FYI.

This story is over 5 years old.

Muzică

Aerosmith au lansat prima melodie care putea fi descărcată de pe net, acum douăzeci de ani

Povestea asta-i atât de veche încât o să vă bufnească râsul când o vă prindeți despre ce e vorba.

Înainte de toate, hai să lămurim o chestie: povestea asta-i atât de veche încât o să vă bufnească râsul când o vă prindeți despre ce e vorba. Tehnologia se află într-un proces de continuă dezvoltare, iar nouă ni se aduce aminte constant că deja trăim în viitor. Eu mă refer la un viitor mai vechi. Eu vorbesc despre Aerosmith si despre conexiunea dial-up la net, care te taxa pe minut. Mă refer la era în care AOL revoluționa internetul și mințile oamenilor.

Publicitate

Acum douăzeci de ani, pe 27 Iunie 1994, Geffen Records au scris istorie atunci când au lansat prima melodie care putea fi descărcată exclusiv pe net. Era vorba despre melodia „Head First“ a celor de la Aerosmith și aparținea sesiunii de înregistrări pentru albumul Get a Grip. În opt zile, zece mii de abonaţi CompuServe au descărcat melodia lungă de trei minute și 14 secunde. Dura undeva între șaizeci și nouăzeci de minute că să descarci fișierul. „Head First” a fost un prototip, un instrument de marketing, o previziune a viitorului și vârful iceberg-ului care avea să schimbe cursul unei industri titanice. Acest iceberg cuprindea 4.3 megabiți de riff-uri și cuvinte cu tâlc și era disponibil sub formă de fișier WAV.

Ideea să facă un cântec în format digital a fost un experiment tehnic, desfășurat atât ca să afle cât potențial are procesul, cât și de amorul artei. Toată treaba asta a fost pusă la cale de trei angajați, relativ noi, ai companiei Geffen: Jim Griffin, Robert von Goeben și Luke Wood. Au adus internetul la Geffen – și nu mă refer doar la calculatoare, ci la cultura în dezvoltare. Griffin a pus gheara pe tehnologie, von Goeben îi știa pe cei de la CompuServe iar Wood știa incotro se îndreaptă industria. Împreună au declanșat un moment cheie și-au trasat linia care-i diferenția pe critici de suporterii distribuției digitale a muzicii. De asemenea, au lansat dezbaterea care a rămas nerezolvată până în zilele noastre, despre drepturile de autor, sumele de bani care se cuvin artistului, distribuția melodiilor și accesul ascultătorilor la materialul audio.

Publicitate

Pe vremea când programatorii nici măcar nu visau la Spotify, iTunes sau Napster, controversele luam amploare în mod direct proporțional cu optimismul în ceea ce privește opțiunile ascultătorilor care căutau artiști noi, al muzicienilor care doreau să își mărească numărul de fani și nu în ultimul rând, al caselor de discuri care se vânau tinere talente. Acum douăzeci de ani, distrubuția digitală a muzicii era la considerată o unealtă a viitorului, care a fost folosită pentru a sculpta prezentul.

Reclamă CompuServe din 1993

În 1994, internetul era o versiune primitivă a cantității de informații cu care suntem obișnuiți în ziua de azi. World Wide Web, în toată gloria sa, reprezenta doar 1% din tot traficul desfășurat pe internet. URL-urile și HTML, adică drăciile care te ajută să găsești și să citești chestii pe net, au fost standardizate abia în 1991 respectiv 1994. Primele versiuni ale programelor de transmitere a informațiilor ca și poșta electronică sau căile de transfer ale datelor existau deja dar Internetul era doar o colecție de rețele locale izolate una de alta, care erau folosite de cercetători sau de armată. De  MySpace n-are rost să mai vorbim pentru că e demodat de mult. Era greu să intri pe net, plăteai o căruță de bani și aveai viteza melcului. Academicii și governul n-aveau mare interes pentru utilizarea internetului în scopuri care nu aveau legătură cu specializarea lor. În anii 70, oamenii de rând n-au avut acces la această tehnologie.

