​Am vorbit cu un artist torturat de guvernul chinez

În fiecare dimineață, Ai Weiwei plasează un nou buchet de flori în coșul unei biciclete din fața studioului lui din Caochangdi, în nordul Beijingului. Plănuiește să continue aceste mici proteste colorate zilnic până când guvernul îi va returna pașaportul, care a rămas confiscat de când artistul dizident a fost reținut și torturat psihologic timp de 81 de zile în 2011.

Florile și studioul din spatele lor sunt supravegheate de mai multe camere de filmat care ajută autoritățile să fie cu ochii pe fiecare mișcare a lui Ai. Dar nu e ca și cum Ai face prea multe mișcări, pentru că i s-a zis că n-are voie să părăsească Beijingul.

Născut în 1957 ca fiu al lui Ai Qing, un poet renumit, Ai Weiwei a studiat și a lucrat în subcultura boemă a New York-ului din 1981 până în 1993, când s-a întors în China. Între 1994 și 1997, reputația lui de coloană vertebrală a mediului artistic underground din China l-a ajutat să publice trei cărți avangardiste în afara canalelor aprobate de guvern. Mai târziu, s-a concentrat pe arhitectură și a fost invitat să contribuie la designul stadionului „Cuib de Pasăre" din Beijing pentru Olimpiada din 2008, pe care până la urmă a desființat-o, numind-o eveniment propagandist, după care s-a distanțat de toată chestia.

A criticat pe diverse bloguri guvernul chinez, dar abia reacția lui la dărâmarea școlilor din Sichuan construite de guvern în timpul unui cutremur din 2008 l-a pus pe lista neagră a autorităților.

Guvernul a fost acuzat că a încercat să acopere niște cazuri de corupție care au dus la niște standarde de construcție foarte scăzute și la moartea a mii de copii. Ai a mobilizat o echipă de voluntari ca să strângă numele tuturor celor cinci mii de victime care au murit din cauza acestui scandal și le-a făcut publice. În timpul acestui proces, a acuzat un ofițer de poliție că l-a pocnit în cap în timpul unui raid în hotel.

După ce autoritățile i-au dărâmat, în 2010, studioul abia construit în Shanghai, în aprilie 2011 a fost acuzat de infracțiuni economice dubioase și a fost transportat, legat la ochi, până la o locație secretă din Beijing. În timp ce campania „Eliberați-l pe Weiwei" a făcut valuri în toată lumea, Ai a fost închis timp de 81 de zile, însoțit de doi paznici care stăteau la câțiva metri de el 24 de ore din 24. Artistul și-a ilustrat chinul suferit în sinistra lucrare „S.A.C.R.E.D.".

Deși Ai n-a mai avut altercații dramatice cu autoritățile din 2011 încoace, tot a fost o surpriză să aud că i s-a permis să-și organizeze prima expoziție solo în China. În „Ai Weiwei", un proiect incredibil de ambițios, a reconstruit un templu din epoca Ming între două galerii adiacente din Zona Artistică 798 din Beijing.

Proiectul nu pare să aibă semnificații politice pe față, iar un editorial din ziarul Global Times, folosit de guvern drept portavoce, a declarat că ar putea fi un nou început pentru relația lui Ai Weiwei cu autoritățile.

„L-au numit un nou început ca să nu pună prea multă presiune pe mine sau ca să nu mă facă să par prea important", mi-a zis Ai în camera din studio unde ne așezăm să discutăm, înconjurați de pisicile lui grăsune. „Deci sunt deștepți. Natura autorităților e mereu imprevizibilă. Dar în momentul de față mi se pare destul de pozitivă."

VICE: De ce a trecut atâta timp până la prima ta expoziție solo în China?
Ai Weiwei: E incredibil – am 58 de ani. Dar n-am vrut să am o expoziție într-o societate cu o cenzură atât de puternică.

Ce s-a schimbat?
Am avut atâtea expoziții în afara Chinei, am avut libertate în lucrările mele (din afara Chinei), așa că nu contează dacă fac o expoziție aici și nu pot spune ce pot spune în alte părți ale lumii.

Cum ai obținut aprobarea autorităților?
N-am cerut aprobarea nimănui. Autoritățile au urmărit procesul pas cu pas, dar n-au intervenit niciodată să spună nu. În China, când nimeni nu spune nu, asta înseamnă da. Dar asta nu înseamnă că își și doresc să se întâmple.

Ai fost surprins că autoritățile au fost de acord?
Nu cred că sunt de acord. Ne-au obligat să mutăm expoziția de pe 30 mai pe 6 iunie, după perioada delicată (aniversarea din 4 iunie a protestelor pentru democrație din Tiananmen din 1989). Nu aveam intenția să mă folosesc de data respectivă în vreun fel, dar decizia lor de a o schimba a devenit parte din expoziție.

