În ultimele două săptămâni am fost în vacanță, chestie pe care poate-ai observat-o, dac-ai constatat că-ți spui, „hmm, îmi place ceva mai mult site-ul VICE în ultimele două săptămâni și nu prea-mi dau seama de ce". E pentru că am fost plecat. Am fost în Dubai, locul preferat de joacă al conservatorilor, apoi m-am întors de-acolo cu avionul și am plecat din nou, într-o excursie de presă în Maldive, care e cea mai mare păcăleală inventată de presă din istoria universului. Da, mersi, mă simt minunat. Da, mersi, m-am bronzat/ars ca cel mai mare tractorist din istoria universului

Motivul pentru care toate cele de mai sus înseamnă ceva pentru mine e că eu n-am mai fost, de fapt, niciodată în vacanță până acum. În copilărie eram sărac, deci toate vacanțele în familie au fost la stațiuni triste de pe litoral, aflate la o distanță rezonabilă cu mașina: o săptămână la un camping pentru rulote în Cleethorpes, unde plajă înseamnă o sută de mii de pietre mari și fine, acoperite de bucăți mari de alge verzi; două săptămâni la Filey, unde una dintre atracții e că „poți să mergi cu mașina până la Whitby". Odată mi s-a promis că mergem la Torquay, când ne-a sunat o prietenă mai veche de-ale maică-mii, numai că maică-mea și-a pus în cap să se certe cu prietena respectivă pe nu-știu-ce căcat nesemnificativ și planul s-a anulat. Gen, încearcă să-ți imaginezi ce viață am avut. Mă entuziasma ideea de a merge la Torquay. Și când nu ne-am mai dus la Torquay, nici n-am mai avut parte de altă vacanță anul ăla. Altă dată am mers cu mașina până noaptea târziu să ajungem la Filey, ne-am cazat peste noapte, iar dimineața mi s-a spus că ne întoarcem imediat acasă. Se pare că ai mei au stat treji toată noaptea, ca s-asculte cum, în depărtare, patronul hotelului își bătea nevasta. Din motive evidente, s-au hotărât să nu mai rămână în acel loc. Dar nici n-aveam vreo șansă să găsim alt loc la o pensiune, așa că ne-am întors acasă cu mașina, într-o tăcere de mormânt, se încheiase din nou sigura vacanță a anului. Cu un an înainte, tot la Filey, avusesem parte de cea mai mare realizare din viață: nimerisem în gaură din prima, într-un vulcan noduros din ciment, pe un teren de golf bătut din greu de vânt, la malul mării. Anul următor, nici vorbă de euforii. Anul următor, cea mai mare distracție din toată vacanța a fost c-am furat trei mini cutii de crackers de orez expandat și le-am luat acasă, să mă bucur de ele în timp ce colegii mei erau în vacanță pe bune. Mamă, chiar e de căcat să fii mic, nu?

Mi-am luat primul pașaport la 22 de ani și am fost în Polonia, unde o bere costa o liră și mi-am petrecut patru zile cu sloganul „BĂIEȚII-S ÎN VACANȚĂ" și alcool în neștire. Apoi am ajuns acasă și mi-am pus pașaportul bine, într-o cutie de pantofi, la păstrare, dar am uitat complet în care cutie de pantofi îl pusesem. Timp de cinci ani. Formularul cu care aplicai din nou pentru pașaport e super lung și te mai și costă o sută de lire să-l reînnoiești, deci n-am făcut-o. Timp de cinci ani. Apoi l-am găsit din nou și am fost un pic pân-la Amsterdam (Amsterdam, o scurtă recenzie: se pare că se vând gaufre peste tot. Am fumat un cui și apoi am râs atât de tare la un episod din Masterchef: Noua Zeeleandă încât am crezut c-o să mor) și dup-aia a urmat mai-sus-menționatul festin de vacanță, super specialitatea partidului conservator.

