FYI.

This story is over 5 years old.

High hui

Am fost într-o tabără psihedelică şi am luat o grămadă de droguri

Am luat ayahuasca, mescalină şi iboga, cărora participanții le spuneau Mama, Tatăl şi Bunicul.
21.4.15

Cu puţin înainte de Crăciun mi-am făcut o rezervare la o tabără care purta numele Refugiul de Transformare din Savana Africană. Asta presupunea o escapadă de zece zile în Africa de Sud, care promitea să-i schimbe pe participanţi cu ajutorul unei combinaţii de înfometare, raze de soare şi droguri psihedelice.

Drogurile pe care urma să le luăm erau ayahuasca, mescalină şi iboga, cărora participanții le ziceau Mama, Tatăl şi Bunicul, ceea ce a fost destul de confuz.

Publicitate

„Ai mai luat Mama înainte?"

Stai, ce?

În tabără se aflau 25 de oameni, majoritatea din America de Nord şi Europa. Ca vârstă, variau de la 22 la 50. Când am început să vorbim şi i-am întrebat de ce au venit acolo, prima dată mi-au spus că de curiozitate, dar, apoi, pe măsură ce ne-am acomodat unii cu alţii, au început să apară confesiunile despre dependenţa de heroină, abuzurile infantile şi tentativele de suicid eşuate. Nu vreau să zic că oamenii ăştia sunt cumva marcaţi pe viaţă, dar adevărul e că nu participi la o terapie experimentală cu droguri potenţial periculoase şi vag legale pentru că te-ai plictisit de vacanţele de duzină. Mulţi dintre ei fuseseră internaţi în centre de reabilitare şi făcuseră deja terapie tradiţională. Doar că au ajuns într-un punct în care erau obişnuiţi cu stările de căcat, iar ideea unei tabere psihedelice de zece zile nu li se mai părea atât de ciudată.

O mărturisire: deşi am încercat multe droguri, nu am devenit dependent de niciunul. Nu simt nici măcar nevoia să fumez. Îmi cumpăr un pachet de ţigări, uit de el, îl găsesc câteva săptămâni mai târziu printr-un buzunar şi îmi spun: Trebuie să mă străduiesc mai mult.

În prima zi, am ajuns în tabăra situată într-o zonă rurală, la vreo oră distanţă de Johannesburg. Eram înconjuraţi de ziduri şi de camere de supraveghere: designul sud-african standard pentru orice proprietate care nu e racordată la curent electrice şi e plină de nisip. Toată lumea avea emoţii, ca şi cum ar fi fost prima zi de şcoală, prima zi la Liceul Psihedelic. În mai puţin de 24 de ore urma să borâm unii în faţa celorlalţi şi să suspinăm incontrolabil, iar emoţiile astea aveau să ni se pară la fel de străine precum somnul, respiraţia proaspătă şi mesele regulate.

Publicitate

Fabian este creierul operaţiunii. E un german care a dat lovitura pe vremea când lucra în domeniul financiar în Londra, după care şi-a cheltuit toţi banii în încercarea de a deveni șaman în jungla peruviană. Fabian a luat ayahuasca de atât de mult ori, zice el, încât nu mai are niciun efect asupra lui. Imaginează-ţi: prima dată când am luat ayahuasca, mă gândeam că o să mor. E atât de puternică încât te caci pe tine. Atât de puternică, încât ai impresia că te-ai întors în pântece şi simţi presiunea din toate părţile pe măsură ce aluneci pe canal şi renaşti. Pentru Fabian, o ceaşcă de ceai Rooibos e mai interesantă. La un moment dat, ajungi într-un punct în care Mama ţi-a spus tot ce aveai nevoie să auzi, zice el, şi nu mai vorbeşte cu tine.

Fabian e un erou în cercurile psihedelice şi chiar arată ca unul, cu părul lung, cu barbă şi cu tricoul pe care îl poartă zi de zi, pe care preferă să-l întoarcă pe dos decât să-l spele. Oamenii din tabără îl plac foarte mult. Energia lui e monumentală, într-atât de puternică încât te simţi hipnotizat de prelegerile lui.

