FYI.

This story is over 5 years old.

Film

American Psycho: Zece ani mai târziu/Douăzeci de ani mai târziu

De ce e atât de bun „American Psycho” și de ce nu mai are nevoie de un remake.
2.7.13

Imagine de Courtney Nicholas

Am ascultat de curând audiobook-ul American Psycho. A fost lansat în 2011 și e narat de Pablo Schreiber, care face o treabă destul de bună. Nu o dă pe clovnerii și nici nu bagă prea multe voci pentru fiecare personaj. E subtil, cu destule inflexiuni cât să poți distinge părțile de dialog. Transmite totul cu răceala specifică pe care o cere un personaj ca Patrick Bateman.

Publicitate

Dacă Bret Easton Ellis este, așa cum spun mulți, copilul teribilist al literaturii tinerilor deziluzionați din anii '80, e din cauză că omul e capabil să conjure vrăji de celebrare și de mustrare aspră care dau peste cap sensul și valoarea sexului, a banilor, a consumerismului și a divertismentului. American Psycho e punctul culminant al artei sale: cântecul sumbru de lebădă al unei epoci care își rezumă conținutul într-un echilibru perfect de profunzime și incisivitate. Satiră brută transmisă prin tehnici suprarealiste.

Romanul a fost publicat în 1991, prin urmare e clar că Bret trudea din greu – ca un sclav pe plantație – spre sfârșitul ultimului deceniu analog. Și-au făcut intrarea anii '90 și au demontat epoca modernă și poate chiar și pe cea postmodernă, emigrând într-o direcție care n-a fost definită decât pe la sfârșitul anului 2001, și atunci doar sub paravanul terorismului internațional și a războaielor care au rezultat. Dar un lucru era sigur: granițele prestabilite dintre bogătanii yuppie și cunoscători s-au topit sub presiunea atotpătrunzătoare a laserului MTV și al generației care l-a luat drept Biblie. A fost o epocă care a împletit cu ușurință și o doză de ignoranță noul sound grunge al lui Cobain cu explozia de hip-hop și G-funk, chiar dacă repercusiunile culturale n-au fost observate decât la sfârșitul anilor '90.

Strălucirea solarizată a anilor '80 a fost și este atât de puternică încât s-a dovedit a fi foarte dificil să-i sfâșii suprafața ca să vezi ce se petrecea dedesubt. Această dilemă e exemplificată de una dintre creațiile lui Bret: adaptarea pentru marile ecrane din 1987 a cărții Less Than Zero, despre adolescenții înstăriți din Los Angeles care duc o viață în care abundă iresponsabilitatea și imoralitatea. Filmul nu reușește să incorporeze aproape deloc valoarea literară a cărții, ascuțimea textului și prezentarea minimalistă a nihilismului de neclintit atât în ce privește personajele, cât și la capitolul 'conținut'. Filmul se bazează la greu pe stare și design de producție, inventând un curs clasic al poveștii pentru personaje când narațiunile din cartea lui Bret sunt liniare până când, așa cum sugerează și titlul cărții, cad în negativ.

Publicitate

American Psycho, pe de altă parte, le are pe toate, în ambele forme: atât romanul cât și filmul celebrează și reduc anii '80 la miezul lor superficial consumerist/capitalist. Deceniul a fost unul al egoismului răsfățat și s-ar putea spune că consecințele celor mai răi infractori ai lui sunt simțite abia acum de o generație care a fost înlăturată de două ori. De aceea reprezintă un decor atât de fascinant pentru narațiuni, mai ales când narațiunea are substanța necesară pentru a fi răspândită în toate mediile de presă.

Cartea atacă anii '80 pe două fronturi distincte: aproprierea și internalizarea stilului – atât ca estetică, cât și intrigă  - și acumularea necruțătoare a abjectului. Patrick Bateman e regele tuturor lucrurilor: bani, muzică, femei, fitness, crimă, filme. Culmea omnivorului modern, consumă totul și cunoaște totul.

