Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
mancare

Urăsc mâncarea oamenilor bogați

Oamenii bogați nu mănâncă mâncare normală.

de Isaac
13 Mai 2014, 2:16pm

Foto via

Sunt un tânăr care se plasează economic în clasa de mijloc şi de-a lungul timpului am avut de-a face cu o grămadă de oameni care aparțin de cu totul alte poziții pe axă. De fiecare dată când am mers în vizită la un prieten sau la o cunoștință cel puțin mai bogată ca mine, s-au întâmplat două lucruri: pe de o parte mă simțeam comod în oaza lor de confort material, pe de altă parte îmi venea să turbez când le deschideam frigiderul și dădeam tot timpul de aceeași poveste.

Știi la ce mă refer. Oamenii bogați nu mănâncă mâncare normală. Ei ingurgitează o serie de obiecte comestibile, micuțe, elegante și ambalate complex. Salate, crudități, parmezan, șuncă de Praga, tagliatelle, rucola, varză de Bruxelles, gorgonzola, broccoli, avocado, guacamole; criteriul de alegere pare să fie „cuvinte care nu existau în DEX înainte de Revoluție". Eu nici nu știam ce-i aia guacamole până să-mi explice cineva bogat (poate și pentru că guacamole e făcut din avocado, care la rândul lui nu știam ce e). Iar dacă până la această propoziție ai știut exact ce înseamnă fiecare aliment menționat fără să folosești Internetul, felicitări, ești un om bogat și mai mult ca sigur ți-am mâncat în silă mâncarea în trecut.

Problema cu oamenii bogați nu e că mânâncă nesatisfăcător, ci că fac asta ca un manifest cultural, că ne afectează și pe noi, oaspeții de pătură-mijlocie și că toată situația are o aură de mister în juru-i, care pentru mine se traduce în stupiditate inexplicabilă. Pare că odată ce avansezi în bani și în vârstă, tot surplusul de capital obținut îți tine și de capitonarea stomacului, eliminând în timp apetitul și necesitatea unui bol alimentar. Și cel mai bizar este că tot comportamentul ăsta inexplicabil al avuților se manifestă în jurul deceniului al treilea de viață. Asta pentru că până la patruzeci mulți au deja familie și copii și sunt constrânși de situație să facă mâncare normală, cum ar fi supă. Iar când vine vorba de oamenii de la patruzeci încolo, bogați și încă celibatari, nici nu vreau să știu ce mănâncă ăia.

Nu înțeleg cum se pot simți oamenii ăștia bine cu hote multifuncționale și trei foi de varză în frigider. Eu, dac-aș câștiga 50 de milioane pe lună, aș face zilnic alpinism pe munți de shaorme și canotaj în mări de bere. Vreau să știu că am în frigider o ciorbă babană, o friptură grosolană, o lasagna imorală. Când mi-e foame, să dau năvală să iau primul lucru pe care-l găsesc cu ambele mâini și să mușc, frate, din el.

Dar să te omenesc cu câteva exemple de povești cu oameni bogați.

Eram acasă la o prietenă de 30j'-un-pic de ani. La un moment dat, i-am zis că mi-e foame. Cum mă uitasem înainte în frigiderul ei prin care bătea vântul anorexiei, am rugat-o să-mi facă ea ceva de mâncare ce știe că aș mânca și eu. Mi-a zis: „Îmi pare rău, nu prea am multe lucruri în afară de verdețuri, va trebui să-ți faci singur un sandviș." Și mi-am făcut. Știi cum se face un sandviș obișnuit: pâine, margarină, salam, brânză, roșii. Atât doar că domnișoara mi-a pus la dispoziție niște ingrediente care erau, fiecare, exact varianta snoabă a lor: chiflă, cașcaval felii, șuncă felii în vid, roșii cherry. Mi-a sugerat să pun și măsline, dar dă-o-ncolo de treabă, nu putem întinde coarda la infinit.

Înainte de asta, mai demult, am ieșit în oraș cu un amic tot de vreo 30 de ani și prietenii lui cocalari și bogați, care după o noapte întreagă de băut bere în localuri de adolescenți, au decis să mergem să ne potolim foamea năpraznică la un restaurant fancy. Nu mai știu ce și-au luat ei, probabil niște omlete satisfăcătoare, dar alegerea mea am regretat-o imediat ce mi-am văzut comanda trecând prin viața ochilor. Pesemne că acești așa-ziși prieteni au profitat de slăbiciunea mea mentală și m-au convins să-mi iau bruschette. „Ce mișto", am zis eu, „acum voi mânca de mă voi sparge (doar sunt la restaurant) și voi intra în lumea adulților". Vezi tu, conașule, pe vremea aceea eu nu știam ce-s alea bruschette. Auzisem vag de ele și după cum sunau, îmi imaginam că or fi un fel de paste sățioase sau o mâncare de ciuperci; astfel, am fost foarte dezamăgit să aflu că sunt un futai de pâine prăjită cu roșii. Apăi, bruschette mi-am făcut toată viața și nici n-am știut.

