FYI.

This story is over 5 years old.

Film

Filmul despre procurorul Cristian Panait, între PR și politică

Un film despre ultima anchetă din cariera și viața unui tip care l-a deranjat pe atotputernicul pe atunci prim-ministru Adrian Năstase.
13.11.14

​Tehnic vorbind, De ce eu?, filmul lui Tudor Giurgiu, inițial intitulat Cristian, nu există, nu-i finalizat și nu are pagină de imdb. Are, ce-i drept, un ciot pe wikipedia. Dar s-a văzut la MȚR luni seară, în mare înghesuială, cu Tudor Giurgiu și cu o parte din echipă în sală. Și cu rugăminți de-a nu scrie despre filmul ăsta.

Acuma, să-i dăm lui Tudor Giurgiu ce-i al lui Tudor Giurgiu. Omul a fost director la TVR și este director la ditai TIFF-ul, deci nu putem să-l bănuim de naivitatea unui debutant independent care nu știe cum funcționează lumea și presa în care trăiește. Și-a scos filmul la înaintare fix între două tururi de scrutin electoral, pentru că este un film politic și ca să genereze buzz. Cum se zice în industrie. O mișcare bună, necesară și cumva oportunistă.

Schepsisul ar fi, că De ce eu? nu-i un film politic la modul la care se aștepta toată lumea care-a prins bilet și nici în modul în care se așteptau ăilalți, mai mulți, care nu au prins bilet, să fie. Un film despre ultima anchetă din cariera și viața unui tip care l-a deranjat la case (sau erau la ouă?), pe atotputernicul pe atunci prim-ministru Adrian Năstase, nu are cum să nu fie politic. Finalul tragic și cunoscut nu are nici el cum să fie schimbat: Cristian Panait s-a aruncat de la etaj și a murit la câteva zile, după ce ancheta în care era implicat fusese blocată de superiori. Ce face Tudor Giurgiu este mai mult radiografia unui sistem de justiție corupt până la extrem și portretul unui om care nu-i dispus să facă cele necesare, respectiv compromisuri majore, pentru a supraviețui printre subalternii, între timp doveditei securiste Rodica Stănoiu, pe atunci ministru al justiției.

Ce s-a creat ca așteptare apropos de De Ce Eu? era ceva nerealist și improbabil: o acuză pe față la adresa unui anume Victor Viorel Ponta, pe atunci procuror, coleg cu Cristian Panait, ultima persoană care l-a vizitat înainte de sinucidere și actualmente prim-ministru cu ambiții prezidențiale. Filmul despre Panait este un film de ficțiune bazat pe fapte reale și evită astfel, americănește, orice responsabilități juridice față de adevăr și istoria guvernării Adrian Năstase. Dar nu o face omițându-l din film pe Victor Viorel sau evitând chestiile într-adevâr penale care se orchestrau pe la procuratură sub înaltul patronaj al guvernării, între timp devenit fost-pușcăriașul Adrian Năstase.

De ce eu? începe fix cu prezentarea dosarului pe care Cristian Panduru (că doar e ficțiune, nu aveau cum să-i zică Panait), trebuie să îl orchestreze pentru ca un alt procuror să ajungă la închisoare. Moment foarte important și pentru Cristian (Emilian Oprea) și pentru șeful lui direct (Mihai Constantin, îl știți din Liceenii). Și pentru întreg Ministerul Justiției. Ar fi fost prima și întâia oară când un procuror cu funcție înaltă era anchetat. Nu, asta nu s-a întâmplat nici după Revoluție, dar trebuia să se întâmple în 2002, pentru că cineva îndrăznise să-i dea cu bulău unui foarte important beizadeu de Bihor. Treaba s-a împuțit de la niște trafic cu combustibil (câteva zeci de milioane de dolari, un fleac) pe care un procuror a ales să nu-l treacă sub tăcere. Problema ar fi tocmai beneficiarii: partidul-stat PSD și pușcăriabilul Adrian Năstase.