Ziarul Global Times a scris despre tine asta: „Puțini chinezi îi cunosc lucrările, ceea ce probabil se numără printre regretele artistului." Care e reacția ta?
Dacă ar fi fost adevărat, n-ar fi publicat articolul. De fapt știu și ei că am o influență prea mare și așa e, chiar am influență.

Dar crezi că ai cu adevărat influență în societatea chineză? Ești cenzurat la greu și probabil ești mai cunoscut în afara Chinei decât în interiorul țării.
Am influență mai ales printre studenți. În fiecare an, peste 30 000 de studenți chinezi studiază în străinătate; cumva știu toți despre mine, iar imaginea pe care și-o fac e influențată de presa occidentală. Ultima oară când am fost în Muzeul Tate de Artă Modernă, în 2010, nu eram faimos. Acum oamenii îmi spun că sunt ca un rockstar sau ca un atlet cunoscut.

Și asta te face să te simți bine?
Nu, mă face să simt că am o responsabilitate. Trebuie să fii prudent, iar eu am fost mereu spontan și neglijent. Așa că acum au impresia că pot avea o influență nocivă. Dar, desigur, mă protejează cu acest mare zid (restricția de a părăsi Beijingul), plus cu Marele Firewall.

Te protejează? Dar te restricționează.
Asta înseamnă pentru mine protecție. Îmi dă putere să fiu izolat într-un castel – ca să-mi construiesc propria armă – dar să nu fac parte din scena globală. Practic, sunt în Caochangdi; nici măcar nu merg în centrul Beijingului. Beijing e un alt oraș pentru mine.

Dar nu pare că ți-ai construit o armă – expoziția ta nu pare să fie politică deloc.
E foarte interesant – tocmai faptul că presa a declarat că expoziția nu e politică i-a adus expoziției un argument politic puternic. Să spui că o persoană intrată în vizorul guvernului din motive politice nu are acțiuni politice e ca și cum te-ai duce la un restaurant din Sichuan și ai cere mâncare puțin picantă (bucătăria sichuaneză e extrem de picantă).

Global Times te-a acuzat că folosești etichetările politice ca să compensezi pentru faptul că ești un artist slab.
Nu știu ce fel de măsurători artistice au făcut ei, dar mă bucur că îmi recunosc abilitățile politice. Au dreptate. Le accept toate atacurile și criticile. Nu cred că fac o treabă grozavă, pentru că se tem de o discuție filosofică adevărată.

Fie că folosești sau nu politica pentru a compensa pentru slăbiciunile din planul artistic, e clar că felul în care te-au tratat autoritățile chineze te-a transformat într-un star internațional și ți-a oferit o platformă și mai mare de exprimare.
Da, autoritățile mi-au zis întotdeauna: „Weiwei, ești tratat așa nu pentru că ești o persoană nocivă, ci pentru că ai prea multă influență." Eu le spun că am căpătat atâta influență fix datorită lor. În orice poveste cu eroi, eroul nu devine erou dacă nu există un monstru. E nevoie de un monstru înfricoșător ca băiețelul să devină erou. Chiar și cea mai inocentă sau slabă persoană poate fi un erou.

Care sunt nivelele de monitorizare în momentul de față?
Nu mai sunt urmărit de oameni. Nu mai am paznici sau persoane care să mă urmărească de la distanță, de la o altă masă din restaurant, nu mă mai fotografiază nimeni prin parcuri. Bineînțeles, încă mi se monitorizează telefonul și e-mailul – asta e normal. Orice semnal digital e monitorizat. N-au decât să facă asta, nu mă deranjează.

De ce?
Le-am zis: Eu nu am secrete, voi aveți secrete. Așa că îi invit în biroul meu, în dormitorul meu. Odată mi-am pus o cameră de luat vederi în dormitor – chiar deasupra patului – ca să mă monitorizez singur (pentru proiectul din 2012 „WeiweiCam"). Am și uitat că era acolo. Dar m-a sunat poliția și mi-a zis s-o închid. Am întrebat dacă e o rugăminte sau un ordin. Mi-au zis că e ordin.

