FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

De ce în România n-are cine să-ți trateze copilul, dacă suferă de ADHD

În România, un copil suspect de ADHD este diagnosticat de multe ori fie greșit, fie deloc, pentru că ducem lipsă de medici specialiști.
25.11.16

Copiilor cu ADHD le este greu să se concentreze la învățat. Fotografie via Flickr

David e un puști de cinci ani jumate care nu poate să-și mențină atenția pe o singură activitate, indiferent cât de captivantă ar fi ea pentru orice copil. La grădiniță este gălăgios, solicitant și conflictual cu ceilalți colegi. Nici acasă nu reușește să relaționeze prea bine cu părinții lui. Nu suportă să fie contrazis și devine irascibil când i se atrage atenția că nu are dreptate. Până și în somn puștiul este agitat.

„Educatoarea ne-a spus că David are nevoie de un îngrijitor permanent, pentru că îi deranjează prea des pe colegi. Ca părinte, te simți neputincios pentru că nu știi ce să-i faci. Social, am devenit mai retrași, evităm locurile de joacă din cauza reacțiilor sale imprevizibile'', îmi povestește Robert, tatăl lui David, un părinte din Târgoviște.

Publicitate

La insistențele învățătoarei, David a fost dus, în București, la cabinetul medicului de psihiatrie pediatrică, dr. Ramona Gheorghe. Diagnosticul: ADHD și tulburare opozant provocatoare. De atunci, băiatul vine săptămânal în București pentru o oră de terapie cu un psiholog, iar părinții sunt hotărâți ca peste câteva luni, când va împlini șase ani, să înceapă și tratamentul medicamentos.

Potrivit statisticilor de la Ministerul Sănătății, pe hârtie, David este o simplă cifră, unul din cei peste trei mii de minori diagnosticați anual, în România, cu tulburare hiperchinetică.

Tulburări hiperchinetice la copii 0-19 ani – cazuri noi declarate de medicii de familie:
AN /TOTAL ȚARĂ/ COPII 0-19 ANI
2013 / 7 059 / 3 418
2014 / 7 730 / 3 464
2015 / 8 499 / 3 096

Am vrut să aflu de la specialiștii din domeniu ce poate face, în România, un părinte care are un copil ca David, dar și de ce unele voci spun că afecțiunea ADHD este, de fapt, o boală fictivă.

Citește și: Ce spun copiii despre bolile mintale

ADHD a ajuns un subiect controversat din cauza unui val de diagnostice greșite

Copiii cu ADHD suferă un stigmat puternic în societate. Fotografie via Flickr

În ultimii zece ani, tulburarea de deficit de atenție a fost una dintre afecțiunile vedetă pentru mass-media din întreaga lume, iar controversele și miturile care o însoțesc sunt la fel de puternice precum cele din jurul vaccinurilor. E foarte greu să-ți păstrezi luciditatea, ca părinte, când dai peste tone de păreri pseudo-științifice și să iei o decizie corectă pentru copilul tău, dacă ai ghinionul ca societatea sau școala să ți-l eticheteze drept „elevul-problemă".

Psihiatrul american Leon Eisenberg, medicul care a condus în pionierat studii riguroase referitoare la autismul la copii și ADHD, ar fi spus, înainte de moarte, că ADHD a fost o boală fictivă. Această presupusă declarație face și acum ravagii pe net și generează panică sau conspirații.

Publicitate

Doar că omul ăsta nu a făcut niciodată o asemenea declarație, ci atrăgea atenția asupra riscului de a diagnostica eronat copiii cu ADHD. În SUA s-a discutat mult, în mediul științific, despre un fenomen de supradiagnosticare și supramedicație pe bază de amfetamine, prescrise într-un mod pripit.

Citește: Ce nu se spune despre cazul copilului cu ADHD din Pitești pus la zid de colegi și profesori

Și în România o să găsești voci sceptice în privința acestei tulburări. Una dintre ele îi aparține psihologului clinician Mircea Toplean, care pune la îndoială existența ca afecțiune a ADHD. El susține că simptomele tulburării ar fi mai degrabă cauza unor abuzuri sau a unei educații deficitare, perpetuată în familie.

Am găsit argumente din teoria lui Toplean și în cartea psihologului clinician Regalena Melrose, Elevii-problemă. Traumă și eșec școlar, publicată la Editura Trei, specializată în terapia traumei în școlile din California.

Diferența majoră între cei doi este că Regalena Melrose recunoaște afecțiunea respectivă, o definește în funcție de criteriile medicale recunoscute internațional (DSM IV-TR și DSM V), dar atrage atenția că, în practică, există psihiatri care neglijează sau nu acordă importanța cuvenită experiențelor traumatizante pe care le-au trăit unii copii, iar asta îi face să pună în mod greșit diagnosticul de ADHD.

