Am fost profesor la țară, într-un sat din Oltenia fără semnal la mobil

Profa de religie – preoteasă, vorbea cu „Băga-mi-aș cracu'!"

|
20 Ianuarie 2015, 2:08pm

Acum ceva timp am fost, pentru un an, profesor în Gubaucea, unul dintre cele mai pitulate sate ale județului Dolj. Se spunea despre el că, în timpul războiului, a fost singurul sat rămas neocupat de nemți, care nici nu și-au dat seama că există, așa de ascuns era printre dealuri.

După experiența de-acolo, am început să bănuiesc că nemții l-au zărit de fapt în depărtare, dar au hotărât că n-are niciun rost să bată drumul degeaba. Și bine au făcut! Aceeași decizie au luat-o și operatorii de telefonie mobilă, astfel că, dacă vrei semnal, n-ai altă șansă decât să urci pe unul din multele dealuri care înconjoară satul.

Gubaucea se află la fix 42 de kilometri de Craiova – distanța clasică a maratonului. Numai că orice drum național sau județean îl ocolește mai rău decât ocolește guvernul Ponta investițiile, iar ca să ajungi acolo, de multe ori chiar îți trebuiau calități de maratonist. Vreo 30 de kilometri se fac cu un autobuz normal – adică vechi de când lumea, jegos și cu manelele date la maximum –, dar după aia ești pe cont propriu, visând la o mașină de ocazie care, în cele mai multe cazuri, nu trece. Nicio căruță nu e de lepădat, când alternativa este zece kilometri făcuți prin praf.

Pe vremea mea, drumul arăta atât de rău, încât orice șofer cu milă de mașina și banii lui evita să meargă pe acolo. Sau, dacă trecea, lua două sau trei persoane, din cei opt, zece debutanți în învățământ care veneam în fiecare zi, de la Craiova, ca să-i învățăm buchile pe fiii patriei rurale. Problema transportului avea să se rezolve abia după vreo două luni, când am găsit un băiat din sat, posesor de microbuz și de mult tupeu – cam un sfert din salariu se ducea pe drum.

Cetatea Științei

Dar primul contact e cel care rămâne în amintire. În prima zi – una în care, inocenți într-ale hopurilor de pe drum, găsisem vreo două mașini în care să ne îngrămădim – am ajuns doar cu o jumătate de oră mai târziu decât ar fi trebuit. De la vreo câteva sute de metri de școală, se auzea un urlet greu de descris. Prima bănuială a fost că a avut loc un accident și se strigă după ajutor. Ajunși lângă curtea școlii, ne-am dat seama că urletul era, de fapt, unul solemn: intonarea imnului. Vreo 50 de copii, împărțiți în mai multe grupuri (pe clase, s-ar zice) cântau Deșteaptă-te române într-un hal care l-ar fi făcut pe Andrei Mureșanu să se gândească de două ori, înainte să pună versurile pe foaie.

În fața lor era un personaj slab, negricios și agitat, care aducea bine de tot cu Koroviev – Cadrilatul, din Maestrul și Margareta. Îi dirija cu pasiune, zâmbea pătruns de armonie când le ieșea un vers mai acătării, dădea câte o scatoalcă sănătoasă când câte unul își părăsea locul ca să căpăcească un coleg sau să ciupească o colegă.

Alături, vreo 10-12 părinți, majoritatea veniți direct de pe câmp și arătând exact așa. Printre ei, o tanti la vreo 45 de ani (mai târziu aveam să aflu că abia împlinise 30), cu o rochie jerpelită, primită probabil de la ajutoare, la Revoluție. Atrăgea atenția tuturor, în primul rând pentru că era la fel de agitată ca directorul, în al doilea rând (aici trebuie să spun că, după privirile pe care i le aruncau bărbații veniți de la muncă și elevii de-a opta, ar fi inversat ordinea) pentru că rochia îi lăsa trei sferturi din sâni pe afară. Îi dirija pe copii în ritm cu directorul, dar numai cu mișcări scurte din cap, pentru că în fiecare mână avea câte o înghețată la cornet, încă nedesfăcută.

