Publicitate
Săptămâna feminismului

De ce bat bărbații femeile din România

Ce lege e asta, să nu mai poți da doi pumni femeii tale?

de Dana Alecu
04 Martie 2015, 10:24am

Când vine vorba de violență, nu cred că știu vreo persoană care să nu se fi lovit de ea în copilărie sau mai târziu. Tocmai de aceea, din obișnuință, ajungem să o vedem ca ceva normal, uman, aproape banal. „Violența are caracter dobândit, o înveți în familie, nu te naști violent. E o maladie gravă, o boală socială, care se contactează la familia de origine și-apoi se transmite de la o generație la alta prin imitație.", spune psihologul Florentina Păduraru, unul dintre oamenii care se ocupă de Centrul de Asistență adresat Agresorilor Familiali „O Nouă Șansă".

„O nouă șansă", înființat în 2007, e singurul centru din București pentru agresori. Dacă mai mulți agresori ar veni la centru, ar putea exista posibilitatea înființării unui adăpost pentru ei, unde să fie monitorizați mult mai eficient. Însă singurii care vin în număr mai mare sunt alcoolicii.

În 2013, un studiu preciza că, în 65,9% din cazuri, soțiile sunt cele care ajung victimele agresiunilor familiale. Conform Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în 2013 au fost înregistrate cu 6% mai puține cazuri de violență familială decât în 2012, când numărul de cazuri ajunsese la aproximativ 1 500. M-am întâlnit cu Florentina Păduraru, ca să aflu dacă există un tipar după care poate fi recunoscut un agresor și cum funcționează ședințele în singurul centru pentru agresori familiali din București.

Cu un Master pe Psihologie Judiciară și Victimologie, își împarte săptămâna în două zile cu agresorii, două cu victimele și una pentru administrație. Și asta pentru că la centru mai există doar un psiholog, trei consilieri în adicții și un asistent social la nevoie. Ei sunt și Direcția Generală de Asistență Socială a Municipiului București, o mână de oameni responsabili cu corectarea fenomenului.

Florentina Păduraru are peste șase ani de experiență în domeniu. Până acum i-au trecut pragul peste trei sute de agresori. Însă, conform datelor statistice din 2013 la nivelul direcțiilor de sectoare, în București au fost înregistrate peste șase sute de victime, dintre care peste trei sute minori. În contextul în care, la nivel european, a reieșit dintr-un studiu că doar 1% din victime raportează violența la poliție sau la sector.

VICE: Cum vin agresorii la Centru?
Florentina Păduraru: În ultimul timp ni-i trimite poliția. Dacă vine victima bătută, mutilată, cu copiii după ea, o cazăm. Între timp trebuie făcut un ordin de protecție. Atunci ne ajută colegii de la asociația ANAIS, care ajută victimele violenței domestice. Cu ei am fost la poliție la fel de fel de întâlniri despre ce facem cu victima și cu agresorii. Și am văzut că se mișcă ceva, adică vine victima și spune: s-au purtat foarte frumos domnii polițiști și m-au trimis la centru. Vin agresorii și zic: nu știu, m-au trimis de la poliție. Noi suntem singurul centru din București care oferă consiliere psihologică gratuită și pentru agresori, și pentru victime, și pentru mai multe categorii sociale defavorizate.

Ce pățesc, dacă nu vin?
Dacă nu îndeplinesc toate măsurile care sunt scrise în ordinul judecătoresc, evacuare din casă. Chiar dacă e domiciliul agresorului, îl evacuează pe o perioadă de maximum șase luni, îi interzice să se apropie de victimă, de copiii ei, de părinții ei, până unde e zona de pericol. Îl obligă la consiliere psihologică. N-are voie să ia legătura telefonic cu victima, să o urmărească. Dacă încalcă aceste măsuri, printre care și consilierea psihologică, mai poate primi încă șase luni. Și-atunci ei vin.