Publicitate

CompuServe a schimbat regulile jocului. A fost primul serviciu comercial online, care s-a dezvoltat pe la jumătatea anilor '80. Încet și sigur au fost introduse noțiuni ca precum poșta electronică, suport tehnic online și jocurile care necesitau conexiune la internet. Serviciul dial-up a fost de fapt o fuziune între Google și AT&T, care a stabilit modalitatea în care oamenii foloseau netul și costul acestui serviciu (10 dolari pe oră). CompuServe a pus la dispoziție forumuri unde utilizatorii se adunau ca să discute despre evenimentele curente, divertisment și orice altceva le mai trecea prin minte. Aceste simpozioane revelatoare ale anilor '90 au pus bazele unor lucruri precum Yahoo Answers și comentariile de pe YouTube. Utilizatorii de pe CompuServe pot fi scuzați pentru că au înțeles greșit unele fraze. Ei comunicau prin intermediul unei interfețe de tip command-line iar fiecare membru trebuia să transmită informația pe un singur rând, pentru a efectua o comandă. Pentru cei care nu sunt obișnuiți cu sistemul, e o adevărată provocare să îl folosești în mod corect.

Interfață liniară CompuServe

Tehnologia asta veche l-a adus pe Jim Griffin în compania Geffen. El a fost ales să conducă firma pe vremea când dezbaterea Mac versus PC era în vogă. În 1992 a devenit directorul responsabil cu  tehnologia, în condiții care nu păreau deloc promițătoare. „Am fost prevenit că tehnologia nu era o prioritate.” de către Universal, compania mamă a firmei Geffen. A rezolvat problemele departamentului său pe termen lung, atunci când a luat un PC din inventar „pentru a evita politica și birocrația,” după spusele lui, și-apoi a instalat sistemul de operare Linux. A fost primul server web al Hollywood-ului.

Publicitate

Banii erau alt aspect important. Pe măsură ce departamentul tehnic al firmei Geffen se dezvolta, consilierul legal al companiei Universal era preocupat de costurile mari provocate de utilizarea internetului. De exemplu, își făceau griji că mail-urile trimise la distanțe mai mari ar costa mai mult. Griffin a trebuit să îi convingă că mail-urile trimise contactelor din Rusia n-o să depășească bugetul alocat. Chiar și așa, unele costuri erau astronomice. La un moment dat, Geffen cheltuia 2400 de dolari pe oră ca să se conecteze la rețeaua principală a companiei Universal.

Din perspectiva lui Griffin, lansarea unui cântec compus de o formație celebră ca să investească în configurarea sistemului de internet al firmei, era un plan excelent.

După spusele colegilor săi, Griffin avea cea mai clară viziune asupra distribuției muzicale și a modului în care aceasta urma să se dezvolte. Chiar dacă el susține că a fost doar inițiatorul visului lui von Goeben și al lui Wood, von Goeben are altă părere: „Griffin știa exact în ce direcție se îndreaptă lucrurile. Doar câțiva dintre noi ne-am dat seama de faptul că aveam în fața ochilor o fărâmă din viitor.”

Robert von Goeben a fost inițial angajat în departamentul de grafică al lui Geffen, în 1993, dar a creat în scurt timp diviziunea de servicii online, prima de acest gen în industria muzicală. La început, departamentul consta în von Goeben, care lucra inclusiv noaptea și în weekend-uri, direct de pe Mac-ul personal. A creat website-uri pentru formațiile casei de discuri, printre care se numărau Nirvana, Guns N'Roses și Beck. Bugetul său era de trei sute de dolari pentru fiecare site.

Publicitate

Singurul impediment pentru producerea website-urilor era amuzant de simplu: nimeni nu ştia ce informații trebuia să conțină un asemenea produs. „Cea mai mare provocare era să găsim informații interesante. Nu exista nici un interes față de website-uri, pentru că nimeni nu avea acces la internet.”