Imediat ce copiii au terminat de chinuit imnul, agitatul a dat să se îndrepte spre noi, dar femeia, mai rapidă, i-a ținut calea: „Bravo, dom ' director, felicitări! Frumos imn! Ia o înghețată!". Nemulțumit de întrerupere și arătând prin fiecare gest că nu vrea să fie văzut într-o astfel de companie compromițătoare, directorul a luat înghețata și a îndesat-o cu un gest mecanic, în buzunarul sacoului, după care și-a continuat drumul spre noi.

„Vedeți că-n zece minute se face ciorbă!" l-a avertizat unul dintre elevii cărora le dăduse cele mai multe ghionturi de îndreptare, în timpul imnului – dar fără vreun efect. A ignorat noua întrerupere, a strâns mâinile profesorilor, le-a pupat pe-ale profesoarelor și pe-ale învățătoarelor și ne-a urat, pe un ton solemn: „Bine-ați venit în Cetatea Științei!"

Directorul ne-a urat pe un ton solemn: „Bine-ați venit în Cetatea Științei!"

Privind la școala dărăpănată și la wc-urile care se întrezăreau în spatele ei, într-o latură a curții, metafora părea o glumă. Numai că, odată intrați în holul minuscul al școlii cu numai șase săli de clasă, am văzut că gluma era luată în serios. Deasupra ușii cancelariei – o sală de trei metri pe șase, cam cât o bucătărie mai răsărită – era înrămată o foaie A4 pe care scria, cu majuscule colorate în roșu, galben și albastru, același lucru pe care ni-l urase directorul, pe post de mesaj de întâmpinare.

La o primă inspecție prin clase, ca să facem cunoștință cu elevii, am dat peste doi care nu știau deloc să scrie: unul era a șasea și se pare că nu rămăsese niciodată repetent, pentru că școala era cu efectivul de elevi la minimum și nu își permitea să piardă elevi pe drum; altul, a opta, mergea pe 18 ani și, chiar dacă nu știa nicio literă, avea caiete pe care le acoperea cu tot felul de mâzgălituri. De multe ori, avea să „scrie" cu mai mult sârg decât toți colegii lui de clasă.

Examenul de capacitate nu-l mai luase nimeni din sat, de vreo trei ani. Acum își puneau ceva speranțe în doi elevi de-a opta, dar în fiecare an își puseseră speranțe, de obicei degeaba.

Ce înseamna „Cetatea Științei" aveam să aflăm în întregime abia în zilele următoare, când și-a făcut apariția și grupul de profesori din sat. Trei dintre ei erau oamenii care făceau și desfăceau totul în școală, așa că merită toată atenția.

Părinte

Directorul - matematicianul petrecăreț

Titular pe o catedră de matematică din Craiova, omul a ales să își lase și slujba, și nevasta, ca să vină la țară și să locuiască împreună cu maică-sa. Demnul urmaș al lui Oedip locuia într-un sat vecin, din care trebuia să vină în fiecare dimineață peste un deal, fie cu bicicleta, fie încălțat cu ceva cizme de cauciuc, pe care apoi le arunca sub masa din cancelarie și le schimba cu pantofii ținuți cu grijă într-un dulap, alături de condică. Bicicleta și cizmele trebuiau lăsate în cancelarie dintr-un motiv simplu – dacă rămâneau afară, erau vandalizate de elevi mai rău decât aeroportul din Kiev de prietenii veniți din Mama Rusia. Când erau prinse nesupravegheate de copii, cizmele se umpleau până la refuz cu pufuleți, nămol și pietre, iar aerul din roțile bicicletei dispărea mai rapid decât zâmbetul de pe fața unei prezentatoare de știri citind de pe prompter ceva despre sinistrați și inundații.

Dar directorul nu-și făcea sânge rău din atâta lucru. Fire petrecăreață, din buzunar nu-i lipsea niciodată muzicuța, în care sufla mai în fiecare pauză sau după ore, când noi așteptam microbuzul care trebuia să ne readucă la civilizație. După maximum două cântece, îi apăreau lacrimi în ochi, mai ales în momentele când întrerupea melodia pentru a anunța, cu emoție: „Cea mai poetică strofă!" – de obicei, o strofă în care venea vorba ori de dragostea de mamă, ori de aia de patrie.

