Sculpturile astea ale lui Picasso au fost expuse prima dată-n 50 de ani

În 1966, Petit Palais din Paris pregătea o retrospectivă a lucrărilor lui Pablo Picasso. Expoziția urma să includă picturi din toate epocile carierei sale. Dar curatorii simțeau că e incompletă. Încă din tinerețe, Picasso asambla obiecte tridimensionale din materiale diferite precum lemnul, sârma, bronzul. Dar artistul respinsese toate ofertele de a prezenta aceste lucrări, pe care le-a păstrat în secret. „Sculpturile lui Picasso îi țineau artistului companie în orele lungi pe care le petrecea în studio ", a zis curatoarea MoMA Anne Umland.

Artistul a cedat până la urmă rugăminților curatorilor Petit Palais și le-a permis să expună o selecție din sculpturile lui, dar lucrările nu au mai fost expuse de 49 de ani – până acum. Ieri, MoMA a deschis Picasso Sculpture, a doua expoziție publică a lucrărilor tridimensionale ale lui Picasso. Situate în galeria cu patru etaje și unsprezece camere, aceste sculpturi sunt grupate pe perioadele în care a sculptat Picasso. Fiecare cameră reprezintă o perioadă distinctă: „Primii ani", „Anii cubiști", „Anii de război", și așa mai departe.

„Spre deosebire de picturi, pe care artistul le-a făcut într-un flux continuu, Picasso mai avea niște ferestre de activitate pe care le încheia abrupt", a zis Ann Temkin, curatoarea de sculpturi și picturi a muzeului. „De câte ori revenea la sculptură, avea o perspectivă diferită de episodul anterior. Te plimbi prin săli și nu-ți vine să crezi că te uiți la lucrările aceluiași artist. Nu există niciun fir comun care să le lege."

În mod interesant, spectacolul nu începe la start, ci abia la final. La etajul patru, scăldate în lumina soarelui, primele sculpturi ale lui Picasso peste care am dat erau cele finale și i-am recunoscut imediat mâna. Aceste lucrări din foi de metal pictate includeau un scaun pe stilul origami, un căluț în miniatură, o creatură cu brațele întinse ca pentru o îmbrățișare și două prototipuri de lucrări la scară monumentală: Bust of Sylvette și Marquette for the Richard J. Daley Center.

Dar MoMA a făcut o mișcare curatorială îndrăzneață: a optat să nu includă etichete pentru niciuna dintre cele 141 de lucrări expuse. „Am simțit că etichetele ar distrage atenția vizuală ", a explicat Temkin. „Dar dacă se vor plânge oamenii, le atașăm imediat, într-o zi." Glenn Lowry, directorul muzeului, care stătea lângă ea, a ridicat din sprâncene: „O zi?" Riscul unor identificări greșite e evitat prin împărțirea de broșuri informaționale la intrarea în muzeu. Dar procurarea ei nu e esențială. Se pare că Picasso și-a denumit sculpturile doar în scopuri organizaționale. Cum n-au fost făcute cu un public în minte, de ce s-ar fi deranjat artistul să le numească? Sunt destul de distincte din punct de vedere vizual. Asta mi-a trecut prin cap când am descoperit că scaunul era Scaun, iar căluțul era Căluț, iar creatura cu brațele deschise era Femeie cu brațele deschise .

Multe dintre aceste obiecte sunt însoțite de povești interesante pe care le ratezi fără un ghid audio. De exemplu, să luăm cele șase lucrări separate denumite Pahar de Absint, din camera Anii cubiști. Paharele au fiecare câte un cub de zahăr cu puncte în diferite culori, care sugerează proprietățile psihedelice ale băuturii. Dar în loc să-și facă propriile lingurițe, Picasso a pus cuburile de zahăr pe lingurițe adevărate concepute pentru absint.

„Paharele de absint au fost create în 1914, același an în care Franța a interzis consumul de absint, a explicat Umland. Tot în anul acela a început și Primul Război Mondial, iar dealerul lui Picasso era german. Magazinul i s-a închis și toate paharele de absint cu excepția unuia pe care l-a păstrat Picasso au fost vândute în licitații private. Le-am găsit cu greu pe toate, dar am reușit să le colectăm și să le expunem pentru prima dată împreună." Camera conține și două chitări sculptate, aproape identice, una din metal și una din carton.

„Sculptura din carton a uimit foarte multă lume care n-o consideră sculptură ", a continuat Umland. „Adevărul e că Picasso a făcut lucruri fără să cunoască regulile. Nu s-a documentat extensiv despre sculptură, nu avea pregătire. Ceea ce explică de ce n-a știut tehnici de atașare a sârmelor, de exemplu". Apoi a râs: „Acestei camere, cu pahare și chitări, îi zicem camera de party, pentru că are muzică și băutură."

