S-a întâmplat să îl găsesc pe singurul om nemuritor din România. M-a abordat pe Facebook, acum patru sau cinci ani, m-a intrigat şi am menţinut legătura cu el. Liviu Vlădescu cunoaşte secretul menţinerii tinereţii veşnice şi, ca urmare, al vieţii nesfârşite, pe care îl aplică doar pe el, deocamdată. Nemurirea însă nu vrea să o dea altora decât pe mulţi bani şi întâlnirea noastră s-a transformat într-o neguţătoreală cam meschină pe preţul pe care îl cere ca să ofere oamenilor şansa de a străbate veacurile. Deşi are tot timpul la dispoziţie, Vlădescu vrea bani. Vrea bani acum.

Vlădescu, la 43 de ani, are gusturile unui om care s-a format în secolul 20. Se uită la filme ruseşti ca Gară pentru doi şi îi plac Ala Pugaciova şi Demis Roussos. A terminat Electrotehnica, dar nu a învăţat foarte bine. A votat în primul tur cu Ponta şi în al doilea cu Iohannis. Nu a fost bolnav, nu ia medicamente. Nu crede în Dumnezeu şi e împotriva religiilor, care urmăresc doar să prostească oamenii. Învaţă în fiecare zi câteva cuvinte străine, în mai multe limbi, pentru că îi vor folosi în viitorul lui lung. E din Slatina, ca şi mine, şi cred că acesta e cel mai important element în povestea care urmează. Regretă că nu s-a născut în Bucureşti.

După ce Vlădescu ne-a dezvăluit cum se poate obţine nemurirea, şi după ce ne-a spus apăsat că nu o dă gratis decât pe foarte mulţi bani, şi numai miliardarilor, am remarcat că, deşi eu îl cunosc de patru, cinci ani, nu a reuşit să acceseze niciun om foarte bogat între timp. Dintre toţi oamenii printre care se învârte, se întâmplă să fiu singurul care a crezut în el şi îl bagă în seamă. Pentru că VICE s-ar putea să fie o trambulină mediatică pentru el, şi pentru că nu e exclus ca vreun miliardar străin să afle de el şi să-l angajeze, m-am gândit să văd dacă există un pic de recunoştinţă în omul ăsta.

VICE: Când o să ai primul milion de euro, vreau să-mi dai mie cinci sute de mii, pentru că tu vei ajunge aşa pentru că eu te-am promovat. Mi-eşti dator. Dar nu e un contract, nu te oblig, va fi doar din generozitatea ta.
Liviu Vlădescu: Tu-mi dai şansa asta să mă afirm. Dar eu am ceea ce ştiu. Hai să facem altfel. Scot eu un premiu şi dacă tu ai competenţa respectivă, iei tu acel premiu, oricât de mare.

Nu.
Tu vrei să mă condiţionezi pe mine?

Nu, nu te condiţionez. Dar când vei face 50 de milioane de euro, pur şi simplu îmi dai 25 de milioane.
Nu, cum aşa!?

Ah, acest spirit oltenesc…
Nu, hai să facem aşa… când fac eu primul milion, îţi dau….50 000 de euro ţie.

Vreau jumătate.
Dar tu nu aduci contribuţii.

Să zicem că norocul tău e după colţ. Şi colţul sunt eu. Eu voi publica acest articol. Te vor remarca cei din presa internaţională. Te vor remarcă miliardarii. Şi nu-mi dai şi mie jumătate, la primul tău milion?
E momentul în care Vlădescu stă o secundă-două să analizeze raportul cost-beneficii. Bun, eu o să am 5-10-15 clienţi în toată lumea. Hai să zicem că îţi dau din primul milion, cinci sute de mii. În fond, e o vilă în Bucureşti. Bun, îţi dau, nu-i o problemă.

Vreau să menţin miza. Vlădescu se dispensează prea uşor de mine. …şi iarăşi cinci sute din următorul milion şi tot aşa, îi zic. Vlădescu se frământă pe scaun.
Nu. E chiar bătaie de joc, că tu nu ai un aport. Adică, ajung eu la două sute de milioane de euro şi îţi dau şi ţie o sută de milioane?! Nu. Asta-i bătaie de joc. Nici chiar aşa.

Am vrut să-ţi verific generozitatea.
Se mai oferă să mă ajute să folosesc hotelurile deţinute de viitorii lui clienți, în care să stau şi să mănânc gratis. Nu mă interesează.