Exegeza pasionată a lui Patrick despre Huey Lewis & the News, o trupă despre care mulți ar spune că nu merită atâta atenție, e atât sumbră cât și plină de umor pentru că e detaliată la un mod sociopat. E o obsesie modernă care se aliniază ca stil cu modul în care personajul povestește detaliat cum își torturează și ucide victimele inocente (majoritatea femei, dar din câte povestește, printre ele se numără și un vagabond, niște câini și un homosexual). Tipul de atenție obsesivă pe care i-o dă lui Huey Lewis epitomizează modul în care operează cartea și protagonistul: Patrick face niște observații frapante și seci prin care descrie de ce muzica pop e atât de grozavă și în același timp ia în derâdere publicul larg care o adoră. E ca și cum Bret ar spune: Asta au avut de oferit anii '80, așa că o să folosesc chestia asta într-un mod care s-o facă să pară mai valoroasă în perspectiva de acum.

Publicitate

Ca produs al anilor '80, îmi place The Breakfast Club și Ferris Buller's Day Offla fel de mult ca oricui, dar n-aș zice că sunt filme la care mă reîntorc iar și iar pentru a-mi șlefui sufletul. În schimb, lucrările lui John Hughes și ale contemporanilor lui mă scufundă în impresii artistice ale unui anumit timp și loc. Așa că atunci când încerc să-i diger în contextul vieții mele actuale, am tendința să încerc să păstrez și să evoc atmosfera inocentă din perioada în care le-am experimentat prima oară ca băiat (aveam Ferris pe casetă video și mă uitam la el în toate zilele în care eram bolnav și nu mergeam la școală – și erau multe zile din acelea, pentru că uram școala) și, în același timp, le trec prin filtrul experiențelor avute între timp, criticându-le strălucirea insipidă și benignă. Nu e ca și cum singura problemă care trebuie rezolvată în viață e posibilitatea de a te săruta cu persoana visurilor tale, iar lucrurile n-o să se schimbe în bine doar pentru că pe fundal cântă o muzică veselă.

De asta a cauzat American Pshycho atâtea controverse atunci când a fost publicată. Violența cărții e incredibilă. Excesele misogine au fost de nenumărate ori remarcate și criticate. Dar sunt sigur că detaliile inepuizabile ale brutalității lui Patrick Bateman sunt unul dintre ingredientele care au transformat cartea într-un bestseller și o piatră culturală de hotar, deși a fost respinsă de Simon&Schuster și revândută editurii Vintage imediat înainte de publicarea programată. Nivelul detaliilor cu care sunt descrise crimele e de 100 de ori mai mare în carte față de film. Multe dintre scene au fost considerate imposibil de filmat pe vremea aceea, dar, după părerea mea, sunt exact ce-i trebuie filmului. Și, dacă internetul ne-a învățat ceva între timp, e faptul că umanității nu-i pasă deloc de oameni. Dacă vrei, poți găsi cu ușurință online videoclipuri cu decapitări, crime de război împotriva copiilor și filmulețe îngrozitor de brutale. Asta nu era valabil în 1991, când American Psycho a șocat masele cu descrierile oribile de măceluri – dintre care unele trebuiesc imaginate de cititor. Pentru documentare, Bret a analizat în profunzime rapoarte ale unor crime foarte sălbatice și pline de cruzime pe care le-a accesat la Biblioteca Publică din New York, ceea ce te face să te întrebi dacă țelul suprem al autorului a fost să ilustreze cât mai corect barbarismul epocii moderne sau pur și simplu să confirme că ființele umane sunt capabile de astfel de atrocități.

Publicitate

În restrospectivă, crearea unui personaj atât de vitriolic și necruțător precum Patrick Bateman poate fi interpretată și ca o critică literară a lumii masculine, competitive și distructive de pe Wall Street: afaceriștii rapace care fură, violează și jefuiesc sunt ucigași metaforici, unii care nu-și murdăresc mâinile cu sânge la propriu ca Patrick, dar sunt la fel de violenți și de cruzi. Crimele cu coregrafie impecabilă din carte sunt metafore pentru violența aplicată de sistemul financiar american în moduri mult mai subliminale și subtile – prin capitalismul feroce și lipsa de identitate a culturii de masă. La urma urmei, toți suntem victime ale acestei violențe, zi de zi.

