A apărut de curând pe VICE un articol intitulat „Zece lucruri pