Fotografii de Mircea Topoleanu

Cimitirul evreiesc, cel mai sălbatic şi mai trist loc din centrul Bucureştiului

Cel mai mare cimitir evreiesc din Bucureşti este înghiţit de timp şi de vegetaţie.

|
17 martie 2015, 11:24am

Fotografii de Mircea Topoleanu

Parcul Naţional Văcăreşti şi Terasa Eden ar lăsa coadă jos, ruşinate, dacă ar şti ce se găseşte în centrul Bucureştiului, la o aruncătură de băţ de Piaţa Victoriei. Cel mai mare cimitir evreiesc din Bucureşti, camuflat de privirile trecătorilor de pe bulevardul Mihalache prin nişte ziduri înalte care împiedică perspectiva, este înghiţit de timp şi de vegetaţie într-un fel greu de închipuit.

Stau într-o casă veche, construită de nişte evrei pe la 1890. Caut să-mi cumpăr o casă asemănătoare şi am ajuns să colind nenumărate alte imobile vechi din Bucureşti unde, de cele mai multe ori, actualii proprietari sau agenţii îmi spun că acestea au aparţinut unor evrei sau au fost construite de evrei. E straniu şi trist. E ca şi cum actuala populaţie a Bucureştiului ar fi ocupat un oraş al altora, a căror urmă s-a pierdut şi de care parcă aproape nu se mai ştie.

Acum un an de zile, am intrat din întâmplare în cimitirul evreiesc de pe bulevardul Mihalache, fost 1 Mai. După primele rânduri de morminte, care arată foarte bine, şi unde poţi găsi numele unor oameni pe care îi ştie toată lumea, ca Iosif Sava, Nicolae Cajal şi alte nume mari din intelectualitatea evreiască, urmează şocul.

Multe dintre mormintele fastuoase din rândurile următoare sunt doborâte la pământ, rupte, crăpate, aplecate, de parcă un uragan ar fi trecut pe deasupra şi ar fi devastat cimitirul. Am aflat ulterior că de vină au fost marile cutremure, mai ales cel din 1977, care ar fi cauzat cele mai mari distrugeri. Sectoare întinse ale cimitirului sunt complet luate în stăpânire de natură.

Poate doar la Cernobâl sau într-un combinat ceauşist devastat mai poţi vedea cum natura îşi strigă dreptul cu atâta infatuare. Am revenit la începutul lunii martie, şi am avut curiozitatea să intru şi mai adânc în cimitir. Stranietatea locului e greu de redat în cuvinte. Stranie e prima jumătate a cimitirului unde administraţia a îndepărtat vegetaţia în ultimul timp, lăsând mormintele evreieşti simple, care au doar o placă la capăt, să arate ca o armată cu soldaţi aplecaţi înainte sau căzuţi nefiresc înapoi.

Stranii sunt câmpurile din jumătatea din spate a cimitirului, unde peste morminte s-a instalat temeinic un hăţiş de plante.

Parcă din altă lume este extremitatea stângă a cimitirului, unde a crescut pur şi simplu o pădure peste mormintele vechi din anii 1860 până în anii 1930-40.

Greu de imaginat este şi groapa imensă, aflată tot în partea din stânga spate a cimitirului, unde pe vremuri se aflau 127 de morminte spre care se cobora pe trepte. Acum, groapa, din care se mai văd cu greu una sau două stele funerare, este plină de apă, de copaci vii şi morţi, stuf, şi, printre ele, specii de păsări pe care nu le vezi niciodată în oraş.

Fac un fel de tur al cimitirului împreună cu Alin Adler Aron Beniamin ber Meir Tzvi (Svi), fost administrator aici, la Filantropia. L-am rugat să-mi fie ghid în această lume care a dispărut şi care va mai dispărea odată, sub presiunea incredibilă a vegetaţiei. „98% dintre mormintele de aici nu mai au aparţinători. Nu mai sunt vizitate de nimeni. Asta e problema acestui cimitir", îmi spune el, în timp ce ne strecurăm printre morminte.