Par dornici să se schimbe?
Îmi spun: nu se poate doar să vin și să semnez? Nu. Nu sunt dornici să facă schimbări. Dar mi s-a întâmplat de multe ori ca după primele ședințe să vină cu drag și când se termină să spună: dar eu mai vreau. Și îi mai chem totuși în monitorizare. Majoritatea agresorilor - din terapie îmi dau seama - sunt foste victime, iar când lucrez cu ei, mă întorc la stadiul de victimă, pentru că trecerea de la victimă la agresor se face pentru a supraviețui, pentru adaptabilitate, și-apoi rămân în modelul ăsta agresiv.

La Centru l-am întâlnit și pe N., care nu a fost de acord să-l fotografiez. Un agresor pe care ordinul de protecție l-a forțat să meargă la consiliere. Deși nu avea voie, l-a adus cu el și pe băiatul lui de cinci ani. Iar cel mic a auzit toate lucrurile urâte pe care bărbatul le spunea despre mama lui, pentru că băiatul nu voia să stea singur în cameră fără tatăl său.

Sunt mulți care au fost victime înainte de a fi agresori?
Majoritatea. Îi întreb: ai fost bătut în copilărie? „Ah, dar cum?! Păi, ce o bat eu pe nevastă-mea e nimic, pe lângă ce am fost eu bătut, cu lanțul, cu cureaua." D-aia eu abordez violența domestică din perspectiva cuplului victimă-agresor, pentru că violența ca o expresie a agresivității se formează într-o relație disfuncțională, care e acceptată de ambele părți. Cum își explică lumea că agresorii familiali sunt niște „fiare", cum îmi spun victimele, și în relațiile cu colegii, cu șefii, sunt nonviolenți. Victima, prin pasivitatea ei, îi validează comportamentul și îl întărește.

Care-i media de vârstă a agresorilor și nivelul de educație?
Între 27 și 50 de ani. Au venit și tineri la psiholog, nu neapărat trimiși de poliție. Și-au dat seama că au probleme și au venit în cuplu. Și și-au rezolvat problemele până să ajungă acolo. Sunt mult mai deschiși. La agresorii mai în vârstă, la 50 de ani, era un domn foarte mirat: „Cum? Ce lege e asta, să nu mai poți da doi pumni femeii tale?" Ca psiholog nu judec, nu acuz, nu cert pe nimeni, pentru că toată lumea face asta. Pur și simplu încerc să-i învăț alt comportament adaptativ, care să îndeplinească aceeași funcție, de detensionare fiziologică, psihică. Iar din statistica cazuisticii mele, 80% sunt cu studii până în opt clase, 10% sunt cu liceu și 10% cu studii superioare. A venit inclusiv și un absolvent de teologie. Avem din toate păturile sociale și din orice domeniu la care nu v-ați aștepta.

Cum? Ce lege e asta, să nu mai poți da doi pumni femeii tale?

E suficientă perioada de terapie pentru a schimba un om?
Nu sunt suficiente ședințele, eu încerc să lungesc perioada pe cât se poate, două, trei luni ca să dăm timp lucrurilor să se întâmple. Eu m-am gândit la zece ședințe, pentru că psihoterapia ține 30 de ședințe minimum, dar pentru consilierea psihologică în caz de criză, zece ar trebui să fie suficiente. Pe o perioadă de două, trei luni e o ședință săptămânală în care stăm o oră și jumătate și i se dau foarte multe teme pentru acasă. Există inclusiv biblioterapie, pentru cine dorește să citească materiale, există teste. Avem un contract de servicii sociale cu agresorii, în care ei au obligația să-și facă temele, să coopereze, în schimbul gratuității.

Nu ți-e frică?
Nu mi-e frică, pentru că ei sunt niște foste victime și-apoi, eu nu-i întăresc comportamentul. În momentul în care îți este frică, se declanșează acei feromoni și el simte și te domină. Am avut și psihotici, deci chiar cu probleme psihice grave. Îl simți când se încordează, îi simți privirea, și-atunci nu mai aștept declicul. Mă ridic eu, ca să am o poziție de dominare și îi detensionez cumva. Depinde de fiecare în parte. Pot să-i intimidez, mă folosesc de numele instituției. Pentru creierul omului, dacă nu se așteaptă la ceva, există o pauză de șapte secunde în care, nu știu, poți să fugi.

