Ultraşi - Jandarmi: 1-2

Ajung la Universitate pe la ora 11 seara, la zece minute după ce la televizor se dă primul steag în flăcări. Știam că-n piață sunt 8 000 de oameni, dar acum nu mai e lume decât la gurile de metrou. În schimb e plin de jandarmi. Se răspândesc organizat, rapid, în toate direcțiile, în formații de 50 de soldați. În calea lor nu stă nimeni. Sunt precum carcalacii: în prima instanță te ferești, apoi te gândești cum să scapi de ei definitiv.

Nici nu scot bine capul din pasaj, că-mi iau finuț un scut în umăr să mă întorc înapoi. “Sunt de la presă”, spun. “Și ce?”, mi se răspunde, “Vreau să scriu”, insist, dar scutul nu zice nimic, continuă să împingă, eu mă fac că plec și mă întorc înapoi după ce el se îndepărtează. Totul începe să se desfășoare pe fast forword. În față la TNB cameramanii au discuții de breaslă precum „ce cadre incredibil de frumoase am tras”, în timp ce un jurnalist cu cască de biclă vorbește la telefon: “Oamenii au fugit mâncând pământul. Am gaze în nas. Mi-am luat-o direct în față, eram lângă ei când au tras”. Dintr-un grup de jandarmi passing by îl aud pe unul că se vaită: „Sunt aici de la ora 13”. Smurdul ia pe cineva pe targă, care ține la piept un drapel. Pe partea cealaltă a strazii, la Fântâni, se aud țipete. Traversez în fugă, dau în reporterul care a primit de ziua lui Eminescu o cărămidă în cap.

La picioarele lui se zbate, ținut de patru jandarmi, un băiat chel cu ochiul vânăt. Lumea nu mai scandează ca să-și exprime dezaprobarea, sunt toți isterici, ca o scară de vecini revoltați că ai datorii la-ntreținere, gata să te strângă de gât, dacă ar putea. Urlă fiecare în legea lui, din toate parțile, care mai de care cu vocea mai răgușită și mai panicată: „De ce îl luați?, Ce a facut? N-a facut nimic! De ce pe el? Ce a facut? De ce îl luați?”. În timpul ăsta jandarmii îl târâie de geacă prin peturi, sticle, bețe, hârtii și alte manifestări ale furiei lăsate în urmă de protestanți. Printre dinti, oamenii legii îi spun: “Când făceai gălăgie, era bine…”. Cine-i aude îi scuipă și zbiară “Huo, nenorociților!”.

De deasupra privește neputincios omul cu tricolorul care stă de șase zile cocotat pe geamul facultății. Nu l-am văzut mâncând, dar am văzut că are lângă el un maldăr de pancarte pe care le schimbă de zici că-i programat. “Pe el cum îl dați jos?”, întreb un jandarm. Neasteptat, raspunde-napoi: „Cu proști și fără educație, nu faci nimic în România”. În alt context, l-aș fi aprobat, dar acum a fost ca si cum mi-ar fi vorbit carcalacul.

Pe Regina Elisabeta, jandarmii se opresc din târâit. Tânărul se zbate pe ciment cu spume la gură. „Chemați salvarea”, țipă lumea. Tânărul țipă și el, dar nu prea-l mai țin plămânii: „Vă rog din inimă, nu mai pot, chemați salvarea!”.  Jandarmul raspunde: “Vorbește! Duceți-l la dubă”. Tânărul se face ghemotoc în jurul unui picior de soldat, care încearcă sa scape de el ca si cum el ar fi gândacul. Alți trei îl iau fiecare de-un membru și-l târâie iar către blindată. “O sa-l omorâți!” țipă lumea și trece furioasă de scutul uman care ne ține calea. Se apropie de mașină, dar n-au niciun plan, e doar panică generală, spartă instant de niște scuturi în ficați, care ne trimit înapoi pe trotuar. Un jandarm se pune în fața noastră și urlă cât îl țin plămânii: “Tăceți din gură!”, iar pe noi, în isteria asta, ne bușește râsul. În spatele lui, colegii încearcă să facă vânt tânărului în blindată, dar el se ține bine cu mâinile de bara ușii de la camion și nu-l mai desprind de-acolo decât mulți jandarmi, că doar e nevoie de patru doar să schimbi un bec. Așa că-l aduc înapoi pe trotuar și-l lasă să se lipească de ciment, iar pe noi ne trimit ușor, ușor, departe de-acolo.

Vizavi, în față la TNB, un bătranel își împachetează steagul. Un nene umblă cu o ladă de covrigi de gât. E cel mai bun covrig pe care l-am mâncat vreodată. Meciul s-a terminat. După a șasea zi, scorul este 2-1 pentru jandarmi. Ultrași deja suntem toți.