În fine, există anumite observații despre vacanțe pe care poți să le afli doar de la un tip care-a petrecut mai mult de două ore în avion pentru prima oară în viața lui acum două săptămâni, la vârsta de 28 de ani. Și iată-le pe toate:

Nici eu nu pot să comentez prea mult la faza asta, pentru c-am purtat doar în vacanță toată gama Uniqlo de cămăși fără guler, în care arătam ca ceva între un pușcăriaș din anii '20 și bunică-tu pe patul de moarte. Și totuși: în Dubai am văzut un tip care venise la piscină într-un tricou-mix cu Real Madrid și Barcelona. Blazon de la Real, dungi de la Barca, sponsor de la Real, fără firmă. Mi s-a părut cea mai dementă alegere în materie vestimentară pe care-o văzusem vreodată. Până i-am văzut pe tați.

Ah, tații. Tați cu ochelari de soare petrecuți peste cap, tați cu borsete. Tați cu șosete la sandale. Tați în șlapi de firmă, de la branduri prietenoase cu tații, de inspirație surf. Cine l-a lăsat pe tata să se ducă la Fat Face din nou? Cine l-a lăsat pe tata să se înscrie din nou pe lista de materiale promoționale de la Billabong? Tați în polare super practice. Tați în costume întregi de alergat, cu fermoar, de la mărci de mâna a doua. Tați în tricouri cu Daffy Duck, produse sub licența Warner de George pentru ASDA. Tați în mărci de echipament sportiv de care n-ai auzit niciodată: Locker For Men, Viking Sportwear, SZykko. Tați proaspăt bronzați, tați cu Climacool de la Adidas. O alarmă de incendiu care-a sunat în tot hotelul la doișpe jumate noaptea m-a învățat că majoritatea taților dorm îmbrăcați complet în aceleași haine cu care merg și la plajă. O excursie năucitoare la bufetul de la micul dejun mi-a arătat că pe tați îi doare fix în cur dacă poartă curele cu portofel. Tații.

E patru dimineața și sunt în față la Globe Burger House din aeroportul Gatwick, genul de loc care poate să existe doar acolo unde toate culturile se contopesc într-o chestie amorfă, unde pașii diversității tocesc marginile ascuțite ale lespezilor identității culturale, unde se înșiră un rînd de restaurante, atât de inofensive și lipsite de naționalitate încât ar putea să fie oriunde: la Londra, la Bangalore, sau în Mississippi. Nu pot să mă abțin de la a mă holba la bătrânul care stă singur la masă și-și mestecă chifteaua cu gura deschisă, clemf-clemf-clemf, ca un copil mic. Adevărul e că aeroporturile sunt locurile unde ne pierdem inhibițiile. Nu mai există niciun alt loc pe lume în care să nu riști să-i mai vezi vreodată pe oamenii ăștia. Nicăieri altundeva nu mai putem fi la fel de siguri că n-o să ne-ntâlnim cu vreun cunoscut. Și-uite-așa lărgim curelele și scoatem pantofii: hei, trebuie să mă fac comod, o să stau opt ore în avion! Și ne pierdem toată politețea, orice formă de control asupra găurii cu care ne bășim, orice formă de respect de sine. Aeroporturile ne transformă-n niște monștri simpli, a căror singură menire e să tragă un pui bun de somn și să-și păzească bagajele precum rottweilerii. Aeroporturile sunt niște amestecuri de beton și aer condiționat, ascunse în spatele unor garduri de sârmă, spații mari în mijlocul unei viermuieli betonate de logistice și căi rulante. Arhitectura unică, stranie a aeroporturilor e menită să ne aducă la demență. E ca și cum te-ai pierde de-o mie de ori la rând la IKEA. E îngrozitor.

