FYI.

This story is over 5 years old.

Mediu

Ar trebui să nu mai facem copii din cauza schimbărilor climatice?

Există ecologişti care nu mai fac copii şi nu mai zboară cu avionul.
25.3.15

Dacǎ eşti ca mine, problema schimbǎrilor climatice te ţine noaptea treaz. Nu ne doare cǎ situaţia evolueazǎ dupǎ logica celui mai urȃt scenariu de ȋncǎlzire globalǎ de pȃnǎ acum. Nici cǎ supravieţuirea atȃtor specii, cȃt şi a civilizaţiei noastre, atȃrnǎ de un fir. Cel mai tare ne doare cȃnd ȋnţelegem cǎ nu noi, ci copiii noştri vor suferi din cauza asta, peste doar cȃteva zeci de ani.

Doar ȋn ultimele sǎptǎmȃni Boston a fost ȋngropat sub cantitǎţi record de zǎpadǎ, efect secundar al iadului hibernal provocat de temperaturile prea ridicate ale apei aduse de curentul Gulf Stream. Ȋn acelaşi timp, California o să se usuce sub seceta iminentă care va afecta vestul Statelor Unite. E greu de intuit cum ne vor afecta schimbǎrile climei, dar bine nu ne va fi. Oamenii de ştiinţǎ ne sfǎtuiesc deja sǎ ne luǎm rǎmas bun de la Miami şi Manhattan, ca sǎ nu mai vorbesc de ciocolatǎ, cafea şi bere.

Publicitate

Este de ȋnţeles de ce, din ce ȋn ce mai des, ȋncǎlzirea globalǎ ne deschide multora din noi ochii şi ne face sǎ ne punem ȋntrebǎri ȋnfricoşǎtoare despre soarta omenirii ȋn secolul al XXI-lea. E de înţeles şi de ce unii dintre noi au ales sǎ ignore semnalele. Dar, pentru cei ce trǎiesc ȋn lumea realǎ, care e din ce ȋn ce mai ȋncinsǎ, schimbǎrile fundamentale ale atmosferei ridicǎ semne de ȋntrebare legate de ideea de procreere.

Eu sunt unul dintre cei care se gȃndesc la asta. Ziua ȋn care eu şi soţia mea am renunţat definitiv la zborurile cu avionul a fost şi ziua ȋn care am afirmat public cǎ voi recurge la vasectomie (ȋn mod previzibil, Fox News m-a ridiculizat pentru chestia asta). Ȋn momentul respectiv pur şi simplu nu mai puteam suporta gȃndul cǎ şi eu contribuiam la problema asta omniprezentǎ a Pǎmȃntului. Am ajuns sǎ am o cǎdere nervoasǎ, dar nu mi-am mai fǎcut vasectomia pȃnǎ la urmǎ.

Pentru pesimiştii de serviciu, inevitabila distrugere pe filierǎ climaticǎ a Pǎmȃntului conduce la ȋntrebarea aia urȃtǎ din articolul de pe jezebel.com: „De ce aş mai vrea sǎ mai aduc pe lume un copil ȋn lumea asta de cǎcat?" Pe bune, de ce naibii s-ar mai gȃndi cineva de vȃrstǎ fertilǎ astǎzi sǎ mai aibă copii? Mi se pare o tragedie cumplitǎ sǎ dai viaţǎ unei fiinţe micuţe de care sǎ te ȋndrǎgosteşti, pentru ca apoi sǎ o vezi cum se zbate ȋntr-o lume care se usucǎ în chinuri.

Existǎ un cuvȃnt pentru sentimentul de pierdere a unui lucru care ȋncǎ nu s-a ȋntȃmplat: solastalgie. E termenul folosit pentru sentimentul de dor persistent de locurile devenite de nerecunoscut din cauza distrugerii mediului. Ȋn septembrie, ȋnainte de ȋntȃlnirea de la ONU a conducǎtorilor lumii pentru discuţii despre situaţia ȋncǎlzirii globale, o tȃnǎrǎ mamǎ din Insulele Marshall a adus publicul la lacrimi cu propria ei versiune a poveştii.

Publicitate

„Am creat ceva fără precedent ȋn istorie", mi-a explicat Glenn Albrecht, filosof ecologist australian, inventatorul termenului de solastalgie. Dupǎ experienţa avutǎ cu oamenii relocaţi din cauza dezvoltǎrii industriei miniere din ţara sa, Albrecht a observat cǎ ne modificǎm mediul ȋnconjurǎtor atȃt de repede, ȋncȃt cultura noastră nu mai are referinţe pentru ce se petrece.

Pe scurt, schimbarea climei ne schimbǎ pe noi.

Scopul lui Albrecht este crearea un vocabular nou, unul adaptat nevoilor din ce ȋn ce mai rǎspȃndite ale exprimǎrii consecinţelor emoţionale, ale schimbǎrilor de mediu. Albrecht mi-a zis cǎ nepoata pe care o aşteaptǎ ȋl face „mai hotǎrȃt sǎ ȋşi termine munca."

Trǎim ȋntr-un moment critic al istoriei omenirii: suntem prima generaţie care ȋnţelege complet implicaţiile distrugerii, pe care am cauzat-o Pǎmȃntului. Suntem, probabil, şi ultima generaţie care mai are şansa să schimbe cursul evenimentelor. E perfect normal sǎ te panichezi cȃnd ȋnţelegi implicaţiile la nivel personal.