Fabian prepară shot-uri de mescalină. Fotografiile au fost realizate de autor

„Omul ăsta chiar e în stare să vorbească încontinuu," i-am spus Janei, o tipă din Germania care are un tatuaj cu pisica ei moartă pe umăr („Renate 1996-2012").

„Sper să nu se oprească niciodată," mi-a răspuns ea şi apoi a plecat de lângă mine.

Jana, am aflat eu după ceva vreme, a renunţat la casa ei şi şi-a petrecut ultima jumătate de an la întâlnirile organizate de Fabian în întreaga lume. Visul ei e să devină ucenica lui Fabian.

Publicitate

Fabian şi nevasta sa, Nicole, s-au stabilit în Africa de Sud pentru că le place foarte mult aici, dar şi pentru că e mult mai în siguranţă să îşi desfăşoare activităţile aici decât în Europa sau în America de Nord. Mescalina este ilegală în SUA, iar în Regatul Unit este considerată drog de mare risc. Ingredientul activ din ayahuasca, DMT-ul, este la fel de ilegal precum heroina în America de Nord. Însă Fabian nu a avut nicio confruntare cu legea până acum. Asta pentru că e inteligent, dar şi pentru că majoritatea statelor nu au înregistrat încă tendinţa de creştere în rândul consumului de plante halucinogene. (În Africa de Sud, DMT-ul e un drog care se supune aceloraşi reglementări precum medicamentele puternice date numai pe reţeta.)

Fabian cultiva chiar el câteva din plantele necesare pentru a prepara drogurile, deşi el le numeşte medicamente. Pe restul le importa de la oamenii săi din jungla peruviană prin intermediul serviciului de curierat UPS. Când nu e în America de Sud, Fabian organizează ceremonii în New York, Londra, Berlin şi oriunde altundeva mai există cerere. În 2014 a realizat 250 de asemenea evenimente.

În prima noapte, ne-am dus în camera de ceremonii, care e de fapt un studio yoga, ne-am aşezat pe saltele cu găleţile pentru vomă pregătite şi am luat nişte ayahuasca în timp ce Fabian ne-a pus să ascultăm sunete din junglă la nişte boxe mici. Eram oarecum obişnuit cu ayahuasca, aşa că ştiam la ce să mă aştept. După jumate de oră începusem să văd fractali şi modele aztece, iar muzica, care fusese enervantă până în momentul ăla, devenise o parte integrală din mine. O oră mai târziu, trecusem de partea cealaltă şi fumam o ţigară pe peluză şi mă întrebam oare ce o să mă ajungă din urmă: drogurile, foamea sau Wi-Fi-ul naşpa?

Publicitate

A doua zi de dimineaţă, oamenii vorbeau despre experienţele lor. Unii se simţeau dezamăgiţi de prima noapte. Cu toţii plătiseră câteva mii de dolari ca să fie acolo. Un tip, Bill, era cu precădere entuziasmat de toată treaba asta. Suferă de dureri cronice de spate pe care le-a căpătat în urma unui accident de maşină de acum 20 de ani. Doctorii i-au spus că s-a vindecat, dar Bill a rămas cumva cu durerile.

„Ceva din interiorul meu vrea să mă simt rău," mi-a spus el. „Nu ştiu ce anume, dar ar fi bine ca medicamentele astea să mă rezolve."

L-am întrebat pe Bill cu ce se ocupă. „Trăiesc într-un garaj recondiţionat şi plătesc o chirie mică, aşa că nu mă ocup cu mai nimic," mi-a spus el. „În trecut făceam mai multe," a continuat el, „dar apoi am avut probleme cu spatele şi…" S-a oprit un moment. Mi-e greu, şi-a şoptit el în palme, n-am mai vorbit cu atât de mulţi oameni de mult timp.

Fabian e unul dintre puţinii șamani care îşi prepară singuri ayahuasca. Miroase ca şi cum ai fierbe o cizmă de piele.

