​Singura femeie fotojurnalist din Gaza

„Poți trece din rolul de victimă la cel de supraviețuitor, poți fi orice vrei tu să fii. Îți poți crea propria istorie în loc s-o documentezi. Poți deveni cine vrei, atâta timp cât nu le răpești același drept altora."

Acestea au fost cuvintele cu care Eman Mohammed și-a încheiat discursul la Conferința pentru Pace a Națiunilor Unite de la Geneva. Tânăra în vârstă de 26 de ani e singura femeie fotojurnalist din Gaza care operează în afara Fâșiei Gaza de la vârsta de 19 ani. A reușit să treacă peste colegii sexiști și abuzivi, amenințările cu moartea și hărțuirile sexuale. Toate astea ca să-și continue stilul de viață pe care și-l dorește.

M-am întâlnit cu ea s-o iau la o discuție.

VICE: În prezent locuiești în Statele Unite. Ce faci acolo?
Eman Mohammed: Soțul meu trăiește și muncește acolo, așa că îmi împart timpul între America și Gaza. În timpul războiului, unii prieteni și-au pierdut casele, așa că le-am oferit-o pe a noastră. Nu vrem să mergem peste ei și să fie nevoiți să plece, așa că deocamdată mai stăm pe aici.

Te-ai întors recent de la Conferința pentru Pace de la Geneva – cum a fost?
​Oamenii au fost calzi și înțelegători, dar am fost îngrijorată de criticile la adresa palestinienilor.

L-am invitat pe fotograful israelian Mati Milstien să se alăture discursului meu. Sunt prietenă cu Mati de ani de zile. Pentru Mati nu e o problemă așa de mare pentru că e în legătură cu toată comunitatea pozitivă de stânga în care oamenilor li se pare normal să aibă prieteni palestinieni. Dar Gaza e foarte conservatoare, chiar dacă Hamas a fost la conducere în ultimii șapte ani. Țin mai mult la tradiție decât la religie și, cu fiecare război, Gaza se izolează tot mai mult. Deci nu e foarte ok să declari public că ești prieten cu un fotograf israelian care a lucrat și în armată.

La ce vârstă ai început să faci fotografii?
​Aveam 19 ani. Am fost crescută de mama, pentru că părinții mei au divorțat când aveam doi ani, dar ideea de femeie divorțată care lucrează și întreține doi copii nu e acceptabilă în Gaza. A fost criticată la greu, dar nu i-a păsat.

Așa că am știut că dacă n-o să obțin un job bun din prima, n-o să mai obțin niciun job. Dar nu prea există femei jurnalist în Gaza, iar eu voiam să fac ceva astfel încât să am deja experiență când termin facultatea. În al doilea an de facultate, deja știam că voiam să fiu fotojurnalist și am reușit să obțin o poziție bună la Ma'an News Agency. Mi-au dat un aparat foto stricat și mi-au spus că dacă îl repar, îl pot păstra. Era un Nikon d70 epuizat, dar a fost grozav.

Care au fost principalele obstacole cu care te-ai confruntat ca femeie fotojurnalist în Gaza?
După ce am lucrat vreun an și jumătate, am început să atrag atenție negativă asupra mea. Oamenii îi spuneau șefului meu: „Cum ai putut să angajezi o fată? Poartă blugi și uite cum ține aparatul foto." Lumea critica tot ce făceam – până și felul în care mă mișcam.

Până la urmă, șeful mi-a luat aparatul și mi-a spus că pot lucra în continuare ca jurnalist pe secția engleză-arabă. Ne-am certat urât și mi-a zis că singurele mele opțiuni erau concedierea sau demisia. N-am vrut să fiu concediată de la primul job, așa că mi-am dat demisia. Până atunci reușisem să strâng destui bani cât să-mi cumpăr un aparat foto bun și două lentile. Trei săptămâni mai târziu, a început războiul.

Cum a fost?
Nu mai raportasem niciun război până atunci. Mulți dintre foștii mei colegi erau supărați pe mine pentru că îmi dădusem demisia. Aveau impresia că renunțasem la o ocazie grozavă de a lucra la birou, jobul perfect penru o femeie.

Crezi că s-au simțit amenințați?
Cred că li se părea că sunt o răsfățată care își închipuie că le poate lua joburile doar pentru că vorbește engleza. Alții m-au perceput drept o puștoaică neserioasă, care vrea doar să se joace. Apoi trei colegi m-au dus la locul bombardamentelor și m-au lăsat acolo.