Își făcea în schimb sânge rău din cauză că nu era director decât pe școala din sat, nu pe toată comuna. Adică avea un superior în propria școală, care se adăuga fricii permanente de vizita vreunui inspector. Se conducea după principiile de viață ale broaștei: fugi de ce e mai mare decât tine, împerechează-te cu ce e asemănător și mănâncă ce e mai mic: zmeu cu elevii, cățel cu Inspectoratul, zâmbăreț și plin de glume, cu profesoarele.

Văcarul descurcăreț, cu ciocolăți în buzunare și brânză-n portbagaj

În anul în care am fost acolo, preda educație tehnologică. Cu un an înainte fusese învățător, mai demult predase fizică, iar doi ani fusese și educator. Toate astea – part time, pentru că ocupația principală era cea de văcar. Într-o școală în care directorul venea călare pe bicicletă și încălțat în cizme de cauciuc, apariția profesorului de tehnologică cu bâta cu care mâna vitele nu mai mira pe nimeni. Adevărată întruchipare a idealului comunist de om multilateral dezvoltat, avea planuri și mai îndrăznețe: auzise că e la modă chestia cu minoritățile și se gândea să înceapă să predea și ceva limbă rromani. Singura problemă era că prin sat nu existau suficienți rromi, dar ar fi putut el convinge câțiva să își descopere o străbunică cu fuste colorate, în schimbul vreunor avantaje, reale sau iluzorii.

Suflet sensibil, avea totuși o mare supărare: în anul ăla, nevastă-sa nu prinsese nici măcar un post de educatoare. Ghinion –ar fi zis Iohannis. Numai că omul nostru nu avea nicio treabă cu Iohannis, așa că vorbea mai degrabă de sabotaj și se bătea cu pumnii în piept că e nedreptățit, pentru că nevasta polițistului preda franceză, nevasta preotului îi învăța pe copii religie, iar a lui fluiera a pagubă pe lângă vaci, în câmp. Păi dreptate e asta? (Studiile absolvite și gradul de pregătire nu jucau niciun rol în critica lui constructivă despre atribuirea posturilor).

Cum reușea să schimbe materiile predate mai ceva decât Lavinia Șandru partidele? Zvonurile erau multe, dar toate mergeau în aceeași direcție: „Se duce la inspectorat cu ciocolăți în buzunare!" – zicea femeia de serviciu; „Când pleacă inspectorul din sat, îi curge apă din portbagaj, de la câtă brânză îndeasă-n el!" – zicea directorul; „Domnu se duce în fiecare toamnă cu câte-un vițel-doi la Craiova, și nu ca să-i vândă!", povesteau copiii, care pricepuseră și ei șpilul.

Tata lor: pensionarul dactilograf

Profesor de biologie, cam toți copiii care se născuseră în sat de la colectivizare încoace – inclusiv directoarea școlii din satul principal al comunei– fuseseră elevii lui. Având de mulți ani vârsta de pensionare, mai păstrase și el, ca omu', o jumătate de normă, ca să-i învețe anatomia pe ăi mici. Gurile rele spuneau că mai are încă o jumătate de normă ca secretar, că doar el, cu experiența lui, putea să facă ordine în acte, și o altă jumătate de normă pe post de contabil, să facă ordine și-n banii școlii. Oameni răuvoitori, gata să critice mâna care îi hrănise și omul care-i educase!

Cu aere de patriarh al satului, nu era ce părea aproape în nicio privință. Politic, ar fi putut fi întruchiparea liderului pesedist, din satele în care singurul venit al locuitorilor e ajutorul social. Dar el se înscrisese în PNL și făcea mare caz de asta. Datorită părului alb și a încetinelii în mișcare, te-ai fi așteptat să dai peste un bătrânel blajin. De fapt, avea o răutate pură și nimic nu-i trezea mai multă bucurie decât supărarea altora – unul din momentele lui de grație a fost cel în care le-a făcut să plângă pe două învățătoare, la început de an, descriindu-le satul în care urmau să lucreze în culori chiar mai negre decât cele reale.

