Pe Strada Doamnei la nr. 12 se află o clădire părăsită monumentală. Treceam săptămânal prin preajma ei, iar curiozitatea să-i văd interiorul mă măcina. Când am intrat, așteptările mi s-au adeverit. Clădirea este extrem de spațioasă, împărțită în numeroase camere și săli.
Nu mai are rost să vorbesc de starea șubredă în care se află, cu toate că pe zid este lipită plăcuța cu „Monument istoric”. De pe plăcuță am aflat puținele informații la vedere. În 1886 arhitectul ungur Adolf Lang a proiectat și a dus la bun sfârșit clădirea în care a avut sediu Societatea de Asigurări „Naționala”. La săparea fundațiilor au fost descoperite în subteran picturi murale cu cu sfinți, dar eu nu le-am găsit. Probabil au fost acoperite în cursul renovărilor. Inițial exista doar un etaj. Procesul de supraînălțare a schimbat mult vechiul sediu, dar casa scării cu decorațiile ei au rămas intacte - este de departe cel mai spectaculos interior pe care l-am văzut vreodată în imobilele abandonate.
Am găsit clădirea și în planul cadastral din 1911, cu aceeași curte interioară pe care am văzut-o în explorare. Am căutat adresa în cartea abonaților de telefoane din București în 1937 și am fost șocat să aflu câte magazine, firme și sedii au existat aici în acel an: agenți oficiali de la Bursă, avocați, blănăria Klar Iosef & Fiu, magazinul de brânzeturi Lica, o brutărie, un magazin de perdele, trei cerealiști, croitoria Broadwey Schwartz, magazinul de cuie Costinescu, drogueria Tetu Dionisie, WARNER BROS First National și alte câteva asociații și firme de transport. Toate astea coexistau în aceeași clădire alături de societatea de asigurări.
Nu departe de acest avertisment se află ruinele casei de pe Blănari 4-6, care s-a prăbușit acum o lună. Pietonii au învățat că plimbarea prin Centrul Vechi este un fel de sport extrem plin de obstacole, care se pot transforma în pericol de moarte.
Din interior situația e și mai descuranjantă. Simțeam că mă sufoc, pentru că majoritatea ferestrelor erau închise și nu adia niciun aer. La parter era totuși distractiv să-i privesc pe cei din strada ca și când încercam să comunic cu ei dintr-o altă lume.
În sala asta am admirat detaliile care nu s-au pierdut. Afară în stânga erau jandarmii și poliția locală la porțile Băncii Naționale, dar geamurile opace mi-au permis să ma plimb în voie.
În următoarea cameră am găsit un obiect de mobilier. Oricât de confortabil părea, nu mi-am sacrificat hainele în halul ăsta.
Sus pe un perete al sălii era lipit indiciul pe care-l căutam. Aici, după Revoluție sau puțin mai târziu a avut sediu Banca Comercială Ion Țiriac. Am dat și de cursul valutar din martie 1998. Dolarul era la putere.
Am ajuns în casa scării proiectată de Adolf Lang, cea care a supraviețuit schimbărilor aduse clădirii. Din nefericire n-am venit într-o zi favorabila vizitării, lipseau foarte multe decorații.
Scara asta mărginită de coloane mi-a amintit de cea din Casino Victoria, unde am întâlnit aproape același stil.
Spații goale înșelătoare prin care am tendința să merg repede sau să nu mă uit pe unde calc. Dar trebuie să fiu atent la cuiele veninoase care ies din podea!
Un etaj puțin mai sensibil. Uneori lemnul ăsta este tot ce te ferește de o tragedie.
La un moment dat mi-am pierdut orientarea. Clădirea e ca un labirint și are vedere spre vreo patru străzi: Doamnei, Blănari, Smârdan și Ion Ghica. Am fost debusolat când pe una dintre ferestre n-am văzut un peisaj cunoscut. Priveam într-o curte interioară mare și mărginită de ziduri scorojite. Deasupra erau pescărușii, singurele zgomote pe care le înduram.
La parter, pe zidul curții interioare se găseau semnătura arhitectului și anul construirii clădirii
Nu m-a mirat să găsesc un vechi cuib de om. Până și el și-a dat seama de integritatea destul de îndoielnică a clădirii.
Am urcat și la ultimul etaj, unde în sala de protocol intrau razele soarelui la apus.
Panoul de chei din care mai existau doar numerele birourilor. Cu litere stângace, am scris și eu VICE, precum alpiniștii care înfig steagul în vârful muntelui.
Balconul ăsta lung a fost locul meu preferat din toată clădirea. De-acolo vedeam toate împrejurimile. Un loc bun de băut o cafea dimineața sau de stat într-un șezlong la apus.
Acoperișul a fost punctul terminus al explorării urbane. O să-mi fie dor de locul ăsta.
Anterior: Bazinul Polo din Giulești