La zece ani după lansarea cărții, adaptarea pentru filmul American Psycho a avut succes pe merit. Asta și datorită lui Christian Bale, care e într-o formă fizică excelentă, încât îl face și pe Terminator să pară fleșcăit prin comparație. Încă de la început, producția a avut de înfruntat mai multe obstacole: reacțiile negative din presă la adresa cărții, dificultatea de a ilustra cele mai explicite scene din carte fără a se îndepărta de excesele psihopate pe care se bazează narațiunea. Per total, cred că realizatorii au făcut o treabă excelentă cu adaptarea materialului și îmi imaginez că alegerea unui regizor de sex feminin a ajutat proiectul să scape de orice potențiale acuzații de senzaționalism sexist.

Singura slăbiciune a filmului e faptul că se bazează prea mult pe excesele epocii în ce privește dezvoltarea personajului – în măsura în care ajunge să-i afecteze puțin jocul actoricesc lui Christian Bale pentru că devine tot mai greu să vezi profunzimea psihopatiei lui când toată lumea din jurul lui pare a fi psihopată.

Publicitate

În carte, atât Patrick Bateman cât și cititorul (căruia autorul i se adresează în mai multe rânduri), privesc celelalte personaje ca un mijloc spre deznodământ – marionete care nu servesc decât pentru a-l distrage pe narator din apatia și plictiseala în care e scufundat. Cititorul e în mod intenționat lăsat să se întrebe dacă întâmplările pe care Patrick le povestește uneori colegilor lui (care le consideră niște glume bolnave) chiar au avut loc sau sunt doar o invenție. Oricare ar fi cazul, e clar că e un psihopat total. Din roman lipsesc cu desăvârșire logica, înțelegerea și empatia. Ai putea spune că aceste caracteristici lipsesc din majoritatea interacțiunilor în epoca modernă, deși sunt mai disponibile ca oricând.

Lui Leonardo DiCaprio i s-a oferit rolul Patrick Bateman în urma succesului pe care l-a avut cu Titanic, dar până la urmă s-a retras și a revenit Bale, alegerea inițială a regizoarei. Anul acesta Leo va juca în The Wolf of the Wall Street al lui Scorsese, un film care probabil se va învârti tot în jurul culturii capitaliste extreme care a inspirat romanul lui Bret și filmul care i-a urmat. Am bănuiala că va ilustra și critica o cultură foarte competitivă și misogină, dar va fi acceptat mult mai ușor decât au fost acceptate cartea și filmul American Psycho. Probabil din cauză că nimeni n-a putut trece peste ideea că protagonistul (adică opusul antagonistului) – un om de afaceri american de mare succes potrivit standardelor maselor – e în același timp un ucigaș în serie căruia îi place la nebunie Huey Lewis.

Publicitate

Acestea fiind spuse, se mai zvonea prin 2011 că se va face un remake al filmului. Se pare că Bret Easton Ellis a fost entuziasmat de idee, dar nu înțeleg la ce ar folosi așa ceva pentru că: 1) Nu-mi pot imagina pe nimeni în rolul lui Patrick Bateman în afară de Christian Bale; 2) singurele modalități de a diferenția această versiune de cea originală ar fi și mai multă violență sau plasarea poveștii în perioada de după Marea Recesiune – și niciuna dintre cele două nu sună prea atrăgător și 3) De ce ar vrea cineva să vadă un remake al filmului când muzicalul American Psycho se va lansa în câteva luni?

Urmăriți-l pe Franco pe Twitter: @JamesFrancoTV

Traducere: Oana Maria Zaharia

Filme și chestii de la VICE:

Muzica bate filmul

Interviu cu un critic de film nevăzător

Vezi și ce mai recent scurt-metraj semnat James Franco La Passione