Am montat unele dintre primele rețele de cartier din București, în anii ‘90

Prima mea interacțiune cu noțiunea de „rețea" a fost prin '97, la un prieten din bloc, mai mare decât mine. Ăsta făcuse la el în cameră o rețea între două calculatoare legate prin cablu serial, ca să se joace Duke Nukem în rețea. Citisem eu ceva prin revista Chip de treburile astea, dar mi se părea destul de SF la vremea aia.

La scurt timp după, a apărut prima rețea la un bloc alăturat. Cablul avea 109 metri lungime și era la limita capacității de transmisie. În plus, de fiecare dată când fulgera, se prăjeau plăcile de rețea din calculatoare. La vremea respectivă, rețeaua se făcea pe cablu coaxial, gen antenă TV, și se conecta la calculatoare în niște T-uri. Dacă mișcai aiurea de cablu, se pierdea conexiunea. Ce era mai nasol era că, de fapt, toate calculatoarele o pierdeau, pentru că rețeaua era un segment și toate nodurile depindeau de acelasi mediu de transmisie.

Un scenariu clasic era ăla în care, în timp ce tu erai la școală, maică-ta dădea cu aspiratorul pe după calculatorul tău și pica rețeaua în tot blocul. Tot blocul însemna cam patru-cinci oameni. Evident nu aveai de unde să știi unde era problema și trebuia să o iei ușurel la picior și să bați la toate ușile. În plus, traficul era foarte anevoios pe acest tip de rețea. Când unul se apuca să copieze ceva, trebuia să stai liniștit și să aștepți, pentru că nu prea mai mergea nimic pentru nimeni în timpul ăsta.

Doi dintre prietenii mei nu au stat degeaba și au făcut prima rețea pe cablu UTP, un mare avans tehnologic pentru acea vreme. Mult mai maleabilă și ușor de instalat, permitea rate mai mari de transfer și pe distanțe mai lungi. La început au fost doar ei doi, dar pe masură ce umbla vorba, rețeaua s-a extins. În cateva luni, erau legate patru blocuri și 11-12 utilizatori. Știu, nu pare cine știe ce, dar vorbim de vremea în care umblai cu borsete de CD-uri prin vecini pentru schimburi, iar ca să te joci în rețea trebuia să te duci la o sală de net.

Îmi aduc aminte și acum de ziua în care mi-a venit rândul să fiu conectat la rețea. Senzația era de Crăciun pe steroizi. Mi se părea că toata viața mea s-a întâmplat doar pentru a ajunge în acest punct. A trebuit să cumpăr 40 de metri de cablu de rețea, din fonduri proprii, și să-mi plătesc portul in switch. Adică să contribui la achiziția echipamentului care ne permitea conexiunea. Asta se întâmpla în 2000 și m-a costat ceva mai mult de o alocație, care era cam opt dolari, la vremea respectivă.

Ulterior, am început să iau parte și eu la conectarea altor oameni în rețea. Participarea era pe bază de voluntariat, iar plata era respectul pe care-l câștigai când intrai în casa omului cu o cutie de cablu după tine, o bormașină și promisiunea desfătării cu cele cinci filme, trei jocuri și circa 20 de mp3-uri pe care le puteai găsi, la acel moment, în rețea.

Cel mai mult aveam de tras cu vecinii care nu priveau cu ochi buni era digitală. Nu prea înțelegeau ce se întâmplă și aveau impresia că vrem să dărâmăm blocul. De asta era important să discuți mai întâi cu președintele asociației sau cu administratorul. Gabi, unul din fondatori, povestește cum se făcea treaba:

Apoi începea treaba. Munca nu era tocmai ușoară și implica și ceva riscuri. Spre deosebire de ziua de azi, când firele se trag prin subteran, pe vremea aia toate firele erau întinse între blocuri. Nu era neobișnuit să vezi cabluri de 70-80 de metri și chiar de o sută. La astfel de distanță, greutatea cablului era considerabilă și trebuia securizat corespunzător, adică legat de ceva solid, ca să nu te trezești că-ți pleacă din casă cu tot cu calculator. Eu, de obicei, le legam de calorifer sau de o țeavă mai solidă.

