Marțea trecută, am primit un mesaj pe Facebook, întărit de-o cerere de prietenie, de la reprezentanta televiziunii Woman TV. Ignorant și neinformat cum sunt, habar n-aveam de existența acestei televiziuni, dar tipa m-a introdus repejor în subiect și mi-a povestit puțin din istoria ei.

Așa am aflat că Woman TV e o televiziune online care se ocupă, în principal, cu probleme de cuplu și dezvoltare personală și a intrat recent pe cablu, cu o emisiune de două ore, difuzată duminică seara pe Nașul TV.

La finalul scurtei prezentări, tipa m-a invitat să facem un scurt interviu despre cele mai inutile facultăți din țara noastră. Când am citit mesajul, m-am gândit că sigur trebuie să fie o greșeală sau o farsă. M-am întrebat cine m-ar chema într-o emisiune TV, ca să-mi expun părerea despre cele mai nefolositoare facultăți. Serios, de ce eu? Ce vor oamenii ăștia de la mine?

Înainte să mi se aprindă beculețul ăla de paranoia și să-ncep să creez scenarii bizare, mi-am amintit că, nu cu multă vreme în urmă, am scris despre facultățile inutile din România, într-un articol publicat aici, pe VICE. Cum asta era singura mea legătură cu subiectul, m-am gândit că textul ăla trebuie să fie motivul pentru care mă cheamă.

În fine, i-am răspuns că nu știu dacă sunt în măsură să vorbesc eu despre asta, că n-am nicio calitate. Fără să refuz invitația, normal, doar o vorbă din bătrâni zice să nu dai niciodată cu piciorul șansei de a ajunge pe sticlă. Plus că, întotdeauna mi-am dorit să mă lăfăi pe-un scaun comod dintr-un studio de televiziune și să răspândesc opinii pe diverse teme la care nu mă pricep.

Tipa mi-a zis c-au (hm, ei?) citit articolul meu, că le-a plăcut mult ce-am debitat eu pe acolo și, prin urmare, să facem interviul vineri. Am fost de acord, nu înainte de a cere mai multe amănunte, ca orice specialist care nu cedează așa ușor. Și-am fost informat că toată chestia n-o să dureze mai mult de jumătate de oră, că voi primi adresa pe e-mail și, în plus, o serie de întrebări care-mi vor fi puse, ca să mă pregătesc de acasă și, odată ajuns la locul faptei, să nu tac ca Iohannis.

Știi și tu că se tot vorbește despre felul în care se face televiziune în România. Chiar dacă nu te uiți la televizor, sigur ai auzit că s-a atins cel mai de jos nivel posibil. Că emisiunile se fac după ureche și-n cadrul lor sunt promovate toate dubioșeniile, că sunt invitate personaje ciudate, care n-au nicio expertiză, însă bat câmpii cu grație, pe toate temele posibile, de la mondenități de doi lei până la strategii economice mondiale. Toate astea justificate prin placa aia veche: „N-avem ce face, asta cere publicul!".

Am auzit și eu toate chestiile astea, dar n-am văzut niciodată cu ochii mei. Așa că, invitația asta mi s-a părut o oportunitate excelentă să aflu ce se-ntâmplă în spatele camerei. Asta, și șansa mea de a ajunge un Mugur Ciuvică mai tânăr, mai chipeș și mai puțin blazat.

Sigur, Nașul TV e o televiziune mică, la care nu se uită decât rudele angajaților, dar cine știe cum te urmăresc scouterii de la televiziuni mai cu ștaif și, fără să-ți dai seama, te trezești prestând într-un platou de mogul. Pe prime grase și-n fața unui public numeros.

M-am dus acolo, undeva prin Dorobanți, cu ceva emoții, ca un școlărel în prima zi de școală. Mi-am pus pe mine tricoul bun, mi-am curățat tenișii și m-am prezentat la hotelul la care mi s-a spus să vin. Am sunat la numărul de telefon pe care mi-l lăsase fata de pe Facebook, numai că mi-a răspuns o voce de bărbat. Ok, puțin suspect, dar omul știa cine sunt, m-a întrebat dacă am ajuns. Eu i-am spus că da. A venit să mă culeagă din fața hotelului.

M-a condus într-un studio obscur, luminat ca un drum județean și improvizat chiar în barul înghesuit al hotelului. Nu știu ce să zic, dar exact așa îmi imaginez că arată studiourile alea în care se toarnă pornache la kil. În afara băiatului care m-a dus înăuntru, mai erau doar doi inși în incintă: tipul cu camera, probabil barman în restul timpului, și realizatoarea, Flavia, a cărei figură mi-era deja cunoscută, că ne împrietenisem pe Facebook.

Am făcut cunoștință și-am rămas impresionat de înfățișarea ei impecabilă și candoarea pe care o emana. Ce să mai, cuvintele-s de prisos. 9/10, și asta doar pentru c-am văzut eu la Mihai Petre, tipul care făcea parte din juriu la „Românii au talent", că la TV niciodată nu se acordă nota maximă. I-am zis că inima mi s-a urcat-n gât, așa că am primit un pahar cu apă, iar ea m-a asigurat c-o să avem o discuție amicală.

