De fiecare dată când întreb pe cineva din generaţia mea dacă se juca de-a raţele şi vânătorii sau alte jocuri din astea optzeciste, răspunsul e cam acelaşi : „Da, mă jucam, că nu aveam iphoane sau tablete ca acum!".

Nu o să cânt refrenul ăla auzit de la alţi copii ai anilor 80-90, că jocurile noastre erau mai tari decât ale ăstora de azi, care aleargă după Pokemoni, sau că noi ne distram mai bine decât iCopiii de azi. Fiecare cu ale lui. Noi aveam prăştii sau cornete, ei au paintballul, noi jucam Hoții și Vardiștii sau plecam cu ochiul vânăt de la lapte gros, la ei violenţa se lasă cu victime virtuale, pe consolă.

Erau o grămadă de joculețe în anii ăia, dar am făcut un top al celor mai populare. Un lucru e sigur: toți cunoscuții mei au fost de acord că ne jucam mult şi violent. Şi ne bucurăm că suntem în viaţă.

Pe măsură ce creşteam şi devenea ușor penibil să mai jucăm chestii precum omul negru sau flori, fete sau băieţi, începeam să inventăm jocuri. Sau să imităm ce vedeam pe la televizor. La blocul meu, de exemplu, era foarte cool să te joci de-a gimnastica sau, şi mai hardcore, de-a Olimpiada. Aici rezistau doar cei aleşi, căci nu intrai în competiţie dacă nu aveai curajul să te arunci de pe mormanele de nisip din şantiere, înalte de câţiva metri, şi să aterizezi pe pământ, cât mai precis şi mai artistic. În niciun caz cu buza în genunchi, cum mi s-a întâmplat mie şi am fost retrasă din lotul naţional de maică-mea, venită într-o suflare să mă recupereze din nisip, unde zăceam cu gura plină de sânge.

În Oltenia, acolo unde gamerii erau mai evoluaţi, se imaginau jocuri ca Omul Păianjen.

Când eram ţânci, cam făceam o separare pe sexe când venea vorba de jocuri. Rar ne amestecam între noi, fete şi băieţi. Iar atunci când găştile de băieţi ne încălcau teritoriul, nu o făceau cu intenţii bune, ci aproape întotdeauna ca să ne ia la ţintă cu vreun cornet e sau vreo scoabă. Ţevile alea din plastic cu muniţie albă, cornetele din hârtie adică, ne scoteau din minţi pe noi, fetele, şi îi făceau pe micii drăcuşori să se viseze nişte trăgători de elită. Mai ales când suflau cornetele direct în posteriorul unei vecine mai în vârstă, care ducea gunoiul.

Sorin, un băiat pasionat de jocurile astea când era puști, îmi spune că victimele lor erau, întotdeauna, fetele.

Mai duri erau tipii cu praştii şi scoabe, cum se numea muniţia aia a lor din bucăţi de cablu. Nu e cazul să dezvolt, ca să nu-ți dau idei, dar să zicem că era un fel de airsoft rudimentar.

Elasticul era unul dintre preferatele mele. Jocul ăla care-i plictisea pe băieţi (pentru că nu pricepeau paşii, de-aia!) şi cu care ne-ncurcam noi, fetele, picioarele, încât aterizam chiar şi-n barbă când ajungeam pe la un nivel superior. Da, şi atunci era pe nivele. Mai întâi, elasticul era ţinut de două fete-stâlp, la nivelul gleznelor, apoi pe gambe, sub fund etc. Cum era? În primul rând, aveai nevoie de un elastic din ăla super lung, ca de la o pereche de chiloţi uriaşi, pe care îl legai la capete ca să formeze un cerc, ţinut de fetele-stâlp, în timp ce o a treia sărea după schemele cunoscute.

De obicei, la sărit avea prioritate cea care aducea elasticul, pentru că nu era uşor să deţii unul. De obicei, fetele n-aveau scrupule vestimentare când trebuia să facă rost de obiectul jocului, iar victime cădeau perechile de chiloţi tetra ale mamelor, care rămâneau, în mod inexplicabil, fără elastic.