N. se descrie ca un „tip comunicativ, calm, liniștit, îmi văd de treabă.", însă pentru el „o palmă e mai mult o normalitate, ca să-și revină femeia." Își acuză soția că se lasă ușor manipulată de restul lumii și că dădea semne că ar vrea să se sinucidă. Inițial îmi spune că abia a atins-o, apoi că i-a dat o palmă, ca să mă lămurească în final că de fapt a bruscat-o. Culmea e că stătea în continuare cu victima în casă, deși ordinul de protecție îi interzicea clar asta.

Îi trimiți și la psihiatru?
Dacă descopăr o tulburare psihică, da. Nu pot să-i oblig, dar îi trimit. Am întâlnit foarte multe cazuri cu tulburări grave, de personalitate, psihoze. Văd că are probleme cu somnul - când cineva îmi spune că nu doarme cu nopțile, creierul lui, după ce că era cum era, o ia razna și mai tare - așa că-l trimit la psihiatru să-i facă un control, să-i dea medicamente pentru ce-mi iese mie în fișa de observații. Dar el continuă să vină și aici. Nu doresc să se ducă la psihiatru.

Dă-mi un exemplu.
Aveam un domn care avea vreo 63 de ani și o tulburare de personalitate paranoidă. Cât de violent era omulețul ăla și în fața mea făcea pe îngerașul. După multe „manipulări", în sens pozitiv, a luat medicamente și a zis după o perioadă: „Nu le mai iau, că-mi iau elanul tineresc." Neurolepticele pot avea și simptome secundare. Avea probleme și cu alcoolul. El a venit de bunăvoie să o pârască pe soția lui că se prostituează, doamna având 63 de ani. Și-am zis: „Oau, cu doi copii, înseamnă că aveți o nevastă foarte frumoasă." El chiar credea în lucrul ăsta și a adus-o pe doamna, care făcea tot ce spunea el. Și când am văzut-o, mi-am dat seama că femeia nu avea nicio problemă cu prostituția, dar trăia de 40 și ceva de ani cu el, îi bătea copiii, îi dădea cu capul de perete la propriu, ei având până în zece ani. Iar ea zicea că nu era vina lui, că venea supărat de la muncă. Suferea de sindromul Stockholm, când nu faci față la situație, coalizezi cu agresorul.

Care sunt etapele prin care trece un agresor?
Începe cu violența psihică, adică te jignește, îți minimalizează orice reușită, maximizează orice greșeală, te umilește în fața copiilor, a prietenilor, îți atacă stima de sine; deja nu mai ai încredere în tine, nu mai știi cine ești. După aia te izolează. Asta se numește violență socială. N-ai voie să te întâlnești cu prietenii, inclusiv cu familia, ți se ascultă telefoanele, ți se face scandal. Violența economică este când nu te mai lasă la serviciu că e gelos, femeia trebuie să stea acasă. Sau îți ia banii pe care-i câștigi: nu îi cheltui cum vrei tu, ci cum vreau eu. Violența sexuală e tabu în România. N-am auzit la polițiști sau cel puțin nu s-a înregistrat nicio cerere de violență sexuală între soți. După toate etapele astea, vine violența fizică. Dacă victima îndrăznește totuși să spună ceva, atunci o lovește. Uneori nici nu este cazul să se ajungă la violență fizică, dacă îi sunt îndeplinite toate dorințele.

Dar, din păcate, ordinul de protecție se dă doar pentru violență fizică...
Da. Multe persoane nu mai ajung după violența fizică să se adreseze cuiva. Victima e deja atât de disperată și se duce să se sinucidă, pentru că nu vede nicio scăpare. Nu a auzit de multe cazuri reușite. Închipuiți-vă că sunt persoane care merg în prezent și depun cererea pentru ordin de protecție la judecătoria de sector și nu i se acordă - deși au fost bătute crunt - pentru că n-au avut certificate medico-legale scoase.