Din ce ȋn ce mai multe cupluri aleg sǎ nu mai facǎ copii. În situaţia asta, să decizi cǎ vrei un copil poate fi vǎzut ca un statement. E ca şi cum ai zice „ȋncǎ sper", dar, dupǎ ce faci calculele, realizezi ȋncǎ un lucru: problema nu e neapǎrat cȃţi oameni sunt pe planetǎ, ci cum trǎim, iar modul în care vom trăi e legat tot de speranţǎ.

Jennie Ferrara, care are doi copii şi lucreazǎ ȋn Copenhaga, mi-a zis cǎ a avut parte de un tip crize pe care le-a denumit „depresii anxioase legate de frustrǎri climatice" şi care au ȋnceput la scurt timp dupǎ naşterea primului copil. Pentru Ferrara, cititul de articole ştiinţifice pe subiect au dus-o la senzaţia „abandonării realitǎţii fizice a modului ȋn care vedea Pǎmȃntul pentru accesarea uneia noi, mult mai ȋnfricoşǎtoare." Totul a culminat ȋntr-o dupǎ-amiazǎ ȋn care asculta un reportaj despre negocieri ţinute la ONU pe tema ȋncǎlzirii globale. Ǎsta a fost momentul ȋn care, ca şi mine, Jennie a renunţat definitiv la zborurile cu avionul. Ea mi-a explicat că, „odatǎ ce treci de un anumit punct, nu mai poţi ignora ceea ce ştii,î".

Publicitate

Schimbǎrile pe care le facem planetei noastre sunt alarmante, e adevǎrat, deci e de ȋnţeles cǎ oamenii au ȋnceput sǎ reacţioneze. Cred cǎ „furatul propriei cǎciuli" prin negarea constantă a problemei reale, adicǎ atunci când ne deconectăm de actualitatea problemei climatice, este motivul pentru care politicienii noştri acţionează doar cu jumătăţi de măsură în astfel de probleme. Într-adevǎr, ne e destul de greu sǎ ne imaginǎm felul ȋn care dioxidul de carbon ce iese pe ţeava eşapamentului maşinii noastre continuă sǎ ȋncǎlzeascǎ planeta şi peste o mie de ani.

Ferra mi-a explicat pe larg punctul lui de vedere: „Mǎ uit la copiii ǎştia şi nu cred cǎ trece o orǎ, de fapt, nici o juma`de orǎ, fǎrǎ sǎ ȋmi vinǎ ȋn minte problema ȋn care ne-am bǎgat. Dacǎ n-aveam copii, nu cred cǎ eram atȃt de ȋnverşunatǎ ȋn legǎturǎ cu problema ȋncǎlzirii globale… Simt treaba asta ca pe o bulǎ mare care e ȋn jurul meu, prezentǎ cu mine ȋn fiecare moment al vieţii."

Dupǎ o pauzǎ de trei ani, Ferrara şi-a reluat podcast-ul denumit „Climate Worrier", în care se concentreazǎ pe strȃngerea de poveşti legate de reacţiile emoţionale pe care oamenii le au vis-à-vis de schimbǎrile climatice. Ferrara încheie fiecare episod cu apelul: „ȋntristarea e bunǎ, cǎci doar ea ne va motiva sǎ schimbǎm ceva."

Problema este cǎ oamenii pur şi simplu nu sunt fǎcuţi sǎ poatǎ procesa schimbǎrile importante ale stǎrii de fapt (ca inabilitatea iminentǎ a oceanelor de a continua sǎ ȋntreţinǎ viaţa, dupǎ acidificarea cauzatǎ de nivelul dioxidului de carbon). Alegem sǎ credem fie cǎ problema nu existǎ, fie cǎ e vorba de o farsǎ complexă, fie cǎ suntem prea mici pentru a conta, fie sperǎm cǎ tehnologiile viitorului vor drege busuiocul cu un efort minim din partea noastrǎ.

Prin transformarea problemei ȋncǎlzirii globale ȋn ceva ştiinţific, activiştii au pierdut interesul celei mai mari pǎrţi a publiculu. Asta ȋn ciuda faptului cǎ situaţia nu a fost niciodatǎ mai gravǎ. E momentul sǎ recunoaştem cǎ oamenii nu sunt fiinţe perfect raţionale, iar creşterea vrafului de date nu ne va da pe spate, orice-ar fi. Suntem profund emoţionali, atȃt de emoţionali ȋncȃt nici nu ţinem cont de ştiinţǎ cȃnd luǎm decizii importante de viaţǎ.

Eu şi soţia mea tocmai am devenit pǎrinţi. E cea mai bunǎ decizie pe care am luat-o vreodatǎ. Chiar dacǎ viitorul copilului nostru este momentan incert, faptul cǎ ştim cǎ ȋncǎ mai avem timp de schimbat lucrurile a devenit factorul motivator principal al existenţei noastre. Copilaşul nostru ne-a adus ȋnapoi de pe marginea prǎpastiei: e imposibil sǎ fii lipsit de speranţǎ, cȃnd ai un nou nǎscut. Ȋncǎlzirea globalǎ m-a schimbat şi nu cred cǎ doar pe mine.

Traducere: Radu Negoiţă

Citeşte mai multe despre schimbările climatice:
România e singura ţară UE care nu va supravieţui schimbărilor climatice Trebuie să renunţăm să mai ardem petrol şi cărbune până în 2050 Ţările care vor fi înghiţite de ape