustă cât să aibă loc un bocanc, ci doar organizat, la opririle speciale.

De ce? Pentru că ții oamenii pe loc, d'aia. Acum, tu ai de ales. Faci băşcălie şi te dai rebelă şi împotriva sistemului sau taci dracului, că drumul e lung, muntele neprietenos şi s-ar putea să mai ai nevoie de oamenii ăştia.

E foarte important să reţii cuvintele astea: În monom! Cu alte cuvinte, urcă în rând şi nu umăr la umăr cu amicii tăi. Iar dacă ţi se pare că eşti mai rapid decât alţi trişti începători ca tine, rămâi în urmă şi nu o lua ca berbecul, înainte.

Logica muntelui nu este aceeaşi cu aia din trafic, aici ritmul îl impune cel mai lent. Adică o tipă aproape obeză venită acolo ca într-o tabără de slăbit.

Cum spuneam, traseul nostru prin Munţii Ceahlău promitea să fie unul de poveste sau de legendă, cum preferi: începea în Durău, se termina la cabana Dochia şi dura vreo patru-cinci ore. Asta în descrierea montaniarzilor cu care plecai, căci, pe viu, basmul devine o dramă interminabilă de vreo şapte ore (cam ca filmul By The Sea, cu Angelina Jolie).

Iar tu poţi ajunge să regreţi propunerea românească a unor amici mai sedentari, de a merge cu ei la Buşteni, să vă daţi cu sania. Poate că, până la urmă, încălzirea aia ca la clasa întâi şi stretchingul pe care oamenii ăştia te-au rugat să le faci înainte de urcare aveau un rost.

Totul este să te ţină şi nervii, mai ales în condițiile în care vei întreba, din jumătate în jumătate de oră, cât mai e până la cabană şi ţi se răspunde, invariabil: două ore! Înjuri muntele, zăpada, brazii şi indicatoarele alea mincinoase, cum nu credeai că eşti în stare, vreodată, să înjuri.

Nu-ţi vei mai dori să fii una cu natura, ci mai degrabă cu patul tău de-acasă, într-un weekend ca oricare altul, în care cea mai aventuroasă chestie pe care o poţi face este plimbarea până la Mega.

Important este să nu pierzi orice speranţă înainte să ajungi la blestemata aia de cabană Dochia, unde da, vei avea multe alte motive să ajungi la disperare. E adevărat că la plecarea din Bucureşti ai fost avertizată: la o cabană din creierii munţilor nu sunt condiţii, e frig, mâncarea e puţină şi proastă, nu te poţi spăla.

Sigur, poţi cumpăra apă îmbuteliată, cinci lei jumătatea de litru, din care să şi bei, să te speli şi pe dinţi. Super.

Dar să-ți spun despre ce doare, cu adevărat. Este inutil să încerci să deschizi toate uşile din casă, ca să găseşti, în spatele uneia, chiar şi cel mai penal WC. Urmele galbene din jurul cabanei chiar nu sunt marcaje turistice şi ar trebui să-ţi dea indicii serioase că nevoile ţi le vei face undeva, în mijlocul naturii.

De fapt, ai de ales. Ar fi gaura aia plină de căcat şi situată îndeajuns de departe încât să ai timp, pe drum, să înjuri de toţi sfinţii. Una în care rişti să intre peste tine un tip cu nădragii în vine (nici el n-are lanternă, ca şi tine). Sau, gaura din zăpadă, după un brad, care te lasă cu fundul în bătaia viscolului. Indiferent ce vei decide, îţi vei da seama cât de inutilă este butelca aia cu gel de duş, căreia i-ai făcut loc în rucsac.

Şi da, la cabană te loveşte, normal, o foame de elefant, aşa că nu-ţi face provizii ca pentru o furnicuţă, ca mine. Sigur, cabanierii te servesc şi ei cu ce pot şi au: o ciorbă rădăuţeană şi un fel doi atât de degeaba, încât nici nu l-am ţinut minte. Te poţi sătura şi din priviri, bălind la slana, caşcavalul şi afumătura aia numai bună pe cancerul de acolo, pe care le vezi întotdeauna la tipul ăla care a mers mai des pe munte.

Din fericire, un vin ieftin şi fiert, şi ăsta există din belşug la orice cabană, şi un somn zdravăn ţin oricând de foame. Asta dacă nu eşti genul care doarme iepureşte, altfel te va aştepta o nouă dezamăgire. La o cabană din vârf de munte împarţi camera cu alte vreo 20 de persoane, majoritatea bărbaţi. Iar dintre ăştia, aproape toţi vor sforăi.

Dacă nu ai făcut încă o criză de nervi, te vei bucura cu siguranţă de ziua următoare, atunci când trebuie să iei drumul înapoi. Dar vorbim de coborâre, care nu e ca urcarea, aşa cum nici iarna nu e ca vara. A fost partea mea preferată din traseul groazei, când elefantul a devenit căprioară, şi n-am mai înjurat brazii, zăpada şi aerul tare de munte, mai ales că cele cinci ore se reduc, în pantă, doar la trei.

N-o să păţeşti toate astea dacă nu laşi muntele să te ia pe nepregătite, dar e adevărat că poate fi şi mai rău. Poţi încerca să urci în blugi şi-n adidaşi şi-atunci chiar afli pe pielea ta ce înseamnă un căcat îngheţat.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte ghiduri moderne:
Cum să agăți tipi (un ghid scris de băieți pentru tipe)
Cum să agăți tipi, un ghid scris de fete
Ghidul VICE de agățat tipe