Ultima poveste. Acasă la niște cunoștințe (încearcă să le ghicești aproximativ vârsta). Venisem cu alt prieten solidar în tinerețe și sărăcie, nu mâncasem toată ziua și voiam să-mi iau și eu un foietaj de pe drum, să nu merg cu burta goală la party. Prietenul meu isteț o întoarce: „Ei, neicușorule, nu face, carevasăzică, să-ți cheltuiești paralele așa, mai bine luăm alcoale de banii ăia. Aide, monșer, la amicul cu pricina, că sigur are el mâncare și-ți dă". Astfel, cu încrederea nețărmurită în amicul meu, în bunul meu amic, am ajuns cu bine și cu alcoale la petrecere. Acolo, fatalitate! Nu se găsea mâncare nicidecum. Sau, bine, numai dacă consideri mâncare un trofeu al veganismului făcut din... morcovi. Combinația de om de 30 de ani cu cea de vegan e una letală, îți zic: a fost una dintre cele mai nasoale mese din viața mea. Dulce și grețoasă, simțeam cum toate ingredientele alea healthylife și bio îmi răscoleau vertiginos stomacul meu junkfoodist și morto. Am zâmbit crispat gazdelor și m-am oprit după a treia linguriță.

Astea sunt doar trei povești, dar aș putea să-ți zic o mie. De fapt, știi și tu la ce mă refer, trebuie doar să-ți scrutezi un pic prin memorie toți prietenii și obiceiurile lor culinare, să vezi că o să găsești și tu pattern-ul ăsta de care vorbesc. Iar dovada că pe măsură ce te îmbogățești și te apropii de vârsta de 30 de ani societatea pune o presiune tot mai mare să mănânci mâncăruri stupide, mici și nesățioase se găsește în specificul oferit de companii exact acestei populații targetate. Mai jos ai o fotografie cu un meniu al unui restaurant de lux din România. Cel mai probabil, genul de restaurant în care m-ar duce toți acești prieteni enumerați mai sus dacă ar avea ocazia și, evident, dacă nu i-aș refuza din start.

De la stânga la dreapta: mure scuipate, un pic din ketchup-ul vărsat de fiul patronului, plută caramelizată, lumânare încolțită, gelatină. În spate avem o cascadă triplă de scorțișoară întărită în timpul căderii.

Poți să mă pici cu ceara din lumânarea aia cu frunze și n-o să-ți pot zice din ce dracu' e făcută alăturarea aia de corpuri vag alimentare sau cu atât mai puțin cum se cheamă. Probabil și costă un catralion de bani. Încă o poză de pe același site:

Aș fi chiar curios să gust așa ceva...

...atâta doar că nu vreau să mănânc un tablou de Pollock.

Nu știu câtă muncă au depus bucătarii respectivi în realizarea parodiilor ăstora, dar probabil s-au chinuit ceva să modeleze cubul de gelatină sau să nituiască cascada de scorțișoară; cam același efort pe care-l depun eu când mă văd nevoit să-mi încropesc o mâncare comestibilă din alimentele oamenilor bogați. Pentru ceva la fel de banal ca un sandviș trebuie să desfac, să fierb, să ung, să pun la preîncălzit, mizerii din astea. Și după tot efortul ăsta stupid, mă aleg cu o îmbucătură pe un sfert de măsea. Din acest motiv, mâncarea oamenilor bogați e satisfăcătoare ca o ejaculare prematură cu două prezervative.

Oameni înstăriți cu bucătării automatizate, cu frigidere cu două uși și hotă la aragaz, cu vase elegante și nepractice, cu tigăi ultra-teflonate prea micuțe pentru o omletă întinsă, cu ibrice de 250 mililitri cu gradații translucide în trei scale diferite și cu farfurii de sticlă. Oameni care n-au decât ulei de măsline, care beau ceai verde-negru-britanic-sau-altcumva-importat-de-afară-dar-care-seamănă-destul-de-mult-cu-celelalte-ceaiuri, care au zilnic un platou cu bufet suedez în frigider și pâine cât pentru o persoană. La ei nu poți mânca niciodată cu patimă și nici nu te saturi. Oameni care mănâncă de formă. Îi urăsc. Sunt un țăran și îi urăsc.

Oricât am stat să mă gândesc la motivele pentru care acești oameni procedează așa, n-am ajuns la un răspuns. O fi încercarea de a trăi sănătos, o fi o modă care te acaparează irecuperabil. În orice caz, nu fă ca ei, dacă vrei să fii fericit. Fă ca mine. Pentru că ei mănâncă baghete, iar eu mănânc pâine.

Poftă mare.

Urmărește VICE pe Facebook:

Citește mai multe despre mâncare:
Am încercat cea mai proastă mâncare din București și încă mai am colon
Ce gust are mâncarea de pisică
La cămin, în România, orice pui în farfurie devine mâncare