În ultimele două săptămâni, un mic-dejun obișnuit pentru mine a constat într-un bol cu fructe, niște pateuri minuscule, circa cinci litri de suc de fructe și/sau cafea, o omletă proaspăt făcută de un tip care stă în niște haine albe, apretate, de bucătar și-a cărui slujbă e să facă omlete rapid, la comandă, între orele 7 și 11, încă niște pateuri, poate un pic de somon și-apoi niște tort. Și tot mai rămânea mâncare, un imens festin cu mâncare, care se-ntindea la nesfârșit, la infinit, o cantitate de mâncare cu care, serios vorbind, ai putea să supraviețuiești vreo două luni. Unde dispare mâncarea aia? Ce ți s-a-ntâmplat, micuță gogoșică cu cremă? Oare câinii care locuiesc pe lângă stațiuni sunt super bine hrăniți?

„Sunt în vacanță" te face să mănânci aproape tot cheesecake-ul de unul singur, la micul dejun. „Sunt în vacanță" te face să comanzi cocktailuri de 20 de lire la marginea piscinei. „Sunt în vacanță" te lasă să zaci într-o baltă de transpirație și indulgență, în timp ce citești de pe Kindle și te prăjești la soare. „Sunt în vacanță" te lasă să tragi un pui de somn fără nicio jenă. „Sunt în vacanță" te transformă aproape instant într-un prințișor mega răsfățat. În a doua zi în Dubai am intrat la baie și m-am ultragiat când am văzut prosoapele de șters pe mâini, de-o calitate un pic mai scăzută decât cele cu care mă obișnuisem până atunci, frumos rulate și aranjate într-o mică grămăjoară. Starea de „sunt în vacanță" e ceva pentru care nu poți să te pregătești în viața de zi cu zi și, sincer, e mai bine-așa. Dacă-l mai lăsam la fezandat încă vreo două săptămâni, Joel-de-vacanță s-ar fi transformat într-un soi de dictator obez, care mănâncă prăjitură cu mâna și aruncă monede pe jos pentru personalul de serviciu. „Sunt în vacanță" e o evadare de la regulile stranii și nevăzute după care ne trăim viețile de zi cu zi. „Sunt în vacanță" e, mai mult decât orice altceva, o evadare de noi înșine.

Când pleci în vacanță în orice fel de stațiune, practic, te iei la trântă încet și ciudat cu propria vinovăție: tot vin la tine oameni atenți care-ți oferă apă și mâncare și șervețele umede cu care să te tamponezi pe față și pe mâini și să-ți facă curat în cameră și să-ți facă ordine prin căcaturi și în prima zi ești, gen, „e nasol, n-ar trebui să mă simt bine" și-n ziua doi ești, gen, „OK, păi, pân-la urmă toată lumea trebuie să muncească ceva" și-n ziua a treia, gen, arunci halate pe geam și urli, „puneți-mi căcaturile la loc, sub-oamenilor!" Uneori m-am surprins că-mi doream să dau peste o indolentă la magazin, care mestecă gumă cu gura deschisă, genul de tipă de care m-a dresat Hollywood-ul să mă-ndrăgostesc. Altă dată, însă, m-au sedus serviciile de calitate până-n punctul în care a început să mi se pară periculos. Cultura oamenilor care lucrează în servicii e-atât de intensă, încât câteodată chiar e greu să mai și ieși dintr-un magazin după ce-ai intrat. Am intrat, la un moment dat, din greșeală, într-un magazin Build-a-Bear și mai că era să plec cu o jucărie de pluș în formă de Stormtrooper, din simplul motiv că un tip într-un tricou polo s-a purtat foarte frumos cu mine.

Dacă nu-ți place să te dai într-o gogoașă gonflabilă, supradimensionată, pe un tobogan super-abrupt, înseamnă că nu-ți place viața.