Mi-amintesc de victima care spunea: „E OK să mă sinucid, că am aflat că statul lasă o pensie copilului, dacă are părintele decedat."

Și ce fac victimele atunci?
Vin acasă, iar asta îl validează pe agresor. Și apoi o ia la omor. Și ea cade în depresie și se duce și se sinucide. N-am găsit soluție la stat, ce-mi mai rămâne? Pentru că foarte multe dintre victime - că lucrez și cu ele - sunt cu risc de suicid mare. Nu am o statistică, dar cu tentative sunt cam 40% din cazuri. Unele recunosc, altele nu, majoritatea nu vor să discute despre asta, ca să nu le fie luați copiii. Mi-amintesc de o victimă care spunea că „e OK să mă sinucid, că am aflat că statul lasă o pensie copilului, dacă are părintele decedat." Deci pentru ele viața nu mai reprezintă ceva de preț, pe care să-l păstreze. Ce le mai ține pe unele dintre ele sunt copiii, dar când ai depresie, nu mai gândești logic. Atunci le trimit la psihiatru. Trebuie neapărat medicație, când vine vorba de depresie. Și facem și consiliere. Este vital pentru victime să le ții departe de agresor pentru un timp. Ele nu mai cred în poliție, în stat. Vin că au auzit de la o prietenă, pe net sau au sunat la asociațiile care luptă împotriva violenței domestice.

Există bani pentru astfel de servicii?
Sunt foarte puțini și foarte puțin personal și la nivelul asociațiilor și la nivelul instituțiilor. Direcția noastră este manager în strategia de prevenire a criminalității la nivelul municipiului București și noi suntem pe violența domestică. Și-atunci noi solicităm cazurile de la sectoare. Și sunt foarte puține raportări. Victimele vin și cer alte chestii, dar ajutor pentru violența domestică nu. Am o victimă care tot nu divorțează de fostul soț, deși domnul și-a găsit de vreo doi ani pe altcineva. Ea nu mai are unde să stea, și tot nu divorțează, ca să nu-i ia copilul, că n-are casă. Dar copilul este premiant. Dacă victimele ar fi consiliate juridic, ar afla că nu i se va lua copilul, că trebuie să îndeplinești niște condiții ca să se întâmple asta.

Prin intermediul Florentinei am întâlnit-o și pe Gabriela, o femeie de 36 de ani, care se luptă în prezent să obțină custodia exclusivă a copilului său de doi ani, de la agresorul care a terorizat-o chiar și când era însărcinată. Bărbatul o urmărea peste tot, nici la pâine nu putea să meargă singură. A renunțat la muncă din cauza geloziei sale și aproape că și-a pierdut și identitatea în cei doi ani în care a trăit sub același acoperiș cu omul despre care a aflat mai târziu că fusese închis prin 2000 la Spitalul 9.

Care-i cel mai urât caz pe care l-ai avut?
Am avut un agresor, acum doi ani, care era labil psihic grav și sigur era înarmat. Mi-a zis victima că poartă tot timpul un cuțit la el. Eu m-am întâlnit cu el luni, iar vineri și-a omorât socrul și pe nevastă-sa a băgat-o în spital cu 18 lovituri de cuțit. Știam că acolo urma să se întâmple ceva. L-am trimis la psihiatru, însă sub nicio formă nu a vrut. Ei sunt abili manipulatori psihici. Toți pozează în îngerași și dau vina pe ea. La mine nu a mers, iar dacă a văzut că nu-i accept povestea, acum plângea, acum ridica tonul. Problema lui era nevastă-sa, dar am dus discuția spre minor. Am făcut în așa fel încât să nu apăs pe acele butoane periculoase, că trebuie să am și eu grijă de viața mea.

Când tata pune mâna pe ușă, eu fac pe mine.

