Am vorbit cu bunică-mea despre cele 12 avorturi pe care le-a făcut

Din cauza accesului limitat la contracepție, femeile sovietice din secolul XX au făcut mai multe avorturi decât aproape oricare altele din lume. Bunica e una dintre acele femei.

În cultura rusească, bunica e nucleul oricărei familii. Când familia mea a emigrat la Vancouver din Moscova, în 1995, am luat tradiția aia cu noi; în copilărie, îmi petreceam majoritatea serilor cu bunica. Oricât de mică aș fi fost pe-atunci, îmi amintesc că mi se părea un dezastru ambulant plin de contradicții, ca și cum ar fi lipit cineva la-ntâmplare personalități diferite și le-ar fi înghesuit într-un corp moale și rotund, de 1,45 metri.

Când se-așeza cu mine la birou să mă-nvețe să scriu în rusește, era incredibil de bună și răbdătoare. Însă în discuțiile obișnuite avea limba ascuțită, nu te lua-n seamă și era plină de venin. Relația noastră a fost cel puțin șubredă – și cu cât mă făceam mai mare, cu-atât puteam să înțeleg mai puțin de ce o femeie cu licența în chimie, pasionată de film și care-și iubea familia putea să fie atât de acidă fix cu oamenii pe care-i iubea cel mai mult.

Într-o zi, mama a încercat să-mi dea un răspuns. „Știi că bunică-ta n-a avut o viață ușoară", mi-a zis. „De exemplu, a făcut douăsprezece avorturi".

Am fost șocată. În copilărie, la noi în familie femeia sovietică era descrisă drept o forță matriarhală neînfricată – care gătea fără oprire oale enorme cu borș pentru familiile lor, cu carne după care umblau câte trei ore. Întotdeauna am presupus că femeile sovietice se concentrau aproape exclusiv pe aprovizionarea familiilor lor mari, așa că nu mi-a trecut niciodată prin cap că avorturile erau atât de frecvente în Uniunea Sovietică.

Pentru că îmi stârnise curiozitatea contradicția asta paradoxală, am căutat pe Google rata avorturilor din Uniunea Sovietică și mi-am dat seama că presupunerile mele despre femeile sovietice și familiile lor erau departe de adevăr. La final de secol XX, Uniunea Sovietică avea una dintre cele mai ridicate rate a avorturilor din lume - conform New York Times, multe femei din URSS „foloseau avorturile finanțate de stat drept principală formă de contracepție". Dar chiar și după ce-am aflat asta, am rămas uluită de situația bunică-mii: 12 părea mult peste media avorturilor, mai ales pentru o femeie educată.

Am decis să aflu mai multe și s-o întreb direct pe ea despre experiențele ei. În timp ce așteptam să se facă apelul pe Skype, am început să am emoții. Femeia asta nici măcar nu folosise vreodată cuvântul „sex" în preajma mea. De ce-ar fi brusc deschisă să vorbească despre genul ăsta de istorie personală. Cu toate astea, din clipa-n care a răspuns, bunica a fost calmă, la obiect și a ținut emoțiile la un minim, ca și cum și-ar fi amintit povestea din ultimul film pe care-l văzuse. Deși și-a păstrat calmul, am simțit că fierbe ceva sub exteriorul ei liniștit; bunica mea pur și simplu nu se putea opri din vorbit.

„N-am povestit nimănui niciodată despre toate astea", mi-a zis. „Nu m-a întrebat nimeni.”

Bunica mea s-a născut în 1939, la Kiev, în Ucraina. În copilărie a avut tuberculoză; când s-a vindecat de asta, a făcut diabet și a început să aibă probleme cu inima. A fost crescută de un tată dur, necăsătorit, într-un apartament minuscul, dar și-a depășit sănătatea șubredă, a luat note mari la școală și, în cele din urmă, s-a mutat la Moscova, unde și-a luat licența în chimie la universitate. La scurt timp după aceea l-a cunoscut pe bunicul – un tocilar de treabă, pasionat de filme, care se ocupa de Festivalul de Film de la Moscova – și a născut-o pe mama la 24 de ani. Bunica mea a făcut al doilea copil la 35 de ani; în intervalul de 11 ani dintre cele două nașteri a făcut majoritatea avorturilor.