Ca un procuror de viitor care își dorea sincer să rămână cu viitorul intact în magistratura condusă de Rodica Stănoiu (madame Sanda pentru prietenii de la Securitate), Cristian Panduru nu avea de făcut decât câteva ilegalități care să culmineze cu arestarea colegului Leca, vinovat de lezm​ajeste la beizadeaua de Bihor. Nici în realitate, nici în film lucrurile nu au mers conform planului.

De ce eu? face ceva foarte mișto și o face foarte bine: este primul thriller judiciar românesc, din care bună parte se ține din suspans și din scenariu. Asta este partea impecabil construită, care dă încet, încet o formă și-o amploare deranjant de masive corupției de la începutul mileniului trei. Standardul după care operează cinematografic Giurgiu pare venit fix din cosmos. Din mocirla plină de caricaturi bășinoase (și la modul propriu și la cel figurat), pe care le-au servit pe ecrane Sergiu Nicolaescu & restul regizorilor din Vechea Gardă, pe post de mari corupți, magnați, ultimi corupți sau senatori ai melcilor, nu a răzbătut nimic până la Cristian.

Persoanjele lui Giurgiu sunt odioase, dar manevrarea este fină. Aparatul de justiție funcționează impecabil pentru a deservi comenzi politice. Pe măsură ce schema în care e prins Cristian Panduru devine clară, ancheta ajunge o execuție la comandă și justiția un sistem discreționar pentru pampelzirurile politice ale PSD-ului, aflat la putere pe atunci. Represiunea celor neînregimentați este un must, care trebuie să permită păstrarea condițiilor ideale pentru eșaloanele de sus ale magistraturii și politicii.

Marele atu este Emilian Oprea, incredibil de puternic, într-un personaj rece și deloc cerșetor de empatii. Cristian, așa cum îl joacă Oprea e memorabil și ține la un loc filmul chiar și când Tudor Giurgiu alege să se întoarcă înspre filmele lui mai lejere și să dea timpi (morți) pentru o idilă deloc satisfăcătoare (nici pentru protagonist, nici pentru public) cu o reporteriță. Fiind o versiune de lucru, pot să sper că femeia devenită burtă narativă va fi supusă la regim din montaj.

De ce eu? Este mai mult un thriller despre un sistem atât de putred, încât numai viermii pot prolifera în el. Viermii mai vechi, cu epoleți sau cu declarații date sub pseudonim pe vremea Republicii Socialiste România și viermii tineri, dispuși la orice pentru a le face pe plac seniorilor. Undeva printre ei este și ficționalizarea lui Victor Viorel. Nu-i cu nimic mai bun decât ei, nu-i cu nimic mai rău, nu-i cu nimic diferit. Cariera lui ulterioară este o confirmare. Și cumva, și aici e miza super-politică, filmul, care nu-i nici despre Ponta, nici despre Panait, este ca o incursiune neregizată în pântecele care l-au catapultat din juridic în politic pe Micky M.

De văzut zic eu, și pentru subiect și pentru skill. Prin februarie, când ar trebui să aibă premiera.

PS: Ce nu era necesar scenaristic pentru film este o notă de subsol foarte interesantă. Adrian Tărău, beizadeaua de Bihor care-a ajuns câteva zile la închisoare în 2001 și de la care a pornit toată investigația procurorului Cristian Panait prin activitatea procurorului Lele, este bine merci. A fugit în America, mai exact la Chicago. A fost implicat sentimental cu regretata Mădălina Manole (care dacă tot era prin turneu la românii din diaspora americană, nu și-a refuzat un afecerist generos). S-a întors în Românica în 2007, posesor al unui dosar curat ca lacrima și cere despăgubiri statului român. S-a mai ocupat de biznis cu Mitică Dragomir și cu scandalul contractelor pentru televizarea meciului de fotbal din Liga 1. Un alt personaj, aceeași cloacă, alt film?

Mai citește despre procurori:
Stenograma bate filmul ​Procurorii ca profesori ar fi mai varză decât elevii care n-au luat bacul ​DNA e în campanie electorală și merită să câștige