„Am lucrat cu Manuel și cu familia lui să încerc să înțeleg de ce atât de multe medicamente diferite, adesea eficiente pentru cei cu ADHD, nu funcționau și pentru Manuel. După ce am pus cap la cap istoria detaliată a dezvoltării lui, a devenit clar pentru mine că nu era vorba de ADHD. Ceea ce el afișa nu era o hiperactivitate, ci o «hipervigilență». Lipsa lui de atenție nu se trăgea dintr-o afecțiune neurologică specifică ADHD, ci dintr-o trăire puternic anxioasă. Aceasta rezultase din faptul că a fost martor la împușcarea și la uciderea unchiului său, atunci când avea opt ani. (…) Sursa simptomelor lui Manuel era trauma - multiplele traume - iar tratamentul lui trebuia să țină cont de acestea." (Regalena Melrose).

Despre riscul de a pune un diagnostic greșit atrage atenția și dr. Laura Mateescu, medic primar în psihiatria copilului şi adolescentului, la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Al. Obregia", din Bucureşti:

„Diagnosticile se pun obligatoriu după criterii și scale, stabilite de DSM V – TR și de Manualul european de diagnostic, ICD-10, dar în afară de ele, mai există ceea ce se numește clinical judgement (judecata clinică a psihiatrului). Trebuie să știm în profunzime cine este acest copil din fața noastră. Anamneza, experiența de viață a copilului și un tablou al mediului familial în care trăiește, toate sunt fundamentale pentru a stabili corect un diagnostic."

Cum te ajută statul român dacă ai cu copil hiperactiv

Riscul ca un copil din România să fie diagnosticat greșit sau deloc este mare Fotografie via Pixabay

Ca să-ți faci o idee despre ce șanse au copiii, care sunt suspecți de ADHD în România, să fie diagnosticați corect și să aibă parte de un tratament eficient, îți fac un rezumat al situației dramatice din centrele de sănătate mintală din țara noastră.

În ultimii trei ani, în România, 6 858 de minori au fost diagnosticați cu tulburare hiperchinetică, iar diagnosticul ăsta îl poate pune numai medicul specializat în psihiatrie pediatrică. Culmea, deși cazurile astea sunt monitorizate de către stat, nu există niciun studiu național în România postdecembristă în legătură cu incidența acestei afecțiuni.

„Se estimează, din cifrele vehiculate la nivel mondial, că această tulburare apare la aproximativ 4-5 % din elevi, deci dintr-o clasă de 30, la 1-2 elevi'', mi-a explicat conf. univ. dr. Viorel Lupu.

În literatură românească de specialitate este amintit un singur studiu realizat la nivel național, al psihologului Maria Grigoriu Șerbănescu, făcut între anii 1981-1984.

Potrivit statisticilor oficiale, în rețeaua Ministerului Sănătății, a Administrației Locale și Academiei, apar numai 191 de psihiatri pediatri, în toată țara, dintre care 90 se află în trei orașe mari: București (44), Cluj (27), Timișoara (19).

Publicitate

România are nouă județe în care apare un singur medic cu specializarea psihiatrie pediatrică, în rețeaua Ministerului Sănătății.

Citește: În culisele lumii ciudate și supranaturale a copiilor indigo

E firesc să tragi singur o concluzie: pe această specializare, România suferă de un deficit uriaș de medici. „De ce să stai în România, pentru niște salarii de mizerie, când te poți duce în Norvegia să lucrezi decent, pe câteva mii de euro?'', spune dr. Laura Mateescu.

Deficiența de medici din România îl poate afecta direct pe copilul tău

Pentru un copil care suferă de tulburări mintale e nevoie de un ajutor specializat. Fotografie via Wikimedia Commons

Lucrurile stau și mai dezastruos în privința Direcțiilor de Asistență Socială și Protecția Copilului din București, care duc o lipsă acută de psihiatri pediatri care să trateze copiii instituționalizați. Situația din Sectorul 1 este cât se poate de elocventă: dr. Ramona Gheorghe, medicul urmărit penal într-un dosar pentru rele tratamente aplicate minorului, angajat cu jumătate de normă în cadrul DGASPC Sector 1, trebuia să monitorizeze peste două sute de minori lunar.

După demisia sa din vară, directorul Dănuț Fleacă mi-a spus că instituția a scos două posturi la concurs, dar ele stau și acum neocupate, pentru că niciun specialist nu se înscrie.

Și mai rău, în zona de est a României - județele Ilfov, Giurgiu, Teleorman, Călărași, Ialomița - adică o arie de 350 de mii de locuitori, structurile de sănătate mintală sunt extrem de slab dezvoltate. „Copiii din aceste zone suprasolicită serviciile din București'', spune dr. Laura Mateescu, preşedinta Asociaţiei Române de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului şi Profesii Asociate (ARPCAPA).