Țară, țară, vrem ostași! era jocul ăla care-ţi dădea un sentiment de apartenenţă dacă echipa adversă îţi striga numele la întrebarea „Pe cine?". Sau te făcea să te simţi ca ultimul penibil, dacă rămâneai singurul nechemat. Cum e lesne de înţeles din denumirea lui, şi jocul ăsta se lăsa cu vânătăi, ca toate cele care aveau rezonanţe din astea războinice.

Regulile erau simple: două echipe de copii se țineau de mână și stăteau faţă în faţă, apoi, una dintre echipe cerea un ostaş al formaţiunii rivale. Ostaşul cerut trebuie să alerge cu putere spre lanţul format de echipa adversă şi să încerce să spargă. Cu alte cuvinte, să lovească atât de tare în prinsoarea unor copii, încât ăştia să-şi desfacă mâinile. Dacă nu trecea de ei, era luat prizonier. Dacă trecea, lua el un prizonier.

Cam pe acelaşi principiu, cu echipe adverse şi pericolul de a mușca din asfalt , era şi Raţele şi Vânătorii. Raţele erau, evident, potenţialele victime ale copiilor vânători, care încercau să le nimerească cu o minge în faţă. Dar și mai extremă era varianta asta de iarnă a jocului hoţii şi vardiştii, care se practica tot prin zona Olteniei:

Jocul ăsta era un fel de probă atletică pentru noi şi un chin pentru fraierul blocului, care avea mereu misiunea ingrată de-a sta capră. De fapt, despre asta era vorba: despre capră şi restul lumii. Era cam ca la ora de sport de la şcoală, cu o doză de suferinţă în plus pentru capra umană, ca să fie lucrurile mai palpitante.

Probele erau multe şi toate spre nefericirea copilului peste care săreau toţi ceilalţi. Capră nouă, S-a-nvechit, Ce fac eu să facă toţi, Ciocanele (când te sprijini în pumni pe spinarea caprei), Pinten la măgar (săritură care vine la pachet cu un şut în fundul caprei) şi alte asemenea. Singurul care nu se distra la jocul ăsta era cel ales să stea capră. Noroc că exista şansa, destul de mare, ca ceilalţi să greşească vreo probă şi să-i ia locul.

Apoi, se juca la greu Lapte Gros. Jocul ăla pe care băieţii îl jucau doar ca să se arunce unii peste alţii, cu putere, doar, doar s-o lăsa cu cu victime. Trebuie să-l ştii! E trenuleţul ăla pe care îl făceau vreo trei-patru copii dintr-o echipă, pentru ca cei din echipa adversă să le sară în spate şi să rămână acolo nemişcaţi. Totul se termina, inevitabil, cu un festival de căzături. Cel mai nasol era, bineînţeles, de nefericiţii care stăteau aplecaţi, mai ales dacă se nimerea ca grăsanul grupului să urmeze la sărit.

Joculețul ăsta aducea într-un fel cu Twisterul modern, că era vorba tot de flexibilitate sau de lipsa ei şi de cât de predispus erai la vreo întindere sau cârcel. Nu-mi aduc aminte să fi fost unul dintre cele mai populare jocuri, dar era binevenit atunci când nu mai aveam energie pentru Ţările sau Raţele şi nu voiam nici să ne batem capul cu Spânzurătoarea.

Ideea era cam aşa: formam un cerc şi ne luam de mâini, apoi ne învârtam, răsuceam şi ne încălecam cât mai complicat cu putinţă, fără să dăm drumul mâinilor. Misiunea de a ne descurca revenea unui copil care stătea, în tot acest timp, cu spatele la noi. De multe ori, descurcătorul avea noroc ca unul dintre maţe să nu mai reziste să stea în poziţia aia atât de idioată şi să-i dea o mână nesperată de ajutor.

O să închei cu un joc simpluţ : Omul Negru, care îmbină două dintre marile pasiuni ale puştilor: rimele lălăite şi filmele de groază. Hai că-l ştii: „Ora 10 a venit, omul negru n-a sosit!" Un joc în care toţi voiau să fie omul negru, ca să-i bage în sperieţi pe tovarăşii de joacă, atunci când cel mult invocat catadicsea să sosească.

Concluzia? Toţi am fost, odată, mici. Mici sadici.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre copilărie:
Cum era să copilărești în anii '90, în România
Cum era să copilărești în anii 2000, în România
Cele mai nasoale 13 piese românești din anii '90, pe care probabil încerci să le uiți