După încheierea Primului Război Mondial, Picasso n-a mai sculptat, ci s-a concentrat pe statutul de pictor tot mai faimos. Dar în 1927, a primit misiunea de a crea un memorial pentru prietenul său, poetul Guillaume Apollinaire, care a murit din cauza gripei la sfârșitul războiului. Picasso n-a revenit la materiale familiare, ci a cerut ajutorul unui sculptor în metal, Julio Gonzàlez, care l-a învățat pe artist cum să îndoaie și să prindă metalul.

„Mulți îl privesc pe Picasso ca pe un geniu bun la toate", a remarcat Umland. „Dar el a dezvoltat o relație intensă cu alți artiști, care l-au învățat cum să folosească materialele. După ce învăța regulile, imediat căuta căi prin care să le încalce."

Sculpturile scheletice cu sârme, incluse în camera Monument pentru Apollinaire, seamănă cu sculpturile lui Giacometti în cadrul unor structuri geometrice. Dar chiar și de la o distanță mică, e greu să le vezi ca pe mai mult de niște linii. „Imaginează-ți cum e să propui un monument făcut aproape din nimic", a zis Umland. Niciuna dintre propunerile lui Picasso n-a fost acceptată.

Am observat o adunare mare de oameni într-un spațiu izolat al galeriei. Femeie în grădină reprezintă exact ce se aude – o siluetă așezată pare clătinată de briză în timp ce îngrijește două flori mari. M-am plimbat în jurul ei și am rămas uimit de detaliile dimensionale ale femeii – din orice unghi o priveai, părea unghiul perfect. Aici am simțit că Picasso a obținut o adevărată sculptură cubistă, la care toate perspectivele erau admirabile.

Se pare că nu eram singurul care aprecia lucrarea. A apărut și o echipă de televiziune care a așezat echipamentul fix în fața ei. O reporteră a început să vorbească rapid într-o portugheză cu accent brazilian, în timp ce gesticula către lucrare. Am întâlnit, mai târziu, și mai multe echipe TV și o hoardă de jurnaliști. Mi-am dat seama că această expoziție a sculpturilor lui Picasso nu era un eveniment local, de New York, ci unul internațional.

„E prima oară când sunt expuse toate la un loc", mi-a confirmat Umland. „Și probabil va fi ultima expoziție de acest gen din viețile noastre."

Mi-a luat două ture întregi ca să pot înțelege tot. După camera lui Apollinaire a urmat o serie de busturi jucăușe de femei care, în ciuda diformității lor, păreau să transmită bucuria și frumusețea formelor feminine – unul dintre subiectele preferate ale lui Picasso.

Apoi luminile s-au micșorat și am fost transpuși în anii din perioada celui de-al II-lea Război Mondial, pe care Picasso i-a trăit în Parisul ocupat de naziști. O anumită lucrare, Masca Morții, un craniu din hârtie neagră, transmite, printr-o metaforă îndrăzneață, oroarea ocupației naziste. Ce e uimitor e că Picasso a turnat-o și în bronz – metalele erau regularizate foarte strict de către naziști, care le foloseau pentru armată, ba chiar topeau și opere de artă ca să le transforme în muniție – iar dacă Picasso ar fi fost prins, ar fi înfundat pușcăria. Craniul reprezintă, așadar, un deget mijlociu arătat lui Hitler.

Spre finalul expoziției, după o perioadă notabilă de ceramică la el acasă în Vallauris, Picasso a început să colecționeze deșeuri și resturi.

„S-a împrietenit, atât în Cannes, cât și în Vallauris, cu toți oamenii care lucrau pe șantiere și cu companiile de demolări", a explicat Temkin. „Ei îi furnizau materialele."

Din colecție fac parte un cocor cu un robinet în loc de cap și o fetiță care sare coarda cu un coș de răchită în loc de piept. Doar coarda atinge pământul. „Picasso visa la o sculptură plutitoare ", a spus Umland. „Cu asta a reușit, cât de cât, să se apropie de una."

Apoi mai sunt scăldătorii – șase siluete mari din lemn, ușor bronzate și fațetate. M-am plimbat în jurul lor și mi-am dorit și eu să fiu pe o plajă.

„Chiar și la 75 de ani", a zis Temkin, „lui Picasso îi plăcea să se joace cu lemnul, ciocanul și cuiele și făcea sculpturi mult mai mari decât el."

Ultima sculptură a lui Picasso a fost imensa față abstractă din Chicago. A primit 100 000 de dolari ca s-o facă, dar a refuzat banii.

„E un dar", a zis artistul, „pentru oamenii din Chicago și pentru lumea întreagă. "

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai multe despre artă pe VICE:
M-am săturat să mă prefac: nu înțeleg arta postmodernistă românească
Muzeul de Artă Proastă se laudă cu kitschul său
Arta de pe Instagram e o glumă pe seama ta