M-am așezat pe scaunul nu chiar așa comod cum visam, tipul cu camera mi-a montat lavaliera pe sub tricou, apoi m-a întrebat, în glumă, dacă beau un whiskey, ceea ce mi-a confirmat bănuiala inițială cum că-n viața reală e barman. I-am zis că beau, tot în glumă. Din păcate, nu s-a întâmplat nimic în sensul ăsta.

Flavia m-a întrebat dacă să mă prezinte ca „blogger", de unde am tras concluzia că habar n-avea cine sunt și că nu se ocupă ea cu selecția invitaților. I-am zis că nu și, până la urmă, am convenit să-mi zică „jurnalist", deși corect ar fi fost „băiat care a scris un articol pe net și n-ar trebui să fie aici, dacă am fi o televiziune normală".

Am întrebat-o cine o să mai fie intervievat pe subiectul cu facultățile și mi-a răspuns că eu sunt singurul, că partea asta e doar o bucățică din emisiune. Că-n restul de două ore fără șapte minute vor fi dezbătute teme precum limbajul corpului și construirea unei relații de cuplu remarcabile.

Din tot decorul ăla care m-a dus cu gândul la Brazzers, de departe cel mai amuzant mi s-a părut că, pe masa rotundă care stătea între mine și Flavia, tronau câteva exemplare ale cărții scrise de ea. Scoase în evidență cât mai mult posibil, ca să vadă până și telespectatorul chior și să comande capodopera.

După ce-am căutat pe net și alte emisiuni, am înțeles că așa-i obiceiul locului. Nu contează despre ce se discută sau cine-i invitat, pe măsuță e musai să fie câteva volume din „Abecedarul unei vieți", scrisă de autoarea contemporană Flavia Apostol.

După care a început emisiunea. Pe înregistrare, știu, o să remarci că-i o problemă cu sunetul. E adevărat, se aude ca și cum am fi vorbit amândoi dintr-un canal, însă garantez că totul s-a petrecut acolo, în studio. La fel, nu te lăsa influențat nici de imaginea tremurândă, de parcă emisiunea ar fi fost filmată de un bolnav de Parkinson, cu telefonul.

Oamenii sunt profesioniști, problemele astea sunt cauzate de condițiile neprielnice din barul-studio de televiziune. Pe deasupra, am fi tras totul dintr-o bucată și poate-ar fi ieșit mai uman, doar că prin barul hotelului se mai fâțâia lume, așa că a trebuit să întrerupem filmarea de vreo două ori, ca să nu apară prin cadru vreun turist în budigăi.

Lumea nu știe toate detaliile astea și habar n-are cât de complicat e să faci televiziune în ziua de azi. Pur și simplu, e o realitate crudă.

Emisiunea, în sine, a fost un succes colosal. Întrebat de Flavia, am întocmit o listă (pe care, de fapt, o aveam întocmită de acasă) a facultăților care nu-ți oferă prea multe oportunități, insistând pe ideea că cea mai inutilă e aia pe care o termini și-apoi habar n-ai ce să faci mai departe. M-am oprit la cinci facultăți, din cauza timpului limitat de emisie, dar puteau fi mult mai multe.

Din postura mea de expert, aș fi fost capabil să le desființez pe toate, fără milă. La final, am recomandat telespectatorilor și trei facultăți de urmat, am băgat textul clasic cu „Faceți internshipuri, fraților!" și-am încheiat apoteotic, mulțumind pentru invitație.

Camera s-a oprit, Flavia a lăsat microfonul jos, emoțiile s-au risipit, iar tipul cu camera mi-a cerut lavaliera înapoi. I-am dat-o, apoi m-am ridicat și m-am dus la pozica pentru promo. Eu, alături de scriitoarea și omul de televiziune Flavia Apostol. A fost un moment senzațional, pe care o să mi-l amintesc cu plăcere cât oi trăi.

Când băiatul care m-a condus înăuntru, și al cărui rost nu-l înțelesesem până atunci, a apăsat pe butonul telefonului și ne-a făcut poza, m-am simțit ca o adevărată vedetă de televiziune. Și m-aș putea obișnui cu asta, mai ales că, după ce-am vizionat înregistrarea, mi se pare că am dat chiar bine pe TV. Nu știu ce cred alții, dar eu m-aș mai chema ca să-mi dau cu părerea despre chestii la care n-am cine știe ce competență.

Spre exemplu, după acest articol, aș putea veni să fac un top al celor mai dubioase televiziuni.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește și alte materiale despre reporteri:
Reporterii TV se prăjesc la foc mic
Cortul cu ciudați de la circ a ajuns la RTV
M-am dus la Mircea Badea acasă ca să fiu imparțial și m-am luat cu altele