S-ar putea spune că după ani întregi de chestionare stupide și articole fără rost, această întrebare rămâne în continuare fără răspuns. Ca fapt divers, cam aia era perspectiva la momentul respectiv.

Versiune veche de website aparținând firmei Geffen

Von Goeben era un utilizator activ al CompuServe încă de prin 1990 când li s-a alăturat ca să facă schimb de impresii și să caute prognoze meteo. El a venit cu sugestia să înscrie Geffen în lista CompuServe. Astfel, casa de discuri a fost prima firmă de acest gen, înregistrată pe acest forum de muzică. Un articol scris din Orlando Sentinel, din 1993 ne informează că forumul era un „spațiu cibernetic destinat caselor de discuri ca să-și promoveze produsele și să răspundă întrebărilor adresate de consumatori.” Fanii aveau ocazia să descarce variante demo de 30 de secunde ale melodiilor din catalogul Geffen. Aceste mici mostre le-au indicat lui von Goeben și lui Griffin că muzica digitală avea un public cu potențial.

Interacțiunea cu ascultătorii a impresionat un alt utilizator CompuServe, pe basistul formației Aerosmith, Tom Hamilton. „Eram foarte încântat că puteam să vorbesc direct cu fanii formației.” relatează artistul. Intra pe chat să discute cu fanii și câteodată profita de ocazie să corecteze anumite zvonuri despre formație care nu erau reale. Un exemplu a fost când doi fani discutau despre incidentul care a dus la despărțirea formației în 1979, în care erau implicate soția lui Joe Perry de la vremea respectivă, Elyssa, și Terry, soția lui Tom. După spusele fanilor, Elyssa ar fi aruncat un pahar cu lapte înspre Terry. Tom a vrut să clarifice lucrurile și să spulbere mitul. De fapt, paharul conținea suc de grapefruit. Fanii au început să dezbată dacă au vorbit într-adevăr cu Tom, basistul formației sau cu un impostor.

Publicitate

Cei de la Universal nu erau prea încântați de activitatea celor de la Geffen. Existau prea multe necunoscute, iar majoritatea nu prezentau șanse de prosperitate pentru viitorul companiei Universal. La momentul respectiv, tehnologia caselor de discuri se baza mai mult pe idea de „Vid Grid”, un prototip videoclip/ joc-video în care utilizatorii aveau de rezolvat un puzzle cu piese care rulau videouri pixelate cu muzica  care aparţinea unor artiști precum Peter Gabriel și Van Halen.

Avea cinci sute de grade de dificultate și efectul era asemănător ca atunci când ești beat criță și încerci să joci 2048?. Când s-a lansat Head First, știrea a fost inclusă într-un articol Bilboard din 1994 dar eram umbrită de vestea că Universal pătrundea în forță în lumea jocurilor interactive de pe CD-ROM.

Celelalte case de discuri erau la curent cu tehnologia online. Warner Brothers i-au urmat pe Geffen prin forumul Music Vendors, iar Geffen nu mai era singura casă de discuri care avea server web. Griffin și von Goeben știau că aveau tehnologia necesară să lanseze o melodie și erau conștienți că trebuiau să facă asta, chiar dacă șansele de reușită erau destul de reduse. Totuși, cu o strategie de marketing bună, simpla idee de inovație putea să fie de ajuns.

Luke Wood s-a alăturat echipei în 1991, după von Goeben și Griffin, iar în 1993 a devenit director de marketing. Griffin și Wood și-au dat seama cum ar putea să combine domeniile în care fiecare din ei era expert. “Jim și cu mine ne-am împrietenit repede. I-a convins pe toți de faptul că tehnologia avea să schimbe total industria în care lucram.” spune Wood. Din perspectiva financiară, nu era nevoie să altereze planul firmei Geffen. Trio-ul a ajuns la concluzia că lansarea melodiei reprezenta o nouă provocare de marketing. Debutul melodiei putea să fie un comentariu auto-adresat și o replică la adresa profeției legată de distribuția digitală a muzicii.

