FYI.

This story is over 5 years old.

Știri

Un fost corespondent român de război îți explică cum funcționează răpirile teroriste

Răpirile, între business și propagandă
3.2.15

Fotografie de Eugene Hoshiko/AP via VICE News

Statul Islamic a mai ucis doi ostatici străini – japonezii Haruna Yukawa și Kenju Goto, care se adaugă celor trei americani – James Foley, Steven Sotloff și Peter Kassig – și britanicilor David Haines și Alan Hessing pe care i-a executat ca represalii la campania aeriană a cărui țintă este.

Statul Islamic nu este singura grupare care a răpit străini; în urmă cu două luni își pierdeau viața, în timpul unei operațiuni eșuate de salvare, jurnalistul american Luke Sommers și profesorul sud-african Pierre Korkie, care erau în captivitatea grupării Al Qaida în Peninsula Arabă.

Publicitate

Răpirile au ajuns, în ultimii ani, o adevărată industrie a militanților de diferite culori. Unii o fac pentru bani, alții pentru a transmite un mesaj politic sau pentru a le băga frica în oase adversarilor; de partea cealaltă, se merge de la o politică dură, de respingere a negocierii cu teroriștii, până la răscumpărare – de dragul ostaticilor sau pentru a obține beneficii politice.

Unele grupări răpesc ca să facă bani, altele ca să terorizeze

(stânga) Textul în arabă spune: „Numele meu este Daniel Pearl, sunt un evreu american." (dreapta) Nick Berg. Fotografii via Wikimedia Commons

Nu m-am gândit foarte mult la povești cu ostatici până în 2004. Știam că fuseseră niște cazuri prin Beirut, în anii 1980, dar astea erau povești vechi, și auzisem și de Daniel Pearl, răpit și ucis de Al Qaida în Pakistan. În martie 2004 au început răpirile în Irak cu trei japonezi, între care Nahoko Takato, ONG-istă pe care o intervievasem cu vreo două săptămâni mai devreme.

În mai, pe internet a apărut filmul decapitării lui Nick Berg de către Al Qaida din Irak. Înainte să dispară în drum spre Amman, Nick fusese cazat în Al Fanar, un hotel din Baghdad în care am stat și eu câteva luni, rămas legendar printre foștii locatari – un amestec de jurnaliști, majoritatea free-lanceri, ONG-iști și oameni de afaceri care-și încercau norocul prin Irak. Mulți dintre tipii din Al Fanar băuseră, la un moment dat, o bere cu Nick, așa că, pentru noi, șocul a fost mult mai mare și chiar și azi simt un gol în stomac când mă gândesc la filmul execuției, pe care m-am încăpățânat să îl văd până la capăt.

Publicitate

După uciderea lui Nick, totul s-a schimbat, pentru că eram toți conștienți că o răpire s-ar putea termina oricum. Unii dintre noi au început să poarte cuțite, nu pentru că eram atât de idioți încât să ne închipuim că putem face ceva cu ele în fața Kalașnikoavelor, ci pentru că, după cum zicea un amic prin hotel, ne intrase în cap că „they won't catch this white boy alive"; niciunul nu avea chef să apară în producții Al Qaida, așa că ne gândeam că e mai bine să încercăm să fugim sau să opunem rezistență, cu riscul de a fi împușcați.

Unii dintre noi au început să poarte cuțite. Ne intrase în cap că „they won't catch this white boy alive."

Răpirile au continuat. Auzeam cu regularitate de o persoană pe care o știam – Simona Pari și Simona Torretta, de la o fundație la care îl dusesem pe un prieten jurnalist să-l ajute să plece din Irak cu avionul, tocmai pentru că risca să fie răpit dacă ar fi mers cu mașina prin deșert; Douglas Wood, un australian inginer constructor care lucra cu armata americană, cu mâna cât lopata și cu un optimism molipsitor, cu care mai stăteam la bere prin Al Fanar; Giuliana Sgrena, jurnalistă italiancă pe care o cunoscusem la un chef în timp ce încercam – fără succes – să mă bag în seamă cu o prietenă de-a ei; Jill Carroll, cu care mă tot intersectasem pe la conferințe de presă și al cărui translator irakian, un tip care pe vremuri avusese magazinul de unde îmi cumpăram casetele cu muzică, a fost ucis atunci când ea a fost răpită. Alături de aceștia, mulți alții.