Citește și: Ca să ajungi medic, trebuie să dai mai multă șpagă ca pacienții

Îți mai dau o ultimă cifră: din cele 41 de județe ale țării, numai în 25 funcționează un centru de sănătate mintală.

Așa că, dacă ai ghinionul să trăiești într-unul din satele patriei și să ai un copil cu un comportament dificil, e cam greu să ajungi să-l consulte un specialist și să-l monitorizeze atent, ca problema lui de sănătate mintală să nu ajungă să-i afecteze viața. Și psihologii arată că deficiențele comportamentale nerezolvate la timp te pot transforma în adultul ratat, marginalizat social sau chiar un posibil delincvent.

Studii pe termen lung arată că există o corelație între hiperactivitate și tulburările de comportament, problemele psihiatrice în adolescență și eșecul școlar și profesional de mai târziu (Thaper, Langley, Asheron & Gill, 2007). Un alt studiu psihopatologic realizat, de data asta, în cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor din România, a relevat faptul că 85% din deținuți suferă de ADHD.

Ce înseamnă ADHD și cum se diagnostichează corect

Nu orice copil care are o criză de nervi sau e foarte agitat suferă automat de o tulburare hiperchinetică. Fotografie via Wikimedia Commons

În cele mai multe cazuri, părinții ajung să vadă comportamentul dificil al copilului când intră în colectivitate și educatoarea sau învățătoarea le atrage atenția. Dar tensiunile din școli sau grădinițe devin, uneori, atât de mari, încât multe dintre ele ajung scandaluri în mass-media. Ultimul la noi a fost cel dintr-o școală în Pitești, dar anul trecut, a mai fost mediatizat un alt caz tras, parcă, la indigo, în Galați.

Citește și: Un studiu a demonstrat că nu există nicio legătură între autism și vaccinuri

S-a aruncat atunci cu păreri în stânga și-n dreapta, doar că România nu e buricul pământului și nici cea mai bananieră dintre țări. Astfel de situații apar și la case mai mari, de exemplu, în SUA. Psihologul Regalena Melrose scrie, în cartea sa, despre cazuri similare la americani.

„Unii dintre ei au fost deja rugați să părărească grădinița sau chiar creșa unde erau înscriși. Alții au primit un transfer disciplinar de la o școală la alta. Alții vin la școală cu rapoarte și recomandări psihologice și medicale care se bat cap în cap."( Regalena Melrose)

Pus în fața unei situații stânjenitoare, părintele face pe dracu' în patru și caută un psihiatru pentru copii. Fie se urcă-ntr-o rată de țară și bate la ușile unui spital județean, fie, dacă-l țin buzunarele, caută un medic cu renume dintr-un oraș mare.

Un psihiatru competent îți va spune că nu orice comportament mai zbuciumat al copilului și nu orice copil energic și dezordonat suferă automat de o tulburare hiperchinetică.

Publicitate

„ADHD este o tulburare mintală, de dezvoltare neurologică, nu una strict neurologică, cum este epilepsia. Nu e suficient să aplicăm o scală sau niște criterii din manualele de psihiatrie într-un mod mecanic. E obligatoriu să fie văzut de mai multe ori copilul, să se vorbească cu ambii părinți, pentru că fiecare din el are alte impresii, trebuie făcut un istoric al dezvoltării acelui copil. Diagnosticul nu se pune pe loc. E obligatoriu ca simptomele să fie observate mai multe de șase luni, în cel puțin două medii diferite, adică și acasă, și la școală, și în mediul de joacă'', a explicat dr. Laura Mateescu.

Pe scurt, ADHD este o afecțiune cu incidență familială și transmitere genetică, 15-25% din membrii familiilor (părinți, frați) copiilor cu ADHD au această afecțiune. „Am văzut părinți și copii trași la indigo. Părinții îmi spuneau: seamănă cu mine. A devenit un leitmotiv asta'', spune Laura Mateescu.

Nu se cunoaște clar cauza deficitului de atenţie şi hiperactivităţii. Ea e mai degrabă condiționată de un cumul de factori: neurologici, genetici și de mediu, și cei psihosociali.

Doar că, adaugă conf. univ. dr. Viorel Lupu, din totalul de copii diagnosticați cu ADHD, numai 30% suferă doar de ADHD, restul dezvoltă și alte tulburări: de opoziție, de conduită, de învățare, depresie și anxietate și dificultăți în dezvoltarea limbajului.