Publicitate

Deși Universal nu a oferit mult sprijin, cei trei au obținut acordul lui David Geffen. Acesta a înțeles că industria muzicală nu avea cum să se dezvolte fără internet, chiar dacă Universal și celelalte case de discuri doreau să prevină asta cu orice preț. Le-a spus: „Dacă gasiți o soluție să ucideţi industria înainte dușmanilor mei, o să supraviețuiesc.” relatează Griffin. Necesitatea unui model de afacere care să se năpustească fără să stea pe gânduri asupra trecutului ca să creeze o șansă în viitor era o chestiune previzibilă și relativ ușor de înteles.

Von Goeben a vorbit cu cei de la CompuServe în legătură cu lansarea melodiei prin intermediul formului muzical. A încercat să scape de taxa de zece dolari pe oră, dar CompuServe au refuzat categoric. Nu voiau să stea degeaba atâtea ore fără să câștige nimic și nici nu vedeau rostul procesului, povestește von Goeben. „Nu era nimic mișto la CompuServe și chiar dacă erau conștienți că muzica era un domeniu de mare interes, habar n-aveau cum stă treaba cu ea.”

Faptul că AOL a fost considerat „cel mai mișto” fenomen (că să îl cităm pe von Goeben), care i-a nimicit pe cei de la CompuServe la scurt timp după lansare, ne aduce aminte cât de impresionant și de dificil este progresul tehnologic. Nu e de mirare de ce unele dezbateri despre muzică și tehnologie sunt încă de actualitate.

Într-un final, CompuServe s-au răzgândit în vreme ce Aerosmith au fost de acord să renunțe la sumele de bani care li s-ar fi cuvenit din difuzarea și descărcarea melodiei. Griffin a produs o variantă digitizată și comprimată a melodiei „Head First” şi a creat un fișier WAV, care putea fi ascultat la majoritatea sistemelor audio pentru PC. Calitatea sunetului nu era la nivel de casetă audio, dar nu trebuia să fie perfectă, doar suficient de bună, după spusele lui Griffin.

Publicitate

Redarea audio depindea binențeles de fiecare calculator și de tipul de boxe pe care îl aveau. La momentul respectiv, boxele erau destul de rudimentare și fiecare își configura calculatorul după posibilități.

Melodia a fost lansată pe CompuServe unde erau două milioane de utilizaori, pe 27 Iunie. Steven Tyler a dat o replică de milioane în comunicatul de presă: „Dacă fanii noștri conduc pe super-autostrada internetului, atunci vrem să cântăm în stația de camioane”, a spus solistul.

Utilizatorii accesau melodia în momentul în care scriau „GO AEROSMITH”. Descărcarea dura între 60 și 90 de minute, în funcție de tipul de modem deținut. Variantele de viteză erau 9.600 biți pe secundă sau 14,4 kilobiți pe secundă. Fulgerător de rapid prin comparație. Exista riscul să le pice serverele, dar totul a mers ca pe roate.

Într-un articol publicat de New York Times săptămâna următoare, Wood vorbea despre obiectivele casei de discuri: „Am făcut asta pentru că se poate și pentru că e mișto și distractiv, dar și pentru a arăta că există și alte aspecte, de exemplu, colectarea taxelor pentru drepturile de autor.” Reacțiile criticilor au fost împărțite. În același articol, Tim Nye, operatorul serviciului de muzică alternativă SonicNet, i-a atacat pe Geffen pentru timpul lung îndelungat de descărcare, spunând că au încercat să demonstreze în mod parșiv faptul că distribuția digitală a muzicii nu era viabilă, indicând de asemenea că timpul de descărcare n-ar fi trebuit să depășească maximum 40 de minute.