În luna septembrie ai zis: Inima mea se află în cel mai liniștit loc în care a fost în ultimii zece ani. Încă simți asta?
Da. Dacă ai văzut expoziția mea din 798, o piatră din fundație lipsește de sub un stâlp. Am înlocuit-o cu un bloc de cristal. E transparent. Am pus acolo o bucată de hârtie cu un mesaj pe care mi l-a scris fiul meu: „Xin ping er hao", ceea ce înseamnă că dacă inima ta e împăcată, atunci toată lumea se va comporta la fel cu tine. Fiul meu, care are doar șase ani, a compus propoziția asta. Mă simt mai liniștit ca niciodată.

Dar atmosfera e tot mai grea pentru artiștii din China. Guvernul îi cenzurează și vrea să-i oblige să promoveze valorile comuniste. Cum de te simți atât de împăcat în acest climat?
Mediul e mult mai dur și se înrăutățește. Dar starea generală din China e una de mai multă libertate. Oamenii sunt, în mințile lor, mai liberi ca niciodată.

Dar e o perioadă groaznică pentru libertatea de exprimare.
Controlul tot mai strâns asupra avocaților și a artiștilor și a activiștilor reflectă cât de fragilă e situația. Oamenii se întreabă: „Cum ați putut închide pe cineva doar pentru că a pus ceva pe aplicația WeChat? Cum ați putut închide pe cineva pentru că a sărbătorit ziua protestelor din 4 iunie?" Dacă ești jucător de șah, trebuie să te pui mereu și în locul celuilalt jucător ca să vezi de ce face mișcările pe care le face. Dacă nu le face, poate supraviețui sau nu? Situația e mult mai dificilă pentru celălalt jucător. E o reacție la situație. O lipsă de încredere.

Ce s-ar întâmpla dacă ai părăsi Beijingul acum?
Cred că ar fi ok, dar bineînțeles că autoritățile ar ști chestia asta. Îmi cunosc fiecare mișcare. Am fost în Shanghai să văd concertul Metallica. Am văzut că sunt monitorizat și în gară, și în holul hotelului. Am mers spre ei să văd ce făceau și le-am zis: „Nu vă cunosc."

Ai postat recent o fotografie în care ai spus că e închisoarea secretă în care ai fost ținut. Ce îți amintești din locul acela?
Am avut fața acoperită de câte ori am intrat și am ieșit din el. Era o locație guvernamentală strict secretă. Nici măcar soldații de acolo nu știu unde se află. Călătoresc până acolo într-un vehicul sigilat, își îndeplinesc rolul acolo înăuntru trei-patru ani, apoi pleacă. Nu părăsesc niciodată unitatea.

În performance-ul S.A.C.R.E.D. ai avut doi ofițeri de poliție care se holbează constant la tine. Au fost agresivi?
Toată întâmplarea a fost agresivă. Violența nu a fost fizică. Nu am fost bătut. Aș fi preferat să fiu bătut.

De ce?
Pentru că ajungi să-ți dorești un contact uman de orice fel. Vrei să simți durere sau orice, dar nu vrei ca oamenii să se uite la tine ca la un obiect străin, fără să clipească. Fix așa (Weiwei se uită fix în ochii mei până când clipesc). Îi dovedeam în concursul de holbat, dar erau foarte bine antrenați. Nu puteam dormi. Mă întindeam și soldații se holbau la mine, așa că din cauza asta am stat treaz nopți în șir. Chestia asta îți distruge complet rațiunea, comunicarea și sensibilitatea. E cel mai violent act de care poți avea parte.

Te-a dărâmat pe plan mental?
Cred că da. Am început să aud sunete care nu existau. Muzică ciudată, gălăgioasă și continuă, 24 de ore pe zi. Mi-au dat o pastilă ca să mă calmeze. A trebuit s-o iau, pentru că erau cu un doctor care mi-a examinat gura. Ca în filme. Sau în coșmaruri.

Ești tentat să te ții departe de declarații politice ca să păstrezi liniștea și pacea?
Problema cu mine e că nu prea am simțul pericolului. N-am crezut niciodată că o să mă aresteze și nu cred nici acum că o s-o facă din nou. Dar, de fapt, pot aresta oricând pe oricine.

Am citit că după eliberare te-au avertizat că te pot aresta oricând din nou.
Da. „Și data viitoare nu-ți mai dăm drumul niciodată." Evident, mă sperie chestia asta, dar… nu știu. Ce o să fac? Le-am spus că nici dacă mă împușcă nu-mi pot schimba credințele și ideile. Mă pot face să dispar, dar nu cred că sunt destul de speriat cât să mă schimb. Nu e posibil.

@jamiefullerton1/giuliamarchi.com

Traducere: Oana Maria Zaharia

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai multe despre cenzura din China:
Viața mea ca pion comunist în Ministerul Adevărului din China Pustnicul internetului Am o bancnotă chinezească de care se teme toată lumea în China