Chiar înainte de asta, am nimerit în mașină cu un alt fotograf care s-a gândit că mi-ar plăcea una mică pe bancheta din spate. Așa că am fost hărțuită sexual și abandonată în aceeași zi. Au mai fost fete tinere care și-au încercat norocul în domeniul fotojurnalismului și au fost asaltate de același tip care m-a hărțuit și pe mine. Nu sunt singura femeie cu profesia asta pentru că sunt cea mai bună, ci pentru că e extrem de greu să supraviețuiești în domeniul ăsta ca femeie.

Te-ai confruntat vreodată cu colegii care te-au abandonat?
Am încercat, dar au refuzat să-mi vorbească. Acum îmi vine să râd de toată faza, dar mi se pare groaznic că ne întâlnim acum după război și nu par să aibă niciun fel de remușcări. Puteam să fi murit acolo și nimeni nu i-ar fi învinovățit. Asta e cel mai nasol la Gaza: nu există legi.

Sebastien Meyer, care a co-fondat împreună cu Kamaran Najm prima agenție de fotografi din Irak, Metrography, mi-a spus că femeile fotografe derutează mulți bărbați în Irak. Îi dezarmează și reușesc să facă, din acest motiv, mai multe fotografii intime. Ești de acord?
​Da, clar. Bărbații nu se mai prefac, sunt mai sinceri. Uită de vechile tradiții după care n-au voie să se uite la o femeie sau să-i strângă mâna. Se poartă normal. Și e frumos să-i vezi pe oameni așa cum sunt ei.

Am observat asta și la membrii Hamas. L-am vizitat pe Șeful Poliției la el la birou și a râs și a glumit cu mine.

E adevărat că ai făcut fotografii și în timpul celui de-al doilea război, când erai însărcinată în nouă luni?
Nu pot sta acasă când e război, simt că mă sufoc. Multe femei mor oricum și în bucătărie, fără nicio vină. Soțul meu m-a susținut și el mult.

Nu știu de ce femeile însărcinate par să nege faptul că arată ca niște balene – chiar îmi închipuiam că n-o să observe nimeni! Dar mă îngrășasem cu 30 de kilograme și era destul de evident – eram o minge uriașă cu două aparate foto la gât.

Am fost criticată de o mulțime de oameni, dar mă săturasem să stau în casă și inhalasem destul fosfor alb cât aproape să pierd sarcina – nu prea ai cum să te protejezi de război. A fost o provocare, dar am simțit că fac ceea ce trebuie. La o zi după sfârșitul războiului, am născut.

Ce vârste au fetele tale?
​Una are trei și una un an și jumătate. Cea mică e motivul pentru care am plecat din Gaza anul acesta. Israelienii ne-au bombardat cartierul în timp ce dormea și a început să-i curgă sânge pe nas și pe gură. Spitalele nu voiau s-o primească, așa că mi-am dat seama că trebuie să plecăm.

Am văzut distrugerile care au avut loc în Shujayea și Beit Hanoun – au fost îngrozitoare. Cu fiecare război, situația s-a înrăutățit.
Iar acum oamenii dau o grămadă de bani să evadeze cu bărcile și sunt omorâți pe mare. Sunt disperați și nu-i învinuiesc. Nu au nicio opțiune. Eu am avut opțiunea să plec și am știut că dacă n-o să fac asta, fetița mea o să moară.

Vin dintr-un oraș foarte educat, unde sunt multe fete care vor să fie fotografe – nu doar fotojurnaliste. Dar niciuna dintre ele nu e încurajată să facă asta. Ar fi grozav dacă cineva ar înființa un mic centru unde copiii să învețe timp de trei luni fotografie, videografie, producție de film – orice i-ar ajuta să se exprime. Copiii au nevoie de structură și de sprijin. Asta ar începe procesul de acceptare, nu doar în cadrul comunității, ci și în cadrul familiei.

Traducere: Oana Maria Zaharia

Mai multe proiecte făcute de femei fotograf:
Fotografii cu copiii bogătanilor ru​și Cele mai bune fotografii r​ap din 2013 Adolescenții japonezi care​ vor să fie negri Lina Scheynius și-i imag​inează pe toți cei din jurul ei dezbrăcați