Lucruri pe care le afli doar după ce îţi mor părinţii

Joel şi mama sa.

Frate, părinţii mei sunt morţi. Când aveam cinsprezece ani şi a murit taică-miu, mi-au dat şase săptămâni libere de la şcoală. Anul trecut a murit maică-mea şi am avut două săptămâni libere de la muncă. Două săptămâni! Cu salariu plătit! Asta pe lângă zilele libere pe care puteam să mi le iau anul ăla! Dacă nu ar fi fost vorba de moartea semi-tragică a singurului meu părinte, aş fi zis ceva de genul: „Drace! Parcă aş fi câştigat la loterie!"

În schimb, am petrecut două săptămâni dând mâna cu cei de la servicii funerare, am mers pe la firme de imobiliare şi am completat tot felul de formulare. Pentru că uite ce afli de la ceilalţi despre momentul când îţi vor muri amândoi părinţii: nimic. Nu ţi se spune nimic. Şi sunt o căruţă de lucruri pe care trebuie să le rezolvi. Cum ar fi: „Cât ar trebui să dai pe cadoul pe care o să-l trimiţi vecinului care are ochii morţi, după ce ţi-a găsit mama decedată pe jos?" Răspunsul: nu ştiu. Am trimis un coş cu bere ASDA de 50 de lire. E potrivit? E prea mult? Nu ştiu şi nimeni altcineva nu-mi poate spune.

Iată câteva lucruri pe care le-am învăţat de un an, de când sunt orfan:

Cei de la servicii funerare au multe probleme de rezolvat: lichide, cavităţi, răsfoit broşuri de opt pagini cu aranjamente florale şi, în plus, trebuie să se prefacă şi că toate astea contează. Dar am observat că cel mai dificil lucru pentru ei este să aranjeze cadavrele astfel încât să arate ca părinţii tăi când erau în viaţă.

Evident, morţii arată foarte diferit faţă de cei vii. Asta ţine de ştiinţă. Dar ce rost are o conversaţie lungă despre cum îşi purta tatăl tău părul? („Îl aranja cu un pieptăn umed o dată la zece ani") sau să le dai o sacoşă plină cu fardurile mamei, ca şi când urmează să o aranjeze pentru o competiţie între morţi la un concurs de dans cu travestiţi.

Ilustraţie de James Burgess

Nu ştii niciodată câte prostii sunt în casa mamei tale până când nu eşti obligat să stai cu picioarele încrucişate pe podea şi să le sortezi, în acele zile plictisitoare dintre deces şi înmormântare. Iată câteva dintre lucrurile pe care le-am găsit eu: o cutie cu abţibilduri Panini din '95 sau '96, cele mai multe cu Paul McGrath. Nişte scoici dintr-o vacanţă de care nu-mi amintesc. O consolă Dreamcast cu care nu s-a mai jucat nimeni din 1999. Un binoclu cu o zvastică pe el. Aproape un milion de pagini rupte din suplimentul de weekend al revistei The Times pe care erau scrise reţete. Nu vei face niciodată zacuscă, aşa că aruncă toate chestiile care nu par valoroase la gunoi şi ia totul de la început.

De vreo două ori mi s-a dat de băut datorită morţii părinţilor mei. Primesc mai multe când mă ofer să fac cumpărăturile pentru colegii de muncă.

Primeşti mult mai puţine chestii.

A trebuit să-mi cumpăr singur pachetul cu şase ouă de ciocolată.

A trebuit să-mi fac singur porcul la cuptor.

Îl plăceam pe taică-miu până ieri când, la doisprezece ani după ce-a murit, am aflat că l-a omorât pe câinele nostru. Nu s-a repezit într-o zi la ea şi a strâns-o de gât cu mâinile lui, ci, mai rău, i-a pus încet o pernă pe cap şi a sufocat-o, pentru că nu îşi putea permite un veterinar şi, oricum, era pe ducă. Chiar aveam amintiri frumoase cu tatăl meu înainte de asta. Acum nu pot să mă gândesc decât la momentul în care el suspină, cu genunchii pe pernă, în timp ce Suzi se zbate sub el. Ce pernă a folosit pentru asta? De ce mi-au spus că a murit liniştită? Pe cine a mai omorât?