În noaptea aia, am luat cu toţii ayahuasca din nou. Bill a băgat shot-uri duble şi apoi triple. Mi-era greu să-mi dau seama pentru că eram high şi nu îmi puteam controla emoţiile. Plângeam şi râdeam în acelaşi timp. Dar sunt sigur că l-am văzut pe Bill când s-a ridicat de pe saltea de cel puţin două ori, ca să îşi facă plinul din nou la Fabian. Avea mersul unui boxer care a fost lovit din greu timp de vreo nouă runde. Nu mă puteam opri din râs. Şi Fabian râdea. Alerga de colo-colo în camera de ceremonie şi chicotea. La un moment dat am cerut mai multă ayahuasca, dar când a venit Fabian la mine, tot numai un zâmbet, cu faţa precum una din măştile lui Richard D. James din „Windowlicker," am revenit la halucinaţiile profunde şi am căzut pe spate pe salteaua mea.

Halucinaţia mea a fost cam aşa: cădeam printre nişte frunze groase de bananier şi urmăream o vulpe care era de fapt o sculptură de lemn. De fiecare dată când mă apropiam de ea, frunzele de bananier se transformau în ramuri sau în iarbă înaltă sau în aripi uriaşe, iar eu pierdeam vulpea din nou. Se afla şi maică-mea pe acolo. Făcea maraton pe strada unde am copilărit, ceea ce e ciudat, pentru că ea nu făcuse niciodată aşa ceva. Apoi s-a întors vulpea, după care am borât.

Publicitate

Dimineaţa următoare am luat mescalină. Teoria din spatele excesului ăstuia spune că drogurile astea se completează reciproc. Unul este Mama, celălalt este Tatăl. Ayahuasca îţi dă o experienţă profundă, imersivă, care te dislocă, în timp ce mescalina este fericire pură într-un shot slinos. Fabian ne-a explicat că mescalina te poate face să te simţi precum cactusul din care provine. Pentru tot restul după-amiezii, noi, albii refugiaţi din Emisfera de Nord, am stat sub soarele african cu mâinile ridicate în aer.

O vedeam pe Jana, dincolo de piscină, unde resortul se unea cu o fermă. Căra o piatră în braţe şi o mângâia. Puţin mai încolo era un tip pe nume Keith. Mai devreme îmi spusese că vrea să se ducă să vorbească cu vacile. Era la bustul gol şi fără nimic în picioare, avea un cap care semănă cu un penis circumcis. Se tot plimba înainte şi înapoi şi intra în gardul electric. Chicotea la fel ca Fabian. Lângă mine era o tipă cu care nu făcusem cunoştinţă încă, avea spasme şi senzaţie de vomă. Era din Germania. Avea părul blond şi purta pantaloni de pescar thailandez şi nu părea că are mai mult de 25 de ani. Între spasme, se întorcea spre mine şi îmi spunea cu o gură pătată de vomă, scuipat şi transpiraţie: „Asta da vindecare."

Îmi trecea un gând teribil prin cap: mă înrolasem într-un cult şi nu aveam îndeajuns de mult Wi-Fi ca să mă pot folosi de Routeplanner, Airbnb şi Skyscanner ca să evadez.

Publicitate

Nu mâncăm nimic toată ziua. Fabian face asta din două motive: unu, înfometarea voluntară te învaţă ce-i aia disciplina. Doi, oamenii înfometaţi sunt mai maleabili. Dacă n-ai nimic altceva în stomac, drogurile îşi fac efectul mai repede, iar rezistenţa ta dispare imediat. Eu aveam nişte provizii de nuci, ciocolată şi biscuiţi de orez. Ajunsesem la concluzia că e OK să iau droguri, dar nu mă pot înfometa. Ca să nu creez suspiciuni, am luat cu grijă nucile din valiză și le-am băgat în buzunarele mele, după care le-am mâncat în baie, cu duşul pornit.

În fiecare dimineaţă şi seara, înainte să ne luăm următoarea doză de leacuri, ori Fabian ori Nicole ne ţineau o prelegere. Prelegerile erau lungi. Ne vorbeau despre distrugerea ego-ului, despre cedarea controlului către Mamă sau Tată. Despre puterea leacurilor de a vindeca boala şi a distruge dependența.