În general era clar că cine pica în mâinile Al Qaida avea să fie executat, pentru că liderul grupării, Abu Musab al-Zarqawi, voia să răspândească teroarea, iar o decapitare filmată este una dintre cele mai eficiente metode pentru a băga frica-n oase. Nu doar cei din Al Qaida își ucideau ostaticii, ci și alte grupuri, atât sunnite cât și șiite, astfel încât niciodată nu puteai fi sigur cum se va termina povestea. Unii insurgenți erau ceva mai flexibili și mai dispuși să se lase convinși fie de irakieni care pledau pentru eliberarea ostaticilor, fie de banii de răscumpărare

Cele două Simone au fost eliberate de răpitori după ce a intervenit Asociația Clericilor Musulmani, o influentă organizație a imamilor sunniți din Irak; Douglas a fost salvat de un raid al forțelor americane cu doar o zi înainte de execuția plănuită de răpitori; pentru Giuliana Sgrena s-ar fi plătit șase milioane de euro, informație dezmințită de guvernul italian, care a trimis-o după Giuliana pe un ofițer de informații ucis de americani, în timp ce o însoțea către aeroport. Chiar și ostaticii români din Irak ar fi fost eliberați în schimbul unei sume de bani, însă mai trebuie să așteptăm vreo 40 de ani pentru a afla despre cât a fost vorba.

Banii îi salvează pe unii și plătesc moartea altora

Există o întreagă dezbatere cu privire la plata răscumpărărilor pentru ostatici. Unele guverne – în principal americanii și britanicii – adoptă o poziție dură, de respingere a oricăror negocieri cu teroriștii și sunt în stare să meargă atât de departe, încât să amenințe familiile ostaticilor cu închisoarea, dacă vor încerca să-i răscumpere. Americanii spun că, dacă faci înțelegeri cu teroriștii, îi încurajezi să continue răpirile și le și finanțezi operațiunile.

New York Times scrie că, începând din 2008, Al Qaida și grupări afiliate acesteia au obținut cel puțin 125 de milioane de dolari din răscumpărări, iar jumate din această sumă le-a venit anul trecut. Franța, Germania și Italia sunt printre țările acuzate că ar fi dat bani, însă niciuna nu a recunoscut asta, pentru că ar fi ca o invitație nu doar pentru teroriști, ci și pentru tot felul de bandiți, să le răpească cetățenii.

Gruparea Al-Qaida din Maghrebul islamic Fotografie via Wikimedia Commons

Dacă chiar ai chef să mergi printr-o zonă de conflict, ideal ar fi ca țara din care vii să nu aibă trupe pe acolo, să nu fi avut ostatici de care s-a auzit că au fost răscumpărați și, în general, să nu aibă vreo legătură cu adversarii insurgenților. Bineînțeles că, chiar dacă toate condițiile astea sunt îndeplinite, tot nu ai vreo garanție că nu o să o pățești.

Dacă banii n-ar ajunge la niște căpiați care-i folosesc pentru a-și finanța atacurile alea despre care citești zilnic prin presă, mai că ai putea zice că ai o situație din care câștigă toată lumea – amărâții din lumea a treia primesc dolari americani sau euro europeni, ostaticii scapă cu viață, politicienii fac rost de ceva capital de imagine, iar serviciile care se ocupă de negocieri se aleg cu un „bravo" apreciativ și poate și cu ceva decorații, acordate în secret.