Sincer, treaba cu lipsa recunoştinţei mă sufocă de indignare. Dintr-un interviu care ar fi trebuit să graviteze în jurul problemelor fundamentale ale omenirii, cum ar fi viaţa, moartea şi tinereţea veşnică, ne-am împotmolit minute nesfârşite pe o discuţie meschină.

Eşti un om generos?
Foarte generos, dar din cauza generozităţii pe care am avut-o, i-am ajutat chiar cu banii pe alţii, am avut eu probleme. Ce să dau omenirii…?

Având tu acest mare secret, dacă ai lucra pentru anumiţi oameni, din generozitatea ta, pro bono, pentru a le asigura tinereţea…
Eu, cu atâta valoare, nu am cum să stau cu oameni de pe stradă să bat apă-n piuă, cu cineva care nu mă poate ajuta. Pierd timpul cu ei. Nu am nicio satisfacţie să iau oameni de pe stradă, să îi fac nemuritori, când eu aş putea să stau să lucrez pentru miliardari, să am tot ce vreau la dispoziţie. Prefer să trăiesc aşa cum sunt acuma.

Dar ai început de undeva? Tu ţinteşti direct la vârf, fără să treci prin etapele intermediare.
Da, e pierdere de timp. Toate cunoştinţele pe care le am în prezent despre nemurire fac cât toate institutele care studiază nemurirea.

Dar în primul rând lucrezi cu oamenii.
Ce ştiu eu valorează mai mult decât toată muzica Beatles. Eu, ca să iau un om şi să-i prelungesc viaţa… să zic că el trăieşte 75 de ani şi îl iau şi îl duc până la 80 de ani. Pentru aia cinci ani îi iau jumătate din averea pe care o produce.

Poate că Vlădescu e nebun. Dar eu am citit Pendulul lui Foucault, al lui Umberto Eco, iar povestea marchizului nemuritor m-a marcat. Acum patru, cinci ani, când Vlădescu, impertinent şi sigur de sine, mi-a spus că ştie cum se obţine tinereţea veşnică, am fost şocat să întâlnesc un nemuritor. Şi mai şocant însă e să dau de unul cu problemele de caracter ale regiunii în care m-am născut.

Deci nu eşti un om generos cu darul pe care ţi l-a dat Dumnezeu?
Vrei să fiu prostul la alţii? Adică tu vrei să iau a suta parte?

Recunosc tiparul în care gândesc oltenii.
Păi, unii cheltuie bani pe un câine, pe mâncare, şi eu să nu iau?

Ai 45 de ani acuma?
43.

La mulţi ani. La multe sute de ani!
Mulţumesc.

Deci cunoaşterea nemuririi ţi-a venit pe la 20 de ani?
Da.

Au trecut de atunci 23 de ani?
Da.

Ai pierdut timpul!
Da, am pierdut timpul. Şi mă stresează mult.

…tocmai din lipsa generozităţii tale. Te judec, să ştii.
Foarte puţini oameni mă iau în serios. Am încercat şi la câteva ziare. Dar dacă nu te ia în serios? Nu am găsit în România sau la o televiziune, un ziar străin, să îmi ia un interviu.

Trebuia să începi invers, să iei un om, să aplici ce ştii şi oamenii se aduceau unii pe alţii. Şi atunci te-ar fi crezut toate televiziunile. O să mori fără să faci nimic…
Eu nu vreau să mor, vreau să îi îngrop pe alţii, cel puţin pe toţi din generaţia mea. Păi pe cine să iau? Să zicem că vă iau pe voi. Pe tine. Trebuie să te transform, trebuie să îţi deschid anumite canale energetice…

Ai trăit foarte egoist.
Nu e vina mea.

Mă recunosc în tine, ca oltean. Zgârcit, egoist, carierist.
Termină, mai. Hai să vorbim serios.

Vorbesc foarte serios. Şi eu vreau bani mulţi, vreau să câştig fără să trec prin etapele intermediare.
Spune-mi mie de miliardarii din România. Pe ce dau ei bani? Pe sportivi, pe handicapaţi, muribunzi şi cântăreţi, nu sunt ca Soros, care plătea bani pe intelectuali. Ţi-e şi ruşine. M-ai înţeles?

Dacă ai fi luat oameni simpli din jurul tău, dacă ţi-ai fi aplicat ştiinţa…
Eu nu am timp de oameni simpli.

Dar în ultimele cinci minute tocmai ai pierdut 23 de ani şi nu s-a dus buhul despre tine. Măcar prietenilor sau oamenilor din jurul tău puteai să le…
Eu nici nu aş putea din punct de vedere fizic să mă ocup aşa prosteşte de lume.