„N-am întâlnit până acum vreun caz pe care să nu-l putem rezolva," ne-a spus Nicole şi apoi toată lumea a râs, chiar dacă Nicole le-a spus tuturor că sunt nişte cazuri pe care a jurat să le rezolve.

În noaptea aia, ayahuasca mi-a dat senzaţiile pe care mi le dă de obicei: fractali, sunete distorsionate şi sentimentul de conexiune, pe care îl capeţi şi atunci când iei MDMA şi ciuperci: obiectele capătă un aspect lichid şi le simţi ca şi cum ar fi parte din tine, tu eşti oamenii cu care te afli în aceeaşi cameră, tu eşti Luna de pe cer, tu eşti voma uscată din găleata care se află între picioarele tale.

Publicitate

Pe vremea când ne aruncăm toţi banii pe pastile şi ne petreceam toate zilele de marţi în pragul suicidului, căpătăm sentimentul ăsta numit „înţelepciunea pastilei." Era momentul în care eram high, iar anxietăţile noastre dispăreau şi ştiam că tot ce era în jurul nostru era iluzoriu şi neimportant, evadam, dansam şi ne simţeam ca acasă şi ascultam Since I Left You până când vecinii scriau o scrisoare proprietarului şi ne trimiteau un preaviz de evacuare.

Cam asta îţi face şi ayahuasca. Pe lângă asta, se joacă cu amintirile tale şi evocă imagini din trecut, lucruri la care preferi să nu te gândeşti. Într-o seară mi-a venit în minte o fostă prietenă şi am simţit nevoia să-i scriu o scrisoare în care să-mi cer scuze, ceva ce nu am apucat să fac până acum.

Ne-am trezit şi am luat mescalină din nou. De la mescalină capeţi o senzaţie destul de amuzantă şi, în ciuda faptului că Fabian ne îndemna să rămânem în sala de ceremonii şi să medităm, cei mai mulţi nu o făceam. Ar fi fost mai uşor să-i dai o jucărie unui copil şi să-i spui să nu se joace cu ea. Ayahuasca e legată de moarte, de înmormântare, de trecut; mescalina e lumină, ca o rază de soare. Cei mai mulţi dintre noi mergeam afară şi intram în conversaţii de after-party. Ştii despre ce vorbesc, conversaţiile alea unde doi oameni se concentrează pe un micro-subiect o perioadă îndelungă de timp şi nu observă că între timp sala s-a golit, iar oamenii s-au dus acasă. Am vorbit cu o tipă din Toronto despre aeroportul Addis Ababa timp de cel puţin o oră, deşi niciunul dintre noi nu fusese acolo. Ca şi cum asta n-ar fi fost de ajuns, ultima ei replică a fost ceva de genul „Aeroportul ăsta e în Mali, nu?"

Publicitate

În timpul ăsta, în sala de ceremonii, Jana, cea cu tatuajul cu pisica moartă, trecea printr-un iad. Stătea în genunchi cu faţa şi părul înăuntrul galeţii cu vomă. Noi, restul, eram afară şi râdeam, ne holbam la mâinile noastre sau mângâiam pietrele. Mescalina e cel mai jovial drog pe care l-am luat vreodată şi a fost chiar dezamăgitor să văd pe cineva care nu se bucura de el. Chestia asta spune multe despre cât de rău se simte persoana respectivă

Curaţarea piscinei. Mahmureala de după mescalină

În cea de-a cincea zi, tabăra era în plin avânt. Fără niciun pic de mâncare în stomac şi cu două doze de psihedelice în fiecare zi, oamenii pot deveni foarte ciudaţi. Bill stătea întins pe spate în iarbă. Dădea din mâini şi din picioare precum un cărăbuş răsturnat. Bill băuse un pint întreg de mescalină în dimineaţa aia. L-am întrebat dacă are nevoie de ajutor ca să se ridice, iar el mi-a zâmbit. „Funcţionează," mi-a spus el. „Chestia asta minunată şi futută chiar funcţionează."

Am ieşit la o ţigară cu un tip din Londra pe nume Mark. Mă prinsese mai devreme când ieşeam de la duş cu gura plină de biscuiţi de orez. A râs şi mi-a oferit jumătate de banană. Aşa că mi-am dat seama că poate fi de încredere.