Când zbori curse lungi, se cheamă că renunți la însăși identitatea ta umană pe tot parcursul călătoriei. Îi spui unei companii aeriene, „hei, uite, eu vă dau 600 de lire, voi înghesuiți-mă, vă rog, în cel mai mic spațiu permis de lege, timp de opt ore și puneți-mă să mă uit la filme de calitate standard". În aer, ajungem ca niște insecte: ni se vâră pe gât cuburi sărate de mâncare fierbinte și ni se dau sticle minuscule de whisky și căni dubioase cu apă, acoperite cu folie de plastic și ne uităm la trei episoade din Modern Family până înțepenim și ne rupem. Când zbori curse lungi e ca și cum ai stat la pat cu gripă timp de câteva zile și-acum te simți mai bine, dar te dor toate cele de la atâta stat în pat: exact așa, dar cu tot cu stewardesele impecabil machiate, chiar dacă-i ora patru dimineața, care te mai roagă din când în când să-ți pui centura. Și la nivel primar e ciudat să zbori: lumea uită cum se stă la coadă la budă, bebelușii încep să urle, te dor urechile și ești doar pe jumătate beat, deci în loc să fii un personaj simpatic, a la Don Draper, ești doar un obosit cu o migrenă și-apoi aterizează avionul și închid ventilația și te izbește valul de căldură emanat de 800 de corpuri care se-ntind în același timp după bagajul de mână. În esență, un avion e un mare lift, cu un mic cinematograf în el. Să stai în așa ceva e o formă specială de iad.

Uite ce e, ciutanilor, știu că intrați pe VICE pentru subiectele hip și cool de care vă pasă, gen cât protoxid de azot poți să bagi fără să faci leziuni pe creier, sau cum se mai fut în zilele noastre oamenii ciungi, dar, să vă zic o chestie: când ești un tip slab și palid, așa ca mine, te dai cu factor de protecție 50 și-ți mai pui și-o pălărie mare, dacă nu vrei să te prăjești atât de nasol la soare încât să te ia durerea de cap și să-ncepi să te cojești ca un porc la cuptor pe drumul de-ntoarcere cu avionul.

La duty-free ajungi după ce-ai trecut de-atâtea verificări de siguranță încât s-a constatat că ești inofensiv pentru stewardese și piloți. Drept răsplată și scăpare din așteptarea de trei-patru ore, cât mai ai până zbori, ai voie să-ți cumperi un litru de whisky sau ceva machiaje, cu reducere de 20%. Gen, la restaurantele din aeroport n-au destulă încredere în tine cât să-ți dea un cuțit cu care să-ți tai brioșa. Dar ai voie să-ți cumperi cinci litri de tărie, plus destule bomboane cât să faci diabet pe loc. Aeroporturile sunt dubioase.

În tot și-n toate, e o doză ciudată de disperare: o alergătură să-ți cumperi mai multă vodcă decât ai putea să bei într-o viață de om, palate întregi cu fard de pleoape, saci enormi de bomboane Maltesers. Tocmai te-ntorci din vacanță, dar te-ncearcă un impuls straniu de a-ți cumpăra ouă Kinder de 22 de lire. Te întorci din vacanță și, în loc să schimbi ce bani mai ai în lire, intri într-un fel de magazin din afara timpului, un paradis consumist luminat artificial 24 de ore pe zi și-ți cumperi o poală de Gucci for Gucci și tablete de 500. Și, când să te târăști afară, cu geanta doldora de pradă, auzi o voce care-ți susură în cutia craniană, din adâncurile cortexului vinovăției: cât sunt taxele vamale, oricum?

Majoritatea pozelor mele din vacanță sunt cu sigla Marks & Spencer scrisă în alfabetul arab.