La vremea respectivă, cetățenilor sovietici le era prea bine cunoscută o anumită vorbă de duh: „în Uniunea Sovietică nu se face sex". Conform bunicii mele, sexul era tabu și se considera că i-ar fi distras pe cetățeni, care trebuiau să-și aloce timpul împlinirii datoriilor de comuniști buni și muncitori.

Din cauza acestei atitudini, informațiile despre metodele moderne de contracepție erau greu accesibile – chiar dacă, la momentul respectiv, mijloace gen pastilele anticoncepționale, prezervativele și diafragmele erau disponibile, fie și-n cantități limitate. „Educația sexuală era foarte, foarte rară în sistemul sovietic", a declarat pentru Broadly Anna Temkina, profesoară de sociologie și coordonatoare a programului de studii de gen de la Universitatea din Sankt Petersburg. „Poate că unele școli acopereau noțiunile de bază despre sistemul feminin de reproducere, dar nu se spunea nimic despre contracepție sau plăcere sexuală."

Temkina a mai remarcat și faptul că singurii care știau de contracepție în epocă erau cei suficient de norocoși încât să pună mâna pe publicații străine, care erau dosite în bibliotecile accesibile doar studenților de la universitățile de vârf. „De-asta multe femei preferau metodele «tradiționale» de contracepție, cum ar fi număratul zilelor de ciclu menstrual sau metoda retragerii", a spus Temkina. „N-aveau nici obiceiul, nici perspectiva folosirii noilor metode de contracepție".

Deși în URSS lipsea educația sexuală, avorturile erau subvenționate de stat. Dar, spune Temkina, întreruperea unei sarcini într-un spital de stat era puternic stigmatizată. „Din clipa în care femeia intra în spital să facă avort, până-n clipa în care ieșea, era tratată ca o criminală și ca o rușine pentru femei", a declarat aceasta. „Era făcută de rușine pentru două lucruri, în principal: pentru că se dedase plăcerilor sexuale și pentru că nu voia să-și facă datoria de femeie și să devină mamă."

Bunica a fost de acord cu descrierea asta. „Pentru majoritatea femeilor, când așteptau să facă avort era ca și cum ar fi fost puse pe o bandă rulantă. În orice dimineață te-ai fi dus, erau zece femei la coadă la spital să facă avort", mi-a zis. „Deci, de fiecare dată când am avut eu nevoie de avort, m-am asigurat că fac mai mult decât e cazul, am întrebat în stânga și-n dreapta și am dat de persoana din sistemul de spitalizare de stat, căreia puteam să-i dau bani în plus, pentru tratament mai bun."

Bunica spune că dacă plăteai în plus ți se garanta un tratament mai omenesc decât ai fi primit la un avort obișnuit, finanțat de stat. Când am întrebat-o cum erau doctorii care făceau avorturile subvenționate în spitalele de stat, i s-a aprins glasul cu o furie acută. „Nu te priveau cu simpatie, nu te încurajau", mi-a zis. „Râdeau de tine și-ți spuneau să taci din gură și să nu mai plângi. Oamenii ăștia n-aveau suflet și nu simțeau nimic pentru femeile care făceau avort".

Lipsa asta de empatie se extindea și asupra tratamentului medical propriu-zis pe care-l primeau femeile. Atât bunica mea, cât și prof. Temkina spun că femeilor care făceau avorturi subvenționate de stat nu li se făcea anestezie. „Dacă făceai avort pe gratis, te duceau într-o cameră cu perdea și tot ce primeai împotriva durerii era gheață", mi-a zis bunica. „Doctorii așteptau până-ți amorțea tot și-apoi începeau."

„Mi se pare îngrozitor că nu foloseau [anestezie]", mi-a zis Temkina, deși a recunoscut că nu știe sigur de ce era așa. „Poate pentru că n-aveau timp sau n-aveau suficient personal la dispoziție să facă anestezia cum trebuie. Sau poate că existau niște limite pentru tipurile de anestezie la care aveau acces doctorii; de exemplu, în URSS, până și operațiile stomatologice se făceau fără așa ceva."

