Iarba și bunele maniere – Calitate vs. cantitate

Calitatea ierbii de care am nevoie a tot crescut de când am început să fumez. Cum atât standardele, cât și toleranța au crescut la unison, am făcut un efort tot mai mare să-mi umplu borcănașul medicinal cu ce e mai bun. Totul a mers de la bine în sus în ultimii 12 ani, cu o singură excepție.

Am fost la facultate în North Philly, unde viața de cămin îmi garanta accesul la iarbă non-stop, fără să fie nevoie să dau un telefon. Dar m-am mutat din campus în anul 2 și am devenit mai puțin student și mai mult cetățean al orașului. Nu mai puteam ciocăni la o ușă de pe hol și să mă aștept să iasă un drogalău care să-mi pună în mână câteva grame de marfă bună. Deodată, selectivitatea a fost înlocuită de necesitate. În primul campus în care am stat, ne bazam pe niște dealeri pe care îi numeam Shwagmen.

Shwagmenii din Powelton Park erau niște puști de liceu ciudați care mă salutau cu salaam aleikum și care în scurt timp au devenit prea obișnuiți cu mine, cu colegii mei și cu umilul nostru apartament. Personajul central era un puști de 17 ani pe nume Montana, un copilandru arătos care nu știa ce-i aia spațiu privat și avea o slăbiciune pentru fete incredibil de urâte. Într-o dimineață, am ieșit din dormitor și am dat peste Montana care se relaxa pe canapea, fumând un cui cu un tip care arăta ca un urs. I-am salutat cu tradiționalul „Ce-aveți bun?” La o inspecție mai detaliată, am descoperit că ursul nu era deloc un tip, dar nici nu puteai zice că e tipă. Era un fel de androgin care avusese o viață grea pe străzi și care tocmai înfuleca niște tăieței instant care semănau foarte mult cu cei pe care mi-i trimisese maică-mea în pachetul de acasă. Asta era inacceptabil. Una e să fumezi un cui la mine-n casă înainte de ore și alta e să-mi consumi mâncarea instant, o resursă prețioasă.

L-am rugat pe Montana să nu mai vină pe la noi neanunțat, ceea ce l-a supărat destul de tare cât să ne paseze colegului lui, Omar. Cu Omar am avut o scurtă relație satisfăcătoare până când m-am mutat într-o casă de lângă campus în North Philly și m-am trezit că am nevoie mare de un Shwagman.

Cartierul în care locuiam era ciudat de curat și liniștit pentru North Philly, așa că eu și colegii de apartament am petrecut prima lună căutând dealeri prin cartier. La un moment dat, am fost abordați de un tip pe care îl tot văzusem mișunând prin zonă. Ceva mai mare decât puștii de liceu, Malik ni s-a prezentat drept vecinul nostru și din acest motiv, ne-a făcut o ofertă specială. Din momentul acela, pentru noi a început o Renaștere.

Malik venea mereu la timp, de fiecare dată. În scurt timp, casa se transformase într-un cuibușor al lenii, plin de cutii de bere și mucuri de jointuri.

Ieșeam rar din casă. Câteva cuie îți fac poftă de alte câteva cuie și de fast food. Măsuța noastră de la Ikea, albă și curată cu câteva luni înainte, era mereu plină de resturile festinurilor noastre, printre care un staniol plin cu semințe de iarbă. De obicei, cam un sfert din fiecare pachețel era alcătuit din semințe și rămurele, iar restul era iarbă cu miros nu prea puternic. Fiind obișnuiți cu porcăria asta, reușeam să ne facem praf total de câte ori dădeam peste un hipiot și cumpăram de la el iarbă net superioară. Tocmai sosisem acasă cu o astfel de marfă, când a apărut Malik, într-o vizită de curtoazie. N-aveam nevoie de nimic de la el, dar frumos era să-l invităm în casă, ca niște vecini cumsecade, și să-l rugăm să încerce produsul diferit de al lui. A tras câteva fumuri din bongul nostru improvizat și fața i-a fost traversată de o expresie exasperată, după care a tulit-o pe ușă.

Ne bucuram de rămășițele comorii noastre, când Malik a revenit, treaz, dar arătând ca și cum tocmai avusese un trip prost pe ciuperci. Ne-a întrebat uimit: „Cum puteți fuma chestia asta? E mult prea tare.” Malik ne-a explicat că îi plăcea să fumeze pe tot parcursul zilei și că n-avea cum să-și mențină obiceiul dacă fuma chestii atât de tari. Ne-a mulțumit că îl ajutasem să-și confirme că prefera chestii mai slabe și a plecat, lăsându-ne să discutăm despre calitatea ierbii.

Noi fumam iarbă proastă pentru că asta ne permiteam, dar ne bucuram de orice ocazie de a crește calitatea. Pe când tipul ăsta prefera cantitatea în locul calității. Jointuri non-stop, zi de zi. După vreun an de iarbă de la Malik, am început să câștig destui bani cât să cumpăr mereu iarbă bună de la hipioți. În scurt timp, am plecat în New York, unde nu puteam găsi un Shwagman nici dacă îl căutam cu lumânarea. Deși am mereu acces la marfă excelentă, uneori mi-e dor să-mi amintesc de zilele alea și să fumez un joint grăsan cu porcărie din aia. Mă întreb oare câte fumuri ar trebui să trag până să-mi dau seama că am avut un motiv bun pentru care am renunțat să fumez așa ceva.

Imediat ce o să pun mâna pe niște iarbă proastă, o s-o rulez, o s-o fumez și o să vă spun exact cum mi se pare.

@ImYourKid

Traducere: Oana Maria Zaharia

Citește și restul articolelor din rubrica noastră jovială Iarba și bunele maniere.