Muzica s-a împăcat întotdeauna de minune cu fotbalul. Fanii aveau nevoie de melodii pe care să le scandeze ca psihopații în tribune și muzicienii de o echipă pe care să o venereze și la care să se întoarcă când se termina cocaina. Of course, e mai complicată treaba decât atât și probabil are legătură cu nevoia oamenilor de a se identifica cu o entitate superioară. Nu degeaba oamenii consideră fotbalul o religie. Chiar e.

Există mai multe exemple de muzicieni obsedați de fotbal. Frații Liam și Noel Gallegher sunt tot timpul prezenți în tribunele stadionului echipei Manchester City, alături de chitaristul Johnny Marr. În Londra, Arsenal e sprijinită de nebunul IRL John Lydon de la Sex Pistols și Public Image Limited, Chelsea de Paul Oakenfold și Tottenham de Adele. Shakira e mare fană FC Barcelona, dar asta nu se pune, pentru că e căsătorită cu fotbalistul Gerard Pique.

În afară de pitica atomică, observăm un trend clar. Majoritatea muzicienilor sunt din Marea Britanie. Chestia asta e fascinantă pentru mine. De ce tocmai acolo? Cum ajung artiștii în contact cu fotbalul? Ce-i atrage la sport? Când s-au născut doctorii i-au înfășurat direct în fularul unei echipe din zonă? Întrebările astea au nevoie de răspunsuri.

Așa că l-am luat la întrebări pe Joshua Keogh de la Amber Run. Trupa va concerta în România în cadrul festivalului Spellground, care va avea loc în perioada 12-15 august. Eram curios să aflu de la sursă de ce sunt obsedați muzicienii de fotbal, când sunt atâtea bloody hobby-uri în lume.

Joshua mi-a zis că echipa lui de suflet e FC Liverpool și primele lui amintiri legate de un meci de fotbal au fost când l-a văzut pe Michael Owen, un fel de legendă la club, cum zburda pe teren. Sunt niște amintiri plăcute, pe care ai vrea să le ai ca fan Liverpool. Asta pentru că în prezent echipa nu merge foarte bine, în general.

A prins „microbul" de la bunicul său, un mare fan al „Cormoranilor", cum sunt porecliți fotbaliștii de la Liverpool. Habar nu am de ce. Dacă ai vrea să ai o poreclă, măcar să fie una amenințătoare. Ca „diavolii roșii", adică ăia de la Manchester United. Pe cine intimidezi cu o poreclă care descrie o specie de păsări? Nici măcar nu e o pasăre epică, ca vulturul. E cormoranul. Serios, lads?

Dar să revenim la bunicul lui Joshua, care i-a spus „într-un mod forțat că dacă vreau să mă uit la fotbal, trebuie să fiu fan Liverpool".

Deci chiar nu ai ce să faci. Ești condamnat să-ți placă fotbabul dacă te naști în Marea Britanie. Tot mai bine decât să joci. Pentru că:

L-am întrebat apoi dacă chiar a jucat un meci de fotbal la viața lui. Cumva, asta ar explica fanatismul. Dar Joshua a realizat devreme că nu-i de el fotbalul.

Își amintește că a jucat inițial pe partea stângă, pentru că a crezut că e stângaci. „În realitate, nu eram nici dreptaci, nici stângaci. Eram doar lipsit de coordonare când a venit vorba să lovesc mingea cu picioarele. Nu te mint, am fost un fotbalist destul de mediocru". Apreciez sinceritatea.

După ce și-a dat seama că e la nivelul echipei naționale de fotbal a României în teren, a încercat să stea în poartă. Mare greșeală.

Joshua își amintește:

Am dedus că genul ăsta de evenimente te fac să dezvolți probleme serioase de încredere în sine. Dar e ok, toți muzicienii au bagajul ăsta emoțional. Cumva totul a ieșit ok. Mă rog, mai ok decât prestația lui în poartă.

După epic fail-ul din copilărie a decis că-i mai bine să rămână la muzică și să sprijine echipa din tribune, nu de pe teren. Dar și asta e greu pentru un muzician:

La fel stă treaba și cu ceilalți membri din Amber Run. Henry și Tom sunt fani Chelsea și Will ține cu Newcastle. Și constant trebuie să caute locuri unde să vadă meciurile. Săracii. Când vin la Spellground o să-i duc într-un bar infect dintr-o comună să se uite la fotbal. Vom fi BBFs pentru totdeauna. Ca într-o vrajă.

Apropo de asta, pentru că am vrut să știu ce muzică ascultă ei în pauza meciului, l-am rugat să-mi facă o selecție de piese cântate de fanii Liverpool prin pub-uri. Ca să revin la importanța asocierii dintre cele două activități. Mi-a făcut o listă scurtă, că nici pauza nu se întinde:

Înțeleg de ce a ales piesa asta. E și imnul echipei de pe Anfield. Se cântă întotdeauna înainte de începerea meciului, spre final și în momentele alea când echipa joacă atât de prost că-ți vine să arunci cu iaurt de capră în ei. Și la pauză, că pe atunci intră pint-urile de bere în sistem și nu-ți mai pasă de ce-i în jurul tău.

Joshua mi-a zis că și piesa asta e asociată cu Liverpool. Îl cred, pentru că pe refren Mick zice „you make a grown man cry", ceea ce e vizibil la fanii echipei de fotbal după o partidă.

Piesa asta o ascultă el la pauză, nu are legătură directă cu echipa lui preferată. Dar e plină de metafore despre cum trebuie să treci peste orice obstacol și bla, bla, bla. E cumva haios faptul că nici nu-și ascund faptul că au nevoie de un miracol să câștige o competiție.

Parcă e din ce în ce mai evidentă futilitatea lor, nu? E o alegere destul de ciudată. Cine naiba asociază fotbalul cu John Newman? Pe el îl văd ca fan de volei, în cel mai bun caz.

Gin Wigmore zici că-i numele unui organizator de petreceri pentru transexuali, dar nu, de fapt e o tipă din Noua Zeelandă care cântă câte un pic din toate. Chiar și piese pentru fanii Liverpool.

OK, asta o înțeleg. E pe energie. Te bagă în film. Îți dă o doză bună de speranță că totul o să fie ok pentru echipa ta. Merge la o bere în pauza unui meci. E foarte pozitivă. O schimbare plăcută de la restul pieselor care îți dau o senzație de „fie ce o fi, tot o să ținem cu voi, băieți". Care e cumva deprimant. Dar fotbalul înseamnă agonie și extaz. Și pe suferință și celebritate se bazează și industria muzicală. Acum totul e clar.

Urmărește VICE pe Facebook

Citește mai multe despre Anglia, englezi și români:
Fotografiile incredibile ale lui Peter Marlow cu criza sinistră din Anglia
M-am îmbrăcat ca o idioată la Săptămâna Modei din Londra, ca să văd cât de ușor e să impresionezi bloggerii de fashion
5 motive pentru care e ridicol să te simți indignat de documentarul „Vin Românii"