Ai crede că, din moment ce atâtea femei făceau avort și auzeau poveștile astea horror, ar fi început să lupte pentru niște drepturi de bază – dar pur și simplu nu era asta mentalitatea pe vremea aia. „Pentru că femeile erau făcute de rușine în așa un hal de sistemul medical, pentru că făceau avort, nu simțeau, nici măcar nu se gândeau că ar putea să vorbească în public despre problemele astea", a explicat Temkina. „Pentru că avorturile erau ceva rușinos, nu se vorbea despre ele în spațiul public."

Confruntate cu așa un stigmat puternic și cu lipsa îngrijirilor de calitate, multe femei din URSS pur și simplu alegeau să treacă prin intervenții ilegale, secrete, mi-a spus bunica. „Multe femei dădeau de oameni care le făceau la ei acasă, iar asta era îngrozitor", și-a amintit ea. „Oamenii ăștia se dădeau drept profesioniști, dar adevărul e că se băgaseră în așa ceva doar ca să facă bani. Erau femei care lucrau ca îngrijitoare sau așa ceva prin spitale, care mințeau și ziceau că-s doctorițe și le păcăleau pe femeile gravide. Au și murit femei după chestii din astea. Auzeam des povești de-astea, chiar și la Moscova."

Rata astronomică a avorturilor din URSS a fost provocată de mai multe cauze; conform prof. Temkina, nu era doar din cauză că nu se vorbea în public despre sex și sexualitate – nici în particular discursul pe temele astea nu era cine știe ce. „Un mare motor al ratei avorturilor era faptul că nu exista absolut nicio formă de comunicare deschisă despre sex între bărbați și femei", a explicat aceasta. „Discuțiile pe tema asta nu făceau parte din cultura perioadei, nici măcar între soți și soții. Dacă partenerii ajungeau la vreun acord, era tacit. Deci dacă aveai un partener temporar, nu se punea problema nici măcar de un acord tacit. Evident, chestia asta a avut consecințe."

Bunica mea a fost de acord. „Totul depindea de partener", a zis. „Unora dintre bărbați nu le plăcea să folosească prezervative și altora nu le păsa dacă se rup sau nu."

În toată viața mea, cred că mi-am văzut bunicii că se sărută o singură dată. Căsnicia lor mi-a părut întotdeauna o chestiune de camaraderie obosită și obișnuință, așa că nu mi-e greu să-mi imaginez că relația lor exemplifică dinamica între genuri descrisă de prof. Temkina.

„Bunicul tău a știut de sarcinile mele, dar nu prea m-a ajutat", a zis bunica. „M-a dus cu mașina să fac avort, o dată sau de două ori, dar n-a intrat niciodată cu mine. Cultural, nu era responsabilitatea unui bărbat să se implice în așa ceva. Dacă chiar făceai un copil cu el, aia era altă poveste: atunci se implica."

Pe măsură ce mă apropiam de finalul discuției cu bunica, am devenit din ce în ce mai tristă și mai furioasă în numele ei. A trăit într-o țară care a ales să ignore numărul mare de femei care alegeau să facă avort – un loc care a refuzat să recunoască suferința dovedită pe care credințele sale tradiționale despre sexualitate și maternitate le-o provoca femeilor.

„Toată lumea avea o atitudine foarte rațională, foarte practică, despre avort", mi-a spus bunica. „Nu aflai niciodată, de fapt, cum le afecta pe femei." Uniunea Sovietică punea toată responsabilitatea pentru sex pe umerii femeilor, iar femeile nu înțelegeau, sau nu credeau că au cum să scape. Clar s-a schimbat felul în care o văd pe ea ca om – și, până în ziua de azi, nu cred că bunica mea sau celelalte femei din generația ei înțeleg chestia asta.

Mai citește despre avorturi:
Clinicile false pentru avort din Canada sperie femeile cu minciuni
Activista care le ajută pe femei să își facă singure avorturi
De ce e tabu să vorbim despre o sarcină pierdută?