Publicitate

Multe publicații au proclamat în mod isteric finalul industriei caselor de discuri în vreme ce altele sugerau noi posibilități. Apoi nu s-a mai întâmplat absolut nimic iar Geffen n-a mai lansat nici o melodie prin această metodă.

„Head First” a făcut parte din sesiunea de înregistrări din 1993 pentru albumul Get a Grip, dar nu a mai fost inclus în produsul final. Albumul Grip a însemnat pentru Aerosmith reorganizarea stilului pe care formația îl crease în anii '90 și începutul anilor 2000. Era vorba despre un mix de rearfirmare al stilului hard rock combinat cu înțepături de rock autohton. Plecând de la premiza asta, „Head First” e un cântec proto-grunge, cu înflorituri pe riff-urile de chitară și vocalize care n-ar fi ca nuca în perete pentru stilul Sonic Youth. Asta se întâmplă înainte să intervină acordurile grele de chitară și sunetele atât de tipice pentru Steven Tyler. În ceea ce privește versurile, Tyler nu se abate de la temele cu care și-a obișnuit deja ascultătorii. El descrie ce-ar face cu o femeie de care își aduce aminte cu mare drag și n-are nici o reținere să dea mai multe detalii decât e cazul. („Mi-e așa de poftă de dragoste/ Mi-am lins toate degetele/ Oh da, trebuie să înveți să/ Combini amarul cu gustul dulce”).

Colaborarea cu Aerosmith, a însemnat după spusele lui Wood, o dovadă a voinței formației și a managerului Tim Collins să meargă împotriva curentului și să sfideze normele convenționale.

Publicitate

„Aveau o atitudine extraordinară și doreau să schimbe ceva în industrie. În afară de asta, nici nu se temeau de nimic. Faptul că ne-au dat o melodie nelansată de pe un album atât de important arată devotament.” E posibil ca faza să fi fost legată şi de faptul că trupa avea nevoie să-şi schimbe imaginmea, care nu era tocmai exemplară, pentru că aveau relații tensionate cu casele de discuri și primeau critici pentru că lucrau cu nişte compozitori din afara trupei.

În mod neașteptat și oarecum ciudat, melodia a fost percepută ca ceva prea exclusivist, în special pentru fanii care erau obișnuiți cu albumele clasice. Astfel, orice nu era inclus într-un album era considerat nereușit sau defect. Aceste reacţii din partea fanilor au avut un impact asupra modului în care Hamilton percepea abilitatea sa de a-și judeca propria muzică. „Lipsa de interes din partea fanilor m-a făcut să îmi analizez propriul interes. Eram atât de obișnuiți cu gândul că melodiile care ne plac nouă le plac și fanilor noștri.” a declarat basistul.

Erau preocupați de aceleași subiecte ca noi. Chiar dacă ştiam mai multe despre ce trebuie să postăm pe site-uri și am devenit destul de buni în ceea ce privește distribuția muzicii online, multe dintre întrebările de bază ale afacerii au stârnit reacţii nesatisfăcătoare. Casele de discuri nu și-au dat seama cum să creeze o replică digitală a CD-ului, cum să targeteze metodele alternative de distribuție sau cum să obțină avantaje din piraterie. Încă nu e clar cum casele de discuri ar putea să ofere fanilor ceea ce își doresc cu adevărat.

Publicitate

Pentru artiști e mai ușor să își lanseze muzica. Așa cum spune și Hamilton, abilitatea să „începi repetiţiile dimineața și să ai ceva care sună ca o melodie” până seara, după care muzica e mixată pe un computer și gata de trimis, este electrificantă. Astăzi, oricine poate face singur, ceea ce în trecut necesita un efort masiv de coordonare. Până și oamenii și companiile care s-au confruntat cu asemenea întrebări, de la planul all-inclusive al celor de la Spotify, la conținutul gratuit oferit de Pirate Bay și la albumele pentru care poți face donații pe Bandcamp, nu au reușit să formuleze un răspuns care să fie total satifăcător.