Mă duce la unul special, aflat în zona bună a cimitirului. „Uite ce scrie aici! Te puteai gândi că va exista vreodată această combinaţie?!", îmi spune domnul Adler entuziasmat. Pe placa verticală scrie Reghina Nacht. Îmi pică fisa şi mie. „Regina nopţii!". Tot aici e îngropat un anume Jean Segal, recent, în 2005, probabil mare fumător, din moment ce familia i-a pus pe placa mormântului un pachet de Marlboro roşu, de piatră, cu nişte ţigări de piatră înăuntru. Treptat, părăsim zona de lux, şi intrăm în cartierele cimitirului. Domnul Adler mă duce la un alt mormânt special, al lui Suchard Rivenzon. „Ăsta-i văr cu ciocolata Suchard. Am aflat când a vizitat mormântul un văr din Elveţia!", îmi spune el. Arborii cresc uneori direct printre plăcile de marmură sau granit. Se întâmplă şi din cauza ciorilor. „Vin cu nuci pe care le aruncă de sus, ca să le spargă, şi de multe ori nu se sparg. Nuca rămâne şi uneori se transformă în lăstar. Şi uite aşa ne trezim cu copaci printre morminte, unde nu ar trebui să fie. Rădăcinile sparg mormântul", îmi explică fostul adminsitrator.

Mergem şi la mormântul lui Adolf Hittler, un pălărier decedat în 1892. În perioada celui de Al Doilea Razboi Mondial, placa mormântului a fost dată jos, să nu ofenseze. Ulterior, a fost pusă la loc. Poveştile cimitirului sunt nenumărate. Domnul Adler îmi atrage atenţia asupra mormântului bogat al unei anume Fanny Lupescu, decedată în 1921. „Ca să vezi ce a însemnat sărăcia de după război. Fiul ei, Solomon, e înmormântat chiar în faţa ei. Uite diferenţa". Într-adevăr, deosebirea e evidenţă. El are un mormânt simplu.

Cine-s oare oamenii îngropaţi aici? Mă plimb printre morminte cu domnul Adler şi-mi notez câteva nume. Pachter, Zimbal, Reinhorn, Grunberg, Silberstein, Weissmann, Cohen, Schifter, Perlmann, Schick, Badt, Cahane, Vogel, Sanft, Ornstein, Gropper, Schwatrz, Klapper, Ghettler, Zagar, Ackermann, Heilpern, Lustgartner, Zelig, Monblatt, Endes, Schwinke, User Galanter. Ce au însemnat ei pentru viaţa Bucureştiului? Cu ce s-au ocupat? Unde s-au dus ei şi familiile lor? De ce am rămas fară capitalul lor cultural, de inteligenţă? Unde e istoria lor? Unde sunt banii lor?

Fostul administrator mă duce la unul dintre mormintele aflate în prima jumătate a cimitirului, vag desţelenită. Un mormânt spart, părăginit, fără nume. „Aici e Marmorosch, cel care a avut Banca Marmorosch Blank. El a finanţat efortul de război al României în Primul Război Mondial. Are mausoleu în pădurea Băneasa, dar a fost luat de acolo pe vremea lui Ceauşescu şi adus aici", aflu de la Aron Adler, care crede că ar fi nevoie de aproximativ 10 milioane de euro ca cimitirul să fie restaurat şi desţelenit.

„Încercăm să curăţăm în fiecare an, dar pierdem războiul cu natură".

Comunitatea evreiască din Bucureşti număra în perioada interbelică aproximativ 100.000 de persoane. Acum, în Bucureşti mai sunt în jur de 3000 de evrei, dintre care mulţi persoane în vârstă. Din anii '60, înmormântările s-au rărit, odată cu plecarea evreilor în Israel. Mulţi au plecat după război, iar alte valuri i-au urmat. Finalul i-a aparţinut lui Ceauşescu care i-a vândut cum a făcut şi cu germanii. Printre morminte, domnul Adler îmi povesteşte un banc care zugrăveşte situaţia. Cică fostului preşedinte i se povesteşte de către un subaltern cât de bine se vând evreii. „Păi să facem atunci crescătorie de jidani"

E destul de evident că fără o comunitate care să îl susţină, cimitirul evreiesc Filantropia moare. Dar plec din el gândindu-mă că moare în cea mai vie, stranie şi spectaculoasă manieră în care poate muri un cimitir.

Dacă vreţi să o ardeţi macabru şi să mai citiţi despre cimitire:
Revelion în cimitir cu mama şi cu tata
Întrebarea Zilei: Ai vrea să fii îngropat în cimitirul Oanei Zăvoranu?
Cele mai mişto morminte pe care poţi să le cumperi înainte de Înviere

Mai multe de la VICE
Site-uri VICE