Tratamentul cu amfetamine nu-i va rezolva, singur, problemele copilului tău

Tratamentul medicamentos poate să ajute, dar nu vindecă. Fotografie via Flickr

Odată pus diagnosticul, copilul are nevoie de terapii cognitiv-comportamentale, lucrate săptămânal împreună cu un psiholog. Acasă, părinții trebuie să se implice în absolut orice problemă emoțională și să diminueze sursele anxioase. „Dacă părintele are un comportament anxios, aceste frici nejustificate sunt transmise și copilului'', explică Mateescu.

Însă nu toți copiii cu ADHD primesc și tratament medicamentos. Asta se întâmplă numai atunci când forma bolii este una severă, iar intervențiile educațională și comportamentală nu sunt suficiente. Medicamentele liniștesc copilul, dar nu rezolvă nimic singure. Psihologul și părinții trebuie să-l ajute în continuare pe copil să-și formeze deprinderile de organizare și control, cu ajutorul cărora va reuși să-și stăpânească reacțiile impulsive.

Citește și: De ce nu putem avea tratament cu canabis în România, ca restul țărilor din UE

Un medic responsabil recomandă prudență, când vine vorba de medicație.

„Băiatul meu are 12 ani, iar în anul 2011 a fost diagnosticat cu ADHD. Învățătoarea mi-a spus că îi este imposibil să lucreze cu el și trebuie să-l temperez. Mi-a recomandat un psihiatru, iar de atunci băiatul meu a făcut și terapie și i-am dat și tratament. Din zbanghiul care era altătadă se transformase în statuie, abia îi mai scoteam cuvintele din gură, din cauza tratamentului. E mult mai liniștit de când ia medicația, dar probleme de concentrare și de atenție tot are. Vara, în vacanțe, îi scot medicația, pentru că pe mine nu mă deranjează efervescența asta a lui. La școală, însă, e mai greu. Poate dacă școala ar fi altfel, ar fi și el altfel'', povestește Nicoleta Rupenschi, mama unui copil diagnosticat cu ADHD.

Când ajungi să fii un Porsche, care înainte funcționase cu motor de Trabant

ADHD-ul ajunge să-i frustreze enorm pe adulții diagnosticați Fotografie via Flickr

Mihaela e medic și a emigrat în Noua Zeelandă. Mi-a spus povestea ei, fără rezerve, dar nu a vrut să-și asume identitatea. Chiar și departe de România, stigmatizarea o urmărește în continuare. „Și aici presa e foarte ostilă ADHD-ului, dar nu-mi pasă."

Toată viața ei a fost chinuită de un ADHD rebel, netratat de nimeni. Odată ajunsă în țara adoptivă, Mihaela a mers la specialist și de atunci, cu psihostimulente, susține că viața i s-a schimbat.

„Am avut noroc de părinți care m-au împins până a ieșit untul din mine, dar mă chinuiam triplu față de alții. În adolescență i-am terorizat pe ai mei, spărgeam farfurii, urlete, fugeam de-acasa, de-astea. Pacienții ADHD sunt veșnic neliniștiți, în căutare de aventură, iar eu am plecat la capătul lumii, în Noua Zeelanda, mai aventuros de-atât nu cred că găseam", povestește ea.

Fotografie via Flickr

Mihaela îmi listează „tocănița personală de simptome": probleme de punctualitate (întârzia mereu la serviciu); dificultăți în a asculta ce zic alții; tendința de a-i întrerupe abrupt și de a vorbi peste alții; dificultăți majore cu proiectele mai grele sau mai lungi („Ori refuzam să mă apuc de ele ori le amânam la nesfârșit); și frecvente mini-explozii de furie, „din motive de multe ori ridicole".

La un moment dat, am vrut să pun punct și am căutat un medic.

Așa că Mihaela a ajuns la un specialist care a băgat-o direct într-o consultație complexă de două ore.

„Imaginează-ți un fel de Porsche care merge ani de zile cu un motor de Trabant și, pe urmă, primește motorul lui, de Porsche. Mi s-au deschis toate drumurile, după ce am început tratamentul. Sunt o tipă mai bisericoasă, am convertit psihoterapia în meditație sau rugăciune."

Citește și: De ce apar tulburările mintale la 20 de ani

Psihiatrul i-a spus că oamenilor normali, psihostimulantele le provoacă agresivitate și hiperactivitate, în timp ce la pacienții ADHD au efect invers.

Mihaela explică punctual ce se întâmplă în mintea unei persoane cu ADHD:

„Noi suntem neatenți pentru că ne gândim încontinuu la alte chestii, e ca și cum ar exista o mașinărie infernală în creier care produce constant gânduri, anxietăți și idei cu care trebuie să ne luptăm și care ne deconectează cumva de lumea reală.''

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte chestii despre bolile mintale:
Ghidul VICE pentru boli mintale
Bolile mintale te lasă lefter
Ce poți să înveți despre bolile mintale din filme