Atâtea întrebări care mă bântuie!…

Tatăl lui Joe

Dacă ultima persoană în viaţă care-ţi spunea să nu mai mănânci carne tocată a cedat în faţa cancerului de ficat în iulie 2013, e bine să ştii că în lipsa cicălelii lor inofensive vei pune pe tine trei kilograme într-un an.

Maică-mea a murit de cancer la ficat şi, după ani de abuz de cidru, acelaşi organ s-a dezintegrat la taică-miu, precum o rolă de hârtie igienică scăpată în toaletă. Aşa că nu greşesc, dacă spun că ficatul nu e prietenul meu. Temă pentru acasă: încearcă să vezi cum e să ai o indigestie dureroasă fără să te gândeşti că vei muri, după ce amândoi părinţii tăi s-au dus din acelaşi organ.

Nu am mai reuşit să dăm drumul la apă caldă în casa maică-mii şase luni de zile şi nimeni nu şi-a dat seama de ce. În plus, de unde venea tot praful ăla? Era peste tot. Şi mai era şi un miros ciudat care ieşea din beci despre care nimeni nu voia să vorbească. Era mirosul „morţii"?

Când zugrăveşti casa mamei tale moarte, iată un truc: fă-ţi timp să acoperi toate plintele, prizele şi întrerupătoarele cu bandă izolir. E greu să scoţi vopseaua crem de pe lucrurile astea, iar banda te ajută să nu stropeşti cu lavabilă pe unde nu trebuie. Şi fii sigur că vei vrea s-o zugrăveşti, nu poţi să vinzi o casă care are o bucătărie roz, o tentă ameninţătoare de maro în living şi o sufragerie pur şi simplu portocalie

Când eram copil, în fiecare vară umpleam maşina cu tot felul de obiecte de vacanţă şi mergeam într-un loc maritim deprimant (Filey, Cleethorpes, Whiby, Tenby). Şi de fiecare dată, fără greş, tata încărca cu disperare toate căcaturile dimineaţa, în ziua dinaintea unui drum lung. N-am s-o mai aud niciodată pe mama că ţipă la tata prin uşa de la baie, înainte ca el să apară transpirat şi să dea cu deodorant după el. Nu va mai trebui niciodată să-i fac maică-mii o cană de ceai, în timp ce ea fumează şi rezolvă integrame nervoasă, în timp ce taică-miu caută sertarul cu pastile de Imodium. Nu va mai trebui să intru niciodată într-o baie … cu miros apetisant de diaree de vacanţă agitată.E ciudat ce-ţi va lipsi.

În ciuda faptului că am o faţă de copil, o minte de copil şi un corp de copil uriaş supraponderal, sunt, practic, un adult. Am o casă. Sunt adevăratul moştenitor al familiei Golby. Am fost de două ori la bancă.

„Stai puţin, să văd dacă am înţeles!" spune directorul băncii. „Amândoi părinţii au murit?"

„Da."

„Amândoi?"

„Da."

„S-au dus amândoi odată, sau…?"

„Nu."

„Nu ştiu, e…sper că nu te superi că-ţi spun, eşti foarte tânăr pentru asta."

Frate, ştiu. Dă-mi împrumutul şi taci!

„Pentru că, uite!, ai 27 de ani."

„Ştiu."

„Şi eşti mai tânăr decât mine."

„Da."

„Iar eu încă locuiesc cu părinţii."

„Hmm."

Fără familie, fără animale de companie, şi, din cauza boilerului defect, fără nimic care să sune relaxant.Când spun „destul de ciudat", asta înseamnă, de fapt, „al dracului de înspăimântător". Păstrează una dintre crosele de golf ale tatălui tău din grămada de lucruri pe care voiai să le arunci! Vei vrea s-o ai lângă tine, sub pat.

Traducere Diana Marinescu

Urmărește VICE pe Facebook:

Citeşte mai multe despre înmormântări:
Cum ar fi o înmormântare spaţială
Vacanţa mea între două bătăi şi o înmormântare
În Taiwan ai streapteuze la înmormântări
Înmormântare pe Facebook