„Nu te îngrijorează gândul că poate ne-am alăturat unui cult?" i-am spus.

„Chiar ne-am alăturat unui cult," mi-a spus el. „Dar aşa şi trebuie să fie. Nu funcţionează decât dacă te încrezi cu totul în sistem. Dacă nu vrei să te implici 100%, atunci mai bine nu vii. E la fel ca Narcomanii Anonimi."

Publicitate

Mark ştia. Era atât de dependent de cocaină încât nici nu se ducea prin anumite zone din Londra de teamă că o să fie atras într-un binge din nou, ceea ce ar fi însemnat că drumul său către aeroport pentru călătoria asta ar fi suferit un retur de o oră.

„Sunt un cinic, la fel ca tine," mi-a spus el. „Dar mai ştiu şi că sunt destul de futut şi vreau să cred că asta o să funcţioneze."

Eram convins că nu sunt chiar atât de futut, că sunt doar un jurnalist curios. În timp ce restul intrau în sala de ceremonie, m-am strecurat afară din tabără şi am făcut o excursie până în cel mai apropiat sat. Am oprit o maşină şi l-am întrebat pe şofer dacă mă poate lăsa oriunde se poate mânca ceva în apropiere. M-a dus până în faţă la un fast-food Wimpy's. Mi-am comandat un burger vegetarian cu cartofi prăjiţi şi un milkshake de ciocolată şi banane. Desfătarea dezertorului. Am mâncat şi m-am ales cu dureri de stomac. Afară, pe stradă, localnicii veneau de la muncă, mulţumiţi că a venit seara, cărând coşuri pline cu cartofi. Un puşti mergea pe bicicletă, prea repede, prea aproape. A trecut fix pe lângă o femeie enormă, iar ea a început să-l înjure. Viaţa.

M-am întors în tabără. Jana era pe peluză şi se plimba pe întuneric. În timpul ceremoniilor, se purta alb. Pentru ca şamanul să te poată vedea în întuneric. Problema cu albul e că nu ascunde petele de vomă sau de iarbă. Spatele rochiei lungi şi albe a Janei era acoperit cu urme noroioase de labe de câine. Arăta ca o mireasă fugită de la nuntă. A venit până la mine şi mi-a spus cu cea mai mare sinceritate „Mama tocmai mi-a vorbit. Mi-a spus că trebuie să te întorci în sala de ceremonii. N-ar trebui să îţi mai fie frică, Colin. Totul o să fie OK."

Publicitate

„Mama mi-a spus Colin?" am întrebat-o. A dat din cap. M-am dus în baie, am dat drumul la duş şi m-am îndopat cu un amestec de fructe de pădure.

În punctul ăsta, la resort se aflau două tipuri de oameni: cei care abia mai puteau să stea pe picioare şi cei care chiuleau. Primii sufereau de foame. Umblau cu determinarea cuiva care a fost prins sub moloz timp de câteva săptămâni. Le atârnau limbile din gură. Încercau să vorbească, dar sunetele care le ieşeau pe gură nu sunau uman. Al doilea grup se plimbă voios de colo-colo, toţi erau cu un zâmbet pe toată faţa, şi se lăudau că lor nu le e foame, că ei nu se simt obosiţi, că nu s-au simţit niciodată atât de bine, atât de liberi, atât de vivace. Numai că şi ei urmau să fie la fel de futuţi că primii atunci când va fi trecut efectul mescalinei.

Eram de departe singurul cinic din resortul ăsta. Am vorbit cu Fabian şi i-am explicat că treaba asta s-ar putea să nu fie pentru mine. Numai gândul că trebuia să mă întorc în sala de ceremonii, la vomă, la trupurile alea care se văitau şi plângeau mă termina. Fabian m-a înţeles perfect. „Unii oameni au nevoie de mai mult," mi-a spus el. „Nu o să te obligăm să iei leacul."

Când mi-a spus asta, m-am simţit uşurat, pentru că, deşi am ştiut dintotdeauna că nu mă va forţa să iau drogurile, presiunea de grup, extenuarea şi paranoia care te loveşte după ce ţi-ai petrecut o săptămână întreagă într-o stare psihică alterată m-au făcut să cred că nu sunt în stare să renunţ.