Marele lui inamic era tehnologia – când i-au adus o mașină de scris antică și l-au obligat să renunțe la scrisul de mână și să dactilografieze adeverințele și restul actelor, a fost unul din cele mai negre coșmaruri ale vieții lui burebistiene. Preocupat și speriat de tasta pe care trebuia să apese, a uitat și de gramatică, și de stil, și a început să elibereze niște documente pe care doar Tetelu le-ar fi putut înțelege. Cea mai simpatică începea cu „Se adeverește că cadrul...

Profa de religie – preoteasă, vorbea cu „Băga-mi-aș cracu'!"

În afară de ei, din sat mai erau cele două doamne: profa de religie – preoteasă care vorbea cu „Băga-mi-aș cracu'!" și era nemulțumită că în sat nu prea e rost de nunți, botezuri și nici măcar de înmormântări, ceea ce înseamna viață grea pentru preot – și profesoara de franceză, nevasta polițistului, cu o prezență atât de pregnantă, că am și uitat cum arăta sau dacă a zis vreodată ceva.

Și toate personajele astea se certau pe posturile de conducere din școală mai ceva decât partidele politice pe funcțiile din guvern. Se sabotau la inspectorat, se pârau la primarul oricum nemulțumit că, într-o comună roșie, școala avea prea mulți liberali, se amenințau cu diferite denunțuri și reclamații și atrăgeau în horă și părinți, și copii. Niciun inspector nu a călcat vreodată pe-acolo, în tot anul. Se opreau cel mult la școala principală din comună.

Wc-ul din fundul curții

Elevii și analfabeții

Am văzut elevi de-a șasea descoperind un fagure de miere într-un mormânt din cimitirul aflat chiar lângă școală și mâncând cu poftă din truda albinelor, în timp ce chiuleau de la ore. Am văzut elevi de-a șaptea care intrau în clasă pe geam, după ce fuseseră dați afară pe ușă. Am văzut și elevi de-a opta care, puși să caute Norvegia pe harta României, au luat lupa, în speranța că vor primi o notă de zece, ca urmare a efortului. Cei de-a cincea aveau un joc original: bâza cu cărămida. Iar când plecau împreună spre casă, mari și mici, vedeam ce înseamnă, la propriu, vorba aia care spune că orice șut în cur e un pas înainte.

Analfabetul dintr-a șasea a primit un caiet special pentru elevii de clasa întâi, cu bastonașe și apoi cu litere. Asta făcea la toate orele, când venea pe la școală sau când se liniștea după bătăile cu colegii. A terminat caietul, mecanic, fără să-i fi intrat nimic în cap – pentru el ar fi fost tot una dacă ar fi scris caractere sanscrite sau ideograme chinezești.

Analfabetul dintr-a opta fusese de mult declarat irecuperabil. „Ce să fac cu cartea, dom ' profesor, carte îmi trebuie mie la sapă?". Și asta nu era doar replica lui, ci a tuturor părinților care veneau în fiecare lună la școală, unde se dădea ajutorul social. Cum învațau copiii n-au întrebat niciodată.

La sfârșitul anului, cei opt, nouă elevi de-a opta au mers în altă comună, să dea examenul de capacitate. Au picat toți, fie la română, fie la matematică, fie la amândouă, cu o singură excepție: o fată care a mers la liceu, la Craiova. Peste un an, avea să abandoneze și ea școala, dându-și seama că, chiar dacă ar fi făcut ca nivel al învățăturii, nu se descurca cu banii și nici nu avea cine să o ajute. Așa că s-a întors în sat, iar Cetatea Științei a rămas cea mai înaltă școală pe care a urmat-o vreodată.

Experiența noastră s-a încheiat fără vreo ceremonie și nu a mai fost nevoie de imn, ca la început. Nu era un loc în care să mergi al doilea an la rând și nu era un loc în care să ajungă altcineva decât debutanții în învățământ, care apoi învățau pe rupte ca să ia o notă cât mai mare la titularizare și să nu se mai întoarcă niciodată în Cetatea Științei.

Mai citește despre viața la sat:
Ce am învățat despre viața la sat de la parodia „Iarna pe Măgar"
Între două violuri și un furt de porci beți: interviu cu un polițist într-un sat din Vaslui
Drogurile erau de căcat în România de acum un secol