Ei cel puțin încearcă să rezolve ceva. Industria caselor de discuri are nevoie de un curs în ceea ce priveşte viitorul, iar Universal a fost un exemplu clar. În 1995, contractul lui David Geffen cu Universal (care cumpărase Geffen în 1990) s-a sfârșit, iar el a plecat. Universal a redus rapid efortul depus de Griffin, von Goeben și Wood în privința distribuției digitale. De atunci, Universal a devenit membru al unui joc continuu în care casele de discuri se bat pentru supremație, dar nici una n-a reușit să obțină asta, așa că toate se luptă să se mențină pe linia de plutire, chiar dacă asta înseamnă alianțe și fuziuni. Din moment ce muzica este trecută prin filtrele serviciilor de distribuție, casele de discuri și-au pierdut identitatea. Pentru o persoană ca Hamilton, care trăiește de pe urma industriei muzicale, asta contează enorm. „Casele de discuri însemnau ceva atunci când am învățat eu să cânt.” spune Hamilton. „Fanii au perceput distribuția digitală a muzicii ca un act de furt de la marile case de discuri. Și uite așa se duce naibii tot.”

Publicitate

Aerosmith în ziua de azi, poză făcută de Ross Halfin

Von Goeben a părăsit Geffen în 1996 ca să se avânte în viața capitalistă din Sillicon Valley.

Paralizia auto-provocată de industrie, a deschis ușile pentru servicii ca iTunes și Spotify. El spunea că: „Undeva între 16 dolari și 10 dolari abonamentul, mi se pare un preț decent, dar noi am ratat ocazia unui preț decent.”

Griffin a rămas în peisaj până în 1998 și de atunci și-a construit o reputație ca autoritate în distribuția muzicală, a depus mărturie pentru Comitetul Judiciar al Senatului american în legătură cu distribuția fișierelor și licența pentru compoziții audio.

Cât privește interesul său pentru viitor, ironizează ignoranța industriei şi declară:

„Persoanele care au fost alarmate de ceea ce s-a întâmplat în ultimii zece ani, nu prea înţeleg nimic.”

Doar Wood se mai implică în industria caselor de discuri şi contribuie în mare parte la traiectoria acesteia. După ce a lucrat la DreamWorks și Interscope, a devenit președintele și directorul operativ al companiei Beats, care după spusele unora, ar avea într-un final niște răspunsuri pentru muzica online. Rezumatul său în legătură cu trio-ul sună cam așa: „Noi am vazut promisiunea, oportunitatea și riscul distribuției digitale și încercam doar să învățăm.”

Când am pus fiecăruia, aceeași întrebare vagă pe care o adresezi unui copil care n-a fost cuminte, sau unui criminal, „de ce ai facut-o”, mă așteptam să aud despre complicații, trecut, prezent și viitor. Cei trei păreau păreau preocupaţi despre ce însemna descărcarea muzicii, pentru o industrie care a fost întotdeauna într-o mare dezordine, dar în timp ce vorbeam cu ei, încântarea și idea de „cum naiba să n-o facem și pe asta?” era destul de rezonantă. Au mai trecut ani buni până când distribuția muzicii digitale a început să se dezvolte, dar, pentru un moment, ei au proiectat prezentul în viitor. „N-am stricat industria muzicală”, spune Griffin. „Noi am împins-o înainte cu tupeu.”

Devin Schiff este un scriitor care trăiește în Chicago și cumpără în continuare CD-uri. Are cont pe Twitter - @devinschiff

Aerosmith pleacă în turneu cu Slash în vara aceasta. N-o să gasiți prea multe informații despre asta pe CompuServe dar uite aici o listă cu toate informaţiile despre turneu.

Traducere Andrada Mihăilescu.