Publicitate

„Încă mai vrei să încerci iboga?"

„Da, vreau," i-am zis.

Anthony, unul din ucenicii lui Fabian, oferă o îmbrăţişare.

Aşa că, ziua următoare, în timp ce toată lumea se ducea înspre sala de ceremonii, eu stăteau pe peluză, la umbra unui copac şi luam iboga de unul singur. La fel ca toate plantele pe care le ingerasem săptămâna aia, iboga avea un gust atât de nasol încât nu ţi-ar fi venit să hrăneşti nici măcar un câine cu ea. Fabian a amestecat-o în apă, iar eu am dat-o pe gât. Iboga este cunoscută drept un leac pentru dependenţa de heroină. Una din substanţele psihoactive pe care le conţine resetează receptorii de opiacee din organism. Dacă o iei cum trebuie, te poate anestezia pentru mai mult de o zi. Bunicul, după cum îi spun cu toţii, este un drog celebru în tabără. Unii oameni pretind că pot vorbi cu drogul, că îi pot pune întrebări şi pot primi răspunsuri de la el şi sfaturi legate de viaţa lor. Tommy, un tip tânăr din Berlin, luase iboga de cinci ori. De fiecare dată, mi-a spus el, bunicul i-a dat nişte fărâme din informaţie despre fata visurilor lui.

„O cunoşti?"

„A, da, am cunoscut-o," mi-a spus el.

„Şi ai vorbit cu ea?"

„Da," mi-a spus el, „i-am spus ce mi-a spus Bunicul."

„Şi?"

„Şi ea a crezut că e ciudat."

„Pun pariu."

„Şi că sunt un pic ciudat, dar Bunicul m-a avertizat că va spune şi asta."

Departe de ceremonie, pe peluză, iboga începea să mă ia şi mă simţeam ca şi cum aş fi luat nişte cocaină foarte bună. Eram brici. Ochii mei se puteau concentra pe orice obiect aflat la distanţă. La fel şi auzul meu. Cumva puteam să mă concentrez pe trilurile unor păsări. Simţeam că în capul meu se petrece ceva bionic. Nu era aceeaşi senzaţie de unitate pe care care am simţit-o atunci când am luat ayahuasca. Iboga m-a făcut să simt că sunt cea mai puternică făptură din întreg universul, că pot să fac orice. Dar apoi m-a luat foamea, aşa că am făcut un drum până la Wimpy's ca să mănânc din nou burgeri vegetarieni şi cartofi prăjiţi. De data asta am comandat un milkshake cu toate fructele. Când m-am dus să mă piş, jetul meu părea o flacără aurie, dar am avut halucinații aproape încontinuu timp de opt zile, aşa că lucrul ăsta nu mă deranja la fel de tare precum faptul că turistul alb care vizita satul ăsta negru se pişase pe podeaua curată.

Publicitate

În tabără, lucrurile începeau să arate ca o scenă din Dawn of the Dead. Unii oameni încă erau în sala de ceremonii, iar restul îşi târau picioarele goale pe peluză sau se întindeau pe şezlongurile din grădină şi încercau să-şi ruleze nişte ţigări din chiştoace şi rămăşiţe de tutun. Nimeni nu se distra. Zgomotul spasmelor de vomă era mai puternic decât un claxon de maşină. Nu a încetat până a doua zi după-amiaza.

În ultima zi, am apucat să mâncăm din nou. Momentul ăsta ar fi trebuit să fie special, dar toată lumea părea puţin dezamăgită. Bunicul nu îşi făcuse apariţia. Fabian încerca să calmeze lucrurile şi ne-a asigurat că efectul plantei se va prelungi mult după ce vom părăsi tabăra, dar pentru cei care renunţaseră la case, la slujbe şi cheltuiseră mai mult de trei mii de dolari ca să ajungă până acolo, asta nu era un răspuns potrivit.