Nu pot să mă opresc din holbatul la Burj Khalifa: e prea mare să-l cuprinzi cu gândul, prea mare să fie adevărat. Când aveam zece ani și-am venit prima oară la Londra și-am văzut Canary Wharf, m-a spart cam în același fel: faptul că clădirea asta era atât de mare, încât puteai s-o vezi perfect conturată de la mulți kilometri distanță, că avea nevoie de-o lumină strălucitoare în vârf ca să nu intre avioanele din greșeală în ea. Burj Khalifa are o mie de lumini dintr-alea, care lucesc singure în deșert. Are forma unui cuțit, a unui toc, a unui ciob de oglindă, dar, în mod straniu, e și blând și primitor, inocent în enormitatea sa. Pe lângă asta, te costă o sută de lire să urci până sus de tot pe zi, deci Mă Piș. Dubaiul e cea mai apropiată variantă de Atlantis pe care-o avem azi. Atlantisul, cu realizările ingineriei antice: Dubaiul cu genul de arhitectură despre care nici n-o să credem c-a existat vreodată peste o mie, două de ani. E și cea mai mare realizare cvasi-divină a omului: am construit singuri pământul ăsta, în cea mai absurdă formă cu putință. E o insulă în formă de palmier, iar forma de palmier, se pare, e cam cel mai greu de traversat dintre toate formele posibile. Funicularul retro recondiționat din vărful Palm Jumeirah e un fel de monument de milioane de dolari ridicat întru gloria prostiei umane. Are ceva condamnat pe vecie, babilonian: multe dintre turnurile au perechi, ca statuile din antichitate. Logistica locului n-are niciun sens. Mergem pe o șosea cu pavele în spic și mă-ntreb cât le-a luat. Ne uităm la un orizont fără macarale și alte mașinării și mă-ntreb de unde vine orașul ăsta. Are ceva complet depersonalizat: marea nu se mișcă, oamenii abia dacă ating asfaltul sub soarele amiezii. Dubaiul e ca un joc video pe repede-nainte: poate într-o zi o să prindă viață, când e terminat, când algoritmul care zboară gunoiul de colo-colo pe stradă e scris, în cele din urmă. Până atunci, sunt doar niște străzi în formă de oraș, unde-ar putea să locuiască oameni. E GTA III.

Aeroporturile sunt gândite să te sperie. Au holurile alea lungi și albe, create să te facă să crezi că ți-ai pierdut pașaportul, chiar dacă ai pașaportul în mână. Dar există doi pași anume, în dansul în care-ajunge cineva să se panicheze și să se depersonalizeze. Primul: când aștepți la caruselul de bagaje, să-ți recuperezi trollerul negru, simplu, de la Tripp, fix același bagaj pe care și l-a luat absolut toată lumea din avion de la Debenhams săptămâna aia, să nu apară al tău, să simți cum crește anxietatea încet, în tine și-n mulțime, homari fierți, în apa care devine, din rece, fierbinte, până când au trecut 25 de minute și într-un moment de stres maxim te întrebi cum rămâne cu iPad-ul tău, cu cosmeticele tale, pantalonii ăia, o, doamne, oare asigurarea de călătorie acoperă chestia asta, o doamne, ce… A, nu, uite-mi valiza. Și al doilea pas, controalele de rutină, corporale și de bagaje, care îl fac până și pe cel mai conștiincios purtător de șosete cu sandale, care respectă la sânge legea, să aibă un atac paranoid și, preț de-o clipă, să presupună că, din greșeală, și-a umplut toată valiza cu cocs.

E-atât de stranie limba asta a noastră fără cuvinte: darul de mini Toblerone, de la cel care-a fost în vacanță la cel care n-a fost. Acest contract pe termen nelimitat, pe care-l semnăm cu colegii de birou, să le aducem de fiecare dată mini snack-uri de la duty free, după ce c-am avut tupeul să ne luăm concediul anual. Ce ritual bizar. Dar, serios, oamenii chiar se emoționează când vine vorba de mini Toblerone. Să nu uiți de ele.

Urmărește VICE pe Facebook

Mai citește despre vacanțe:
Vacanța de vară în Deltă e ca într-un film de Kusturica
Vacanța mea de vară cu sex, beții și bălăceală în lac
Vacanța mea de vară între flori, căruțe și castele pe plajă