Mi se ridică părul în cap când te aud zicând „prosteşte". E vorba de generozitate… E vorba să începi cu clienţi mai mici care să te promoveze. În felul acesta ajungi la miliardari.
- Dacă tu ai avea posibilitatea să lucrezi pentru o revista internaţională…

Mă revolt. Dar chiar lucrez pentru o revista internaţională. Cum am ajuns să lucrez aici? Chiar aşa, întreabă-mă cum! Of, o să plec de la discuţia asta mai bătrân cu doi ani.

E clar că nemurirea asigurată de Vlădescu va fi inaccesibilă multor oameni, dar hai să vedem cât de inaccesibilă.

Care-i preţul tău? Dacă ar fi să ai un miliardar client, cum ar arată contractul?
În primul rând, să am maşina mea, să mă plimb cu ea, aceeaşi pe care o are şi miliardarul. Şi să mă plimb pe unde vreau. Şi, de asemenea, cât cheltuie el pe lună să am şi eu. Să zicem că un miliardar cheltuie pentru nevoile lui o sută de mii de euro. Ăştia îmi revin şi mie, ca să mă ocup de cineva, să îl fac nemuritor. Pentru că trebuie să stau cu el, ca să-l transform energetic, să îi schimb meridianul energetic.

Mă uit la Vlădescu cu milă. Sunt îngrijorat că mai trec 23 de ani, că mai fac un interviu cu tine şi tot aşa o să fii.
Vlădescu se uită la mine cu milă. Pe mine mă interesează să mă vadă cineva la televizor. Tu, dacă ai face munca asta pentru un miliardar, care ţi-ar da bani, de o mie de ori mai mulţi, şi glorie internaţională, ai mai sta tu măcar o lună cu un român, cu toate ciurucurile?

Vrei să ştii totuşi cum se obţine viaţa veşnică? Iată jumătate din secret, cel pe care Liviu Vlădescu a fost de acord să mi-l spună:

Pe la 20 de ani, mi-a picat în mâna o carte de Teodor Caba, Meridianele energetice ale medicinei tradiţionale chinezeşti. Şi mi-am dat seama cum merge energia prin ele, de jos în sus şi de sus în jos. Printr-unele te încarci cu energie yang de la cer şi yin de la pământ. Eu mi-am dat seama la un moment dat cum poate fi amplificată energia asta yin şi yang. E ca o turbină de avion, îţi dă mai mult aer şi suflă mai puternic.

Aha, deci amplifici energia.
Eu asta ştiu, să amplific energia, iar când atragi yin şi yangul, să îl pui corect pe anumite meridiane energetice. E ca la o baterie. Când pui în contact plusul şi minusul face scânteie. Când amesteci yin şi yangul cu atât mai mare e scânteia. O fac mai bine decât oricare de pe planeta Pământ. Sunt zeci de mii de bioenergeticieni care fac asta, dar ei nu pot să atragă într-o cantitate mai mare şi nu pot să îi dea anumite ingrediente de la organe. Oamenii sunt blocaţi. Trebuie cineva să ţi le desfunde, aceste meridiane. Nutriţioniştii îşi fac treaba, ştiu să le spună oamenilor ce să facă să mănânce corect. Se cam ştie ce alimente ar fi bune pentru corpul omenesc, dar de ce nu pot oamenii să trăiască încă 20-30-50-70 de ani? Energeticienii nu îşi fac treaba, ca să le spună oamenilor de nemurire.

Tu cât poţi să asiguri în plus?
Să zicem că pe termen nelimitat. Să zic că îl iau pe la 30-40-50 de ani. La o vârstă mai tânără, nici aşa… pe la 70 de ani să trăieşti ca nebunul, bătrân, schilodit.

Nici statul nu poate să-ţi dea pensie până la 180 de ani.
Da, că dacă ar trăi toţi aşa, ar intra în conflict cu sistemele sociale.

Vlădescu are totuşi o amărăciune, de final. Marea mea problemă e că nu am fost din Bucureşti, am copilărit în Corabia şi apoi am stat în Slatina. Dacă aş fi fost din Bucureşti, aveam alte şanse.

Mai citește despre oameni deosebiți:
Omul care locuieşte în Barba Dragonului rupe tăcerea Românii nu cred în nave spațiale, cât cred în îngeri Un expert în supravieţuire ne-a explicat de ce românii n-au niciun viitor în caz de dezastru Omul care şi-a cumpărat o stâncă