Prin Kabul, către președinția Kosovo

Nu doar guvernele și familiile încearcă să obțină eliberarea ostaticilor. Acum zece ani, la Kabul, am dat peste un caz cu adevărat savuros, care a implicat un comandant legendar al mujahedinilor din războiul anti-sovietic, un viitor președinte al Kosovo, un celebru jurnalist și trei angajați ai ONU, răpiți la Kabul într-o dimineață de octombrie. Răpirea a fost revendicată de o grupare desprinsă din talibani, care a cerut, oficial, eliberarea prizonierilor aflaţi în custodia americană.

Abdul Sayyaf (stânga), lider al mujahedinilor anti-sovietici. Fotografie via Wikimedia Commons

În unele cercuri din Kabul se zvonea, însă, că în spatele acţiunii ar fi fost unul dintre nepoţii lui Abdul Sayyaf, lider al mujahedinilor anti-sovietici; printre altele, s-a spus despre el că ar fi fondat taberele de antrenament ale Al Qaida, iar numele său a fost adoptat de temuta grupare teroristă filipineză Abu Sayyaf. Şoferul ostaticilor – bătut de răpitori, dar lăsat liber și în viață – fusese, pe vremuri, unul dintre oamenii lui Abdul Sayyaf, iar maşina răpitorilor fusese văzută îndreptându-se către fieful acestuia de lângă Kabul. De mai mulţi ani Abdul Sayyaf se afla într-un con de umbră şi se spunea că nepotul său ar fi organizat răpirea pentru a-i putea negocia un loc în guvernul afghan în formare.

Atunci a sosit la Kabul, Behgjet Pacolli. Albanez din Kosovo, cu afaceri de sute de milioane de dolari, în principal în construcții, în spațiul ex-sovietic, implicat într-un scandal de mituire a familiei Elțin, Pacolli a spus că una dintre ostatice – o kosovară – îi era rudă și venise să urmărească de aproape cazul. Era un tip înalt și grizonat, căruia îi plăcea să fie în centrul atenției și să vorbească despre el; odată mi-a arătat, în telefonul lui mobil, numerele câtorva șefi de stat din Asia Centrală.

Publicitate

Pacolli nu avea nicio legătură de rudenie cu ostatica și nici nu venise la Kabul doar ca să se plimbe: avea de gând să îi răscumpere pe ostatici, dar nu făcea mare tărăboi, pentru că afghanii și, mai ales, americanii, nu i-ar fi permis acest lucru. Scopul lui era să obțină un plus de popularitate acasă, unde avea de gând să se implice în politică.

Cât a stat în Kabul, Pacolli nu a dormit mai mult de două nopți în același loc și a fost păzit de omul uneia dintre cele mai puternice familii din oraș, care deținea celebrul Mustafa – hotel frecventat de jurnaliști, ONG-iști și tot felul de aventurieri, inclusiv celebrul Jack Idema, care își făcuse în oraș o închisoare ilegală în care erau torturați afghani.

Pacolli a apelat la Peter Jouvenal, britanic cu relaţii excelente în cercurile foştilor mujahedini care, după ce s-a lăsat de jurnalism, a deschis un restaurant-pensiune într-una dintre fostele case ale lui Bin Laden din Kabul. Jouvenal a luat legătura cu răpitorii și a ales, ca loc pentru a negocia cu ei, Peshawarul, aflat în Pakistan, departe de ochii afghanilor.

Pe 16 decembrie 2014, membrii înarmați ai Tehrik-i-Taliban Pakistan au intrat în Școala militară publică din Peshawar. Oamenii le-au spus elevilor să-și zică rugăciunea înainte să-i împuște. Conform armatei, masacrul a dus la 141 de morți, printre care 132 de copii.

