Viețile periculoase ale culegătorilor de scoici din mangrove

FYI.

This story is over 5 years old.

Foto

Viețile periculoase ale culegătorilor de scoici din mangrove

Din cauză că e nevoie să fii agil ca să poți culege scoicile, munca e făcută de multe ori de copii.
22.7.15

Piangueras sunt o comunitate columbiană izolată care își câștigă existența prin pescuitul și vânzarea de scoici de pe fundul mangrovelor de pe coasta Pacificului. Scoicile, care sunt un aliment foarte popular în Ecuador, reprezintă venitul lor de bază. Munca lor e periculoasă și au probleme mari cu umiditatea constantă și țânțarii care transmit boli. Din cauză că e nevoie să fii agil ca să poți culege scoicile, munca e făcută de multe ori de copii. Și cum nu există alte surse de venit în zonă și nici nu primesc ajutoare de la guvern, e singura lor opțiune.

Fotograful german Jonas Wresch a dat peste această economie a mangrovelor în timp ce trăia și lucra în Columbia. A vorbit cu VICE despre experiența lui în regiune și despre cum își dorește să documenteze sărăcia fără să invadeze intimitatea oamenilor.

Publicitate

VICE: Salut, Jonas. Cum ai ajuns pe coasta Pacificului?
Jonas Wresch: Trebuia să raportez despre viața unei municipalități numită El Charco din Narino. E o zonă afectată grav de conflict și 85 de procente din populație a fost evacuată de ceva timp. Am fost acolo să documentez efectele conflictului și viața oamenilor și așa am dat peste comunitatea Piangueras.

Copiii sunt cei care fac munca cea mai grea în comunitate, pentru că sunt foarte agili.

Cum ai reușit să pătrunzi în comunitate?
A fost amuzant pentru că doamnele astea au lucrat în mangrove toată viața și le-am întrebat dacă pot merge și eu cu ele. Mi-au răspuns: „Nu! Nu poți veni cu noi, n-o să supraviețuiești nici măcar o oră!" Mi-au zis că pot contracta ușor malarie și că toate își dau cu benzină pe piele ca să nu fie mușcate de țânțari. În final, au fost mulțumite că am fost acolo și am supraviețuit. Au fost foarte deschise și prietenoase.

Cum arată o zi de lucru pentru Piangueras?
E o lume foarte interesantă. Merg toți într-o canoe, mănâncă și fumează tot drumul. Scoicile stau chiar lângă rădăcinile copacilor, așa că trebuie să sape zece-douăzeci de centimetri în nămol ca să le descopere. Scoicile nu sunt răspândite la tot pasul, trebuie să le cauți.

Cu ce alte riscuri de sănătate se confruntă, în afară de malarie
Au probleme cu pielea pentru că își freacă mereu pielea cu benzină ca să scape de țânțari. Le mai mușcă șerpii și alte animale.

Am văzut că în fotografiile tale apar mulți copii.
Copiii sunt implicați în treaba asta pentru că au mâini și corpuri mici și se pot mișca mai eficient. Mulți dintre ei nu merg la școală sau merg doar după-amiaza. Munca e dură, iar ei sunt competitivi și se concentrează pe job ore în șir. E singura lor opțiune, dar cei mai mari au zis că au obosit.

Nu mai sunt alte opțiuni de venit în zonă?
Nu prea. Fie se înrolează în armată, fie se ocupă de producția lemnului, plantațiile de bananieri sau pescuit – cam asta e tot.

Publicitate

Ai spus că puștanii mai mari erau obosiți. Era o atitudine generală în comunitate?
Sunt conștienți că e o muncă dură, dar e un job cu tradiție și sunt mândri de el. Te prinzi când femeile din oraș au lucrat ca piangueras, pentru că fumează într-un anumit fel.

Se mai știe că guvernul nu se ocupă deloc de zona respectivă, nu?
Da, se simt total abandonați. Am fost și în alte zone din Columbia, în sudul Bogotei, unde viața e tot dură, dar ceva mai accesibilă. Acolo există mai multe ONG-uri, așa că oamenii au sentimentul că nu sunt chiar uitați de lume. Locul ăsta e foarte îndepărtat și e scump transportul pe apă din cauza prețului petrolului. Nu prea merg mulți oameni acolo.

Cum reușești să fotografiezi inegalitatea fără să pară că profiți de pe urma sărăciei lor?
Încerc mereu să găsesc un echilibru între victime și rezistența oamenilor. Oamenii nu suferă în anonimitate, se organizează întotdeauna și sunt puternici. N-am vrut să ilusrtrez acest loc ca și cum ar fi cel mai rău de pe pământ, am vrut să arăt că există speranță și că oamenii sunt puternici. M-am simțit foarte bine în aceste comunități afro-columbiene pentru că sunt foarte primitoare și prietenoase. Am încercat să includ asta în munca mea.

Zona e greu accesibilă, iar ONG-urile nu pătrund aici.

În ciuda dificultăților, comunitatea e mândră de istoria ei.