Tot Gabi își aduce aminte de un eveniment nu tocmai plăcut, în timp ce făcea o lucrare:

În ciuda faptului că le găuream aiurea termopanele, făceam mizerie și lăsam cabluri întinse fără nicio logică prin mijlocul sufrageriei, în general lumea se bucura să ne vadă. Eram omeniți cum se cuvine: primeam diverse preparate domestice de tip fursecuri sau prăjituri și diverse sticle cu băuturi, sau eram poftiți la masă.

E greu de imaginat că ai putea acum să-l primești în felul ăsta pe tipul de la RDS, dar să nu uităm că toate astea se întâmplau în era internetului prin dial-up, a cărui rată de transfer îți permitea să faci download cu cinci-șase k/s. Asta însemna un mp3 pe oră. Da, pe oră.

În rețea, dacă aveai noroc să găsești prin calculatorul cuiva ceva film interesant, de exemplu, îl puteai lua în 10-20 de minute în funcție de trafic. Mai puteai să te joci dacă reușeai să racolezi câțiva mușterii care îți împărtășeau pasiunea pentru Unreal Tournament sau Fifa.

Ca să ne înțelegem între noi aveam un chat intern destul de simplu, dar eficient. Am avut și o centrală telefonică, la un moment dat, și telefoane care funcționau prin același cablu de rețea. Aveam o listă de interioare și vorbeam între noi. Însa chatul era baza. Îți puteai da seama ușor cine era online în momentul respectiv. Nu neapărat ca să vorbești, ci ca să te apuci să copiezi de la el din calculator ce aveai nevoie.

Fiecare participă la share cu ce avea mai bun pe acasă. Unii aveau jocuri, muzică sau filme, alții câte puțin din toate. Important era să ai ceva la share. În acea perioadă se mai obișnuia mersul cu hardul în Regie. Adică te duceai cu un hard la băieții din Regie, care aveau de toate pe vremea aia și ți-l umpleau de bunătăți la un preț modic. La mare căutare erau manelele și pornache, evident. Veneai cu hardul acasă și băgai la share să vadă lumea că ai. La vremea aia, avuția digitală era echivalentă cu cea materială în termeni de șmecherie.

Ne făcusem o comunitate. Ne știam toți în cartier și ajunsesem să ieșim în mod organizat la bere, o dată pe săptămână.

În tot acest scenariu, internetul a venit mai târziu și a fost inițial ca un bonus. Puțini în rețea aveau internet, iar dacă aveai erai un fel de semizeu. Costurile erau destul de mari, iar noțiunea de a avea o conexiune permanentă la internet nu era foarte împământenită. Pe deasupra, oamenii erau speriați că un hacker de pe internet ar putea cumva să le fure banii de la saltea fără să intre efectiv în casă. De obicei părinții.

Conexiunea la internet se share-uia la fel ca orice altceva în rețea, însă cu bani. Cine își permitea un abonament la internet prin cablu de la o firmă mai mare, folosea un program de proxy, ca să dea net la încă câțiva, iar abonamentul se împărțea. Cu cât mai mulți oameni, cu atât mai ieftin însă și viteza scădea.

Deja prin 2002-2003, eram cam 80-100 de useri și rețeaua devenise un organism în sine, ce nu mai putea fi controlat. Erau atât de multe noduri interconectate, încât nimeni nu știa exact câte și unde sunt. Ajunsesem să tragem un fir peste bulevard și să ne legăm cu cei de vizavi, care aveau și ei propria rețea. Orice putea extinde rețeaua în orice direcție dorea, lucru care s-a și întâmplat, ceea ce a determinat primele tendințe de segmentare.

Focusul s-a schimbat, treptat, de la share de muzică, filme și jocuri în rețea, la internet. Au început să apară firme care au revendicat încet-încet bucăți de rețea, oferindu-le bani utilizatorilor pentru investițiile făcute, cu scopul de a introduce abonamente de internet. Acestea au crescut treptat în număr de utilizatori și în calitatea serviciilor, pentru ca, în final, să fie acaparate de marii giganți telecom, care au luat totul de-a gata pentru a-și împinge serviciile lor.

Citește mai multe despre anii '90 în România:
Cum era să fii gamer în România anilor '90
Cum te făceai praf în Bucureștiul anilor '90
Cum era să trăiești în căminele din București în anii '90