Am trăit o zi ca pensionar în România și mi-am dat seama ce frumoasă e viața când ești tânăr

Cel mai probabil, noi, ăștia din generația tânără, nu vom apuca să simțim pe propria piele cum e viața de pensionar. În primul rând, pentru că vârsta de pensionare este, la ora asta, de 63 de ani pentru femei și 65 de ani pentru bărbați. Dacă nu ți se pare o vârstă atât de înaintată, gândește-te așa: o să tot crească și-o să se mai adauge câte-un an o dată la ceva timp. Cam ăsta-i trendul peste tot în Europa. Așa că s-ar putea să-ți facă deja de șapte ani când tu vei avea dreptul legal la o pensie. Asta, sau, pur și simplu, conceptul de „pensie", adică ideea că ți se cuvin niște bănuți când te moșnegești, va dispărea cu totul.

Cum nu prea se vorbește despre viața de pensionar prin cercurile noastre, singura legătură cu lumea asta e tipul ăla mai molâu și mai leneș din gașca de prieteni, căruia toți îi zic că-i complet în reluare. Știi, „de parc-ar fi la pensie". Cu chestia asta-n minte și cu gândul că n-o să văd vreodată cum e perioada de pensie, m-am decis să mă rup de universul meu și să petrec o zi întreagă la fel ca orice pensionar obișnuit din București.

Ca să fac experiența cât mai reală, mai întâi m-am interesat cât e pensia medie în România, să știu câți bani am de cheltuit. Uite, treaba-i dureroasă: 890 de lei e pe lună, iar asta înseamnă că pentru o zi ca pensionar normal ai doar vreo 30 de lei pe mână. Prevăzător, am scăzut din start 15, zece pentru medicamentele lunare (sigur o să colecționez niște boli până la vârsta aia) și cinci pentru înteținere. Așa c-am rămas cu 15 lei pentru toată ziua. Practic, realizezi c-ai muncit o viață și-acum trebuie să te descurci c-o sumă căruia unui puștan de liceu i s-ar părea cam mică. Cu banii ăștia, nu-ți mai permiți nici măcar să ai vreun viciu.

Mi-am pus ceasul să sune dis de dimineață, la șapte, ora clasică de trezire a oricărui pensionar serios. Din nefericire, n-am tresărit la niciuna din cele trei alarme setate consecutiv, dar măcar m-am trezit cu vreo trei-patru ore mai devreme ca de obicei. După tabieturile zilnice, am băut un ceai fierbinte de mentă, în timp ce m-am uitat la știri, să văd ce nedreptăți mai comit politicienii din țara asta.

Apoi, am coborât la chioșc să cumpăr ziarul, cu tot cu suplimentul TV pentru weekend, și-o revistă de sudoku. Sigur, nu înainte de a arunca un ochi critic pe tabelul de la întreținere, ca să fiu la curent cu datoriile vecinilor rău-platnici. Dintr-un foc, s-au dus cinci lei din bugetul meu, clipă-n care, c-o hârtie de zece lei în buzunar, am bolborosit că pensionarii sunt lăsați de izbeliște. M-am luminat puțin abia în stația de troleibuz, când mi-am amintit că transportul public e gratuit pentru ăștia ca noi. Măcar atât.

Următoarea oprire a fost în parcul Cișmigiu, la aer curat, liniște și verdeață. M-am așezat pe-o bancă, la umbră, și-am început să-mi răsfoiesc ziarul. Cu accent pe paginile de politică și sport, dar și pe aia despre vedete dubioase. Nu de alta, dar ca să am o bază când critic tineretul din ziua de azi. OK, m-am uitat și pe horoscop, că la vârsta asta, când bucuriile nu se-nghesuie la tine, trebuie să fie încurajant să citești ceva de genul „mâine și-n zilele următoare o să…". În orice caz, dacă ai uitat cum e să pierzi vremea prin parc la primele ore ale dimineții, să știi că chestia asta-i mai relaxantă decât orice ieșire la cafea sau vreun serial urmărit pe net. Pe deasupra, în timpul săptămânii, la ore la care clasa muncitoare prestează la greu, poți s-o arzi cu alți pensionari, la fel de simpatici ca tine. Și, cel mai important, nu costă nimic.

După ce-am citit în zodiac c-o să am noroc sau ceva, m-a lovit o rază de optimism. M-am ridicat de pe bancă și mi-am continuat plimbarea prin parc. La locul de joacă pentru copii, m-a luat nostalgia după vremurile vechi, așa că m-am oprit puțin din drum, ca să-mi amintesc cât de frumoasă e tinerețea. N-am zăbovit mult, ca nu cumva nostalgia mea să fie interpretată eronat de cineva.

Iar după ce-am mai omorât niște timp pe la tarabele ad-hoc din parc, fără să-mi iau nimic, că nu-mi permiteam, a venit și momentul maxim de entertainment al zilei mele de pensionar: să socializez cu alți moșnegi. Am ajuns la spațiile alea unde pensionarii se relaxează la câte-o partidă de șah sau rummy. Primul lucru, ăla pe care-l observi întotdeauna, dar nu-i dai niciodată importanță, este că în spațiile astea de relaxare se strâng exclusiv numai bărbați în vârstă. Cumva, vine o vreme la care segregarea sexelor e inevitabilă, iar cercul tău social se restrânge. Femeile stau acasă, mai trăncănesc la o cafea sau au grijă de nepoți, în timp ce bărbații dau buluc la activitățile de recreere. Că ăsta e cel mai bun lucru pe care-l poți face ca pensionar. Fiindcă e gratis, iar banii tăi nu-ți ajung să dai o fugă pe Valea Prahovei sau la mare, în Bulgaria.