A venit mama cu copilul, pentru că cel mic avea o problemă de tranzit, făcea pe el la 12 ani. Medicii nu-și dădeau seama de la ce era, așa că am făcut o evaluare și am descoperit că e o tulburare emoțională de tip doi, adică stres emoțional prelungit. Și a reieșit că e vorba de violență domestică. Eu l-am chemat pe tată, ca să vorbesc despre minor. Îmi zicea copilul: „Când tata pune mâna pe ușă, eu fac pe mine." Un copil deștept de altfel. Și-am descoperit că agresorul avea o tulburare bipolară, acum e în pușcărie. În momentul în care a venit citația pentru divorț, a băut și s-a dus de i-a hăcuit pe amândoi.

Pot fi și victimele agresori?
Când vorbim de cuplul victimă-agresor, și femeile pot fi agresori psihici. Păi, dacă te toc zece minute în șir, jumate de oră în șir, creierul bărbaților nu funcționează la fel ca cel al femeilor, în general, ei nu pot face față verbal într-un duel din ăsta. Ei au două variante, pleacă sau lovesc. Și de cele mai multe ori lovesc. Nu există victimă clară, pură, și agresor pur. Rolurile se inversează. Au fost la centru și câteva femei agresor, dar nu au recunoscut că-s agresori, ci că au probleme în relație. Dar vin cu probleme psihice, cu depresie, anxietate și atunci îmi dau seama că-s agresori psihici. Am avut și o persoană sau două care își loveau ele soțul, dar nu-l deranja pe el, ci pe ele, că ceva nu era în regulă.

Gabriela și-a găsit curajul să plece definitiv de lângă agresor datorită copilului, mai ales când a descoperit pe internet că mai erau și alte femei în situația ei. În doi ani, omul pe care-l iubea a omorât cu un șiret o pisică, de față cu ea, a chinuit un câine, a strangulat-o pe ea până a leșinat și i-a spart și capul. De fiecare dată își cerea iertare și spunea că nu se va mai repeta.

Care e cea mai ciudată scuză pe care o folosesc agresorii?
Aud foarte des: o bat pentru că o cere. În majoritatea cazurilor, agresorul este o fostă victimă. În momentul în care își lovește victima, iar ea plânge și e umilă, îi atinge ceva și-l face să se simtă rău și o bate și mai tare. Victima crede că, dacă nu ripostează, se va milostivi de ea și nu o va mai bate. Asta e explicația mea: eu te bat, tu plângi, te văd că suferi, și-atunci mă faci să mă simt rău, apoi te bat pentru felul în care mă faci să mă simt. Ei și-ar dori ca victimele să fie și ele agresive, ca să se simtă într-o luptă cu șanse egale.

Aveți vreun caz care s-a terminat cu bine?
Era un domn cam la 50 de ani și doamna la vreo 35 cu doi copii. Fiind spațiu închis, se certau, urlau. A venit domnul și a făcut o criză aici, am ajuns să-l țin de mână, ca să se calmeze. Am învățat-o și pe doamna să-l țină. Mi-a plăcut cazul ăla, că erau implicați doi minori și au fost suficiente patru, cinci ședințe maximum și am reușit să-i găsim și doamnei un serviciu. Îi urmăresc și pe Facebook, le văd acolo evoluția sau mă sună.

Ei blamează violența, dacă o văd la alții?
Sunt mulți agresori care spun: „Domne, nu pot să mă abțin", adică au probleme de impulsivitate. Mulți minimalizează. Cum a zis și omul ăla: „Nu mai poți să dai doi pumni femeii tale?" Ca și cum ar spune: „Nu mai poți să-ți pupi nevasta?" Victimelor care vin din familii violente li se pare normal să ia bătaie. Îmi mai ating nevasta, că dacă nu o bați, înseamnă că nu o iubești.

Citește mai mult despre violența domestică:
Am fost o victimă feministă a violenței domestice
Un viol, vă rog (la pachet)
Întrebarea zilei: Care e cea mai mare bătaie pe care ai luat-o?

Tagged:
MaMa
politie
locale
Chestii
copii
povesti
victimes
pericole
consiliere
violenta domestica
psihologic
cerere
agresori
centru de asistenta pentru agresori
ordin de protectie
Anais
sedinte
O noua sansa
психопат