Legenda Peshawarului s-a născut în anii `80, când a fost unul dintre centrele de coordonare ale eforturilor anti-sovietice. Prin Peshawar treceau bani, armament şi voluntari către Afghanistan. Acolo îşi aveau sediul reprezentanţii mujahedinilor afghani şi reţelele umanitare care doreau să ajute populaţia civilă. La Peshawar a prins contur şi Al Qaida, cu mulţi ani înainte de a declara război Occidentului. Peshawar a rămas, și după alungarea sovieticilor din Afghanistan, un nod important al traficului de armament din regiune şi un punct de întâlnire al jihadiştilor.

Publicitate

La Peshawar ar fost livrați, cash, banii plătiți de Pacolli pentru eliberarea celor trei ostatici, însă, în public, albanezul a negat că ar fi fost vorba de vreo răscumpărare. Pe de altă parte, Peter Jouvenal a recunoscut că a fost implicat în negocieri și că a fost vorba și de bani. Povestea oficială a fost că răpitorii se hotărâseră să le dea drumul ca urmare a eliberării, de către guvernul afghan, a unor luptători talibani şi a apelurilor publice lansate de Pacolli. Guvernul a infirmat existenţa vreunei înţelegeri, însă, off the record, am aflat că oficialii erau foarte iritaţi că s-a negociat peste capul lor.

Behgjet Pacolli a devenit un politician influent în Kosovo, unde a ajuns și la guvernare cu partidul pe care l-a fondat, AKR. A fost chiar și președinte al țării, timp de o lună și ceva.

Statul Islamic se comportă mai degrabă ca o sectă decât ca o grupare teroristă

În cazul japonezilor este clar că Statul Islamic nu s-a gândit foarte serios să negocieze. Jihadiștii ceruseră o sumă uriașă – 200 de milioane de euro – pentru eliberarea celor doi și era, evident, de la bun început, că nimeni nu va da atâția bani. Suma a fost aleasă pentru că atât promisese premierul de la Tokyo, Shinzo Abe, ca asistență pentru țările care se luptă cu Statul Islamic. Este clar că, la fel ca și în cazul americanilor și al britanicilor, jihadiștii au vrut să terorizeze.

Au fost, însă și occidentali care au fost eliberați de Statul Islamic; chiar dacă oficial nu s-au explicat motivele, probabil că jihadiștii au obținut ceva în schimb. Unul dintre cei care au scăpat este Nicolas Henin, care mi-a fost vecin între 2003 – 2004, în hotelul Al Fanar din Baghdad. Nicolas a împărțit aceeași celulă cu britanicii și americanii executați de grupare și a stat în captivitate vreo zece luni, după ce fusese răpit la Raqqa, actuala capitală a Statului Islamic.

Publicitate

Mi-a povestit că viața de ostatic înseamnă să reduci existența la nevoile de bază: este important să mănânci bine, să dormi bine, să te caci bine. Și să încerci să ignori timpul, să îl uiți, pentru că, altfel, te mănâncă din interior. Bineînțeles că, după eliberare, a avut nevoie de luni întregi ca să-și revină și, de fiecare dată când vedea o știre despre moartea unuia dintre foștii săi colegi de detenție, trebuia să o ia de la capăt.

Nicolas mi-a spus și că ăștia din Statul Islamic se comportă mai degrabă ca o sectă decât ca o grupare teroristă. Niște fanatici sadici care nu au ezitat să își tortureze ostaticii; mai rea decât bătaia, însă, este tortura psihică, iar asta se traduce în frică: exact teroarea pe care încearcă să o inspire în numele lui Dumnezeu.

Cătalin Nicolae a studiat și a lucrat ca jurnalist în Orientul Mijlociu, are un master pe studii orientale, cu o lucrare de disertație despre jihad si interpretarea pe care i-o dau acestuia gruparile extremiste.

Urmărește VICE pe Facebook.

Mai citește despre răpiri:
Secta care răpește creștini Tot mai mulți jurnaliști sunt răpiți în Siria Forțele democrate aliate ucid și răpesc oameni în Congo Am fost răpit de forțele de guerrillă columbiene