Înainte să intru în discuții cu bătrânii și să mă bag la joacă, am hrănit câțiva porumbei care-și făceau veacul pe acolo. Nu erau prea mulți și nici nu păreau înfometați; probabil că cineva îi omenise mai devreme.

Cum la șah era ditamai coada de pensionari care-și așteptau rândul la masă și nici nu păreau mega interesați să-și facă noi amici, am ales calea ușoară: am intrat în vorbă cu doi bătrâni care-și omorau timpul la o partidă de rummy. Ne-am împrietenit repede.

Am schimbat câteva vorbe pe teme comune la vârsta asta. Nepoți, prețuri, puțină politică și un pic despre condiția tristă a pensionarului în societatea de azi. Nu-i o regulă, însă, s-o duci greu ca pensionar. Spre exemplu, atât adversarul meu la rummy, cât și tovarășul cu pălărie, sunt cazuri privilegiate: foste cadre militare, ex-membri de partid și cu pensii peste media țării. Ah, dar am mai aflat ceva trist rău: cică ora 7 AM e chiar destul de târzie; uneori, pensionarii se ridică din pat când tu mergi la culcare.

Eram curios să știu care-i miza jocului. Dacă partidele astea de rummy se dau așa, doar să mai treacă vremea, sau oamenii țin și la palmares. Răspunsul a fost că „ehe, avem și noi orgoliile noastre, îți dai seama", motiv pentru care n-am terminat partida, ca să nu-i stric ziua omului.

Și, oricum, mi se făcuse cam foame, așa că următorul popas a fost la supermarket. Am dat câteva ture prin magazin, să văd ce produse au la promoție sau la reducere. Doar nu mă grăbeam niciunde, nu?! Ca pensionar, ai tot timpul să belești ochii, să studiezi minuțios oferta magazinului și s-o alegi pe aia cea mai convenabilă. Eu, spre exemplu, chiar am fost un pensionar comod. Pentru că, în realitate, majoritatea nu-și permit să intre în primul supermarket care le iese în cale, ci documentează ore-n șir pliantele, vânează promoțiile și își drămuiesc fiecare leuț, în cel mai propriu sens al expresiei.

Ca să-mi rămână bani și de-un bilet la marea extragere loto de Paște, trebuia să mă încadrez cu masa în cinci lei. O chestie destul de complicată pentru noi, ăștia tineri, obișnuiți să punem în coș toate nimicurile care ne fac cu ochiul. Până la urmă, m-am decis la trei ouă, o pâine albă și-un pachet de 90 de grame de mușchi file (l-am prins la preț redus), care m-au costat 4,8 lei. Aș fi mers pe parizer, mai autentic și mai convenabil la preț, dar mi-am dat seama că o dietă de genul ăsta n-ar fi combinație pentru sănătate și-n câteva luni mi-ar crește bugetul pentru medicamente.

M-am dus acasă, mi-am făcut două sandvișuri bătrânești, cu jumătate de pâine fiecare, și-un ochi prăjit, după care m-a năpădit oboseala și-am tras un pui de somn, cum face orice pensionar după masa de prânz. După vreo oră, m-am trezit c-o infuzie de energie. N-aveam cum să rămân în casă, așa c-am ieșit la o altă plimbare. Mai întâi, am făcut ce trebuia făcut: am intrat într-o agenție loto și mi-am investit ultimii bănuți pe numerele mele norocoase. După care, visând cu ochii deschiși la momentul în care numerele mele vor fi extrase din urnă și voi deveni miliardar și-o să-mi permit să merg în jurul lumii și-o să plătesc întreținerea în avans pentru următorii doi ani, am mers din nou în parc. Ca să variez peisajul și să evit monotonia, am dat Cișmigiul pe Izvor, unde era aproape pustiu. Tocmai bine să iei loc pe-o bancă și să rezolvi în pace niște sudoku pentru avansați.

După ce mi s-a luat și de ăsta, am zis să mai amân un pic momentul în care plec acasă. Am mai dat o raită prin parc, că face bine la sănătate, și abia apoi am urcat în casă. Bani de cheltuit nu mai aveam, așa că la cină am mâncat ce îmi rămăsese de la prânz. După care am aprins TV-ul și-am mai răsfoit o dată ziarul luat de dimineață. În timp ce moțăiam la un meci monoton de Liga a II-a, mă tot gândeam că viața de pensionar în România nu-i deloc ideală. E ca un concediu permanent, doar că fără bani.

Da, sună promițător să ai timp liber berechet. Să recuperezi anii ăia de muncă, să faci tot ce-ți trece prin cap, să te plimbi unde vezi cu ochii. Dar, în România, dacă nu-ți pică vreo moștenire norocoasă sau nu pompează-n tine vreo rudă înstărită, abia te ajungi cu banii și trăiești de pe-o zi pe alta. N-ai cum s-o arzi ca pensionarii de afară, care termină cu munca pe la 65 de ani și-apoi călătoresc unde le alunecă degetele pe hartă. Aici, ca pensionar, ai o groază de timp, dar nu prea ai ce face cu el. Și nu-ți rămâne decât să speri c-o să nimerești numerele la loto.