Jana ne-a mărturisit că nu a simţit nimic toată săptămâna. Nu reuşise să halucineze nici măcar o dată. „Cred că e din cauză că vomit imediat ce beau," spunea ea. „Până şi gândul mă face să vomit."

Unii oameni simţeau o transformare reală. Un puşti din New York, cel mai tânăr din tot resortul, nu mai încercase nimic înainte să vină acolo, în afară de alcool. Mi-a spus că venise acolo pentru că se simţea rupt de lume. I-am spus că nu cunoscusem nicio persoană de 20 şi ceva de ani care să nu se simtă ruptă de lume. Avea o expresie ca şi cum ar fi fost îndrăgostit. „Nu ştiu cum să le spun alor mei despre asta," spunea el. „N-or să mă creadă niciodată."

Publicitate

Să fiu sincer, nici eu nu ştiam cum o să le spun oamenilor despre asta. Aveam impresia că ceva nu era în ordine cu tabăra şi că Fabian profita de nişte oameni distruşi. A venit cu ideea să numească drogurile pe care le administra Mamă, Tatăl şi Bunicul, pentru a forma un triumvirat de figuri autoritare care să ofere o scuză persoanelor care nu vor să-şi asume responsabilitatea pentru propriile vieţi. Asta era perspectiva din care priveam lucrurile în momentul în care am început să scriu articolul ăsta. Însă, la vreo două săptămâni după asta, am început să primesc emailuri de la ceilalţi participanţi.

Unul dintre ele:

Tot ce mă oprea din a fi fericită şi a deveni femeia care-mi doream să fiu s-a dizolvat şi sunt recunoscătoare din toată inima.

Altul:

Înainte eram pe 60 mg de Prozac şi 80 de mg de Ritalin, pentru că toată viaţa mea am avut „ADHD" şi aveam tendinţe depresive, din cauză că am avut o relaţie dificilă cu mama mea care e bipolară şi alcoolică. De când am fost în tabără, am renunţat la toate medicamentele şi m-am simţit mai bine ca niciodată.

Şi încă unul:

Simt că am renăscut.

Prima dată când am luat acid, ne aflăm într-un dormitor. Eram adolescenţi, probabil că afară era frig, nici măcar nu-mi amintesc ce muzica ascultam, dar îmi amintesc că ştiam încă din momentul ăla că nimic nu va mai fi la fel. Ştiu că m-am simţit transformat, dar mai ştiu şi că atunci trăiam cu teama că vom fi prinşi sau că efectele acidului n-or să mai dispară niciodată sau că unul dintre noi o să-şi piardă minţile. Tabăra psihedelica n-a fost decât o versiune amplificată a experienţei ăsteia, care a avut loc într-un mediu sigur şi care trebuia să ducă la introspecţie şi la transformare.

O remarcă pe care am auzit-o des a fost că oamenii se simt eliberaţi de anxietate, iar asta se traduce printr-o eliberare de frică şi printr-un sentiment de control asupra propriilor vieţi. Americanul eliberat complet de anxietăţi," după cum îl numea William Burroughs.

Din cei 25 de oameni care au participat, aproape toţi au simţit o schimbare în interior. Indiferent că era datorită foamei sau a faptului că au ieşit din rutina lor zilnică sau apartenenţei la un grup sau datorită regimului cu psihedelice care a durat nouă zile. Şi deşi am trişat şi am mâncat burgeri şi am sărit peste câteva doze de leacuri, până şi eu am simţit că mi s-a redus anxietatea. În ciuda faptului că am fost botezat catolic şi am o legătură strânsă cu sentimentul de vină şi cu suferinţa inutilă.

Totuşi, Jana, care se plângea două săptămâni mai târziu că nu poate dormi şi că e deprimată, mi-a transmis că a descoperit un fel de formulă magică prin care şi-a aflat menirea şi că a găsit un alt şaman care folosea haşiş în cadrul ceremoniilor. Mi-a spus că o să încerce asta în continuare.

Urmăriţi-l pe Conor Creighton pe Twitter.

Traducere: Mihai Niţă

Mai citește despre șamani:
M-am dus la un șaman să mă ajute să-mi găsesc un partener Mai cred șamanii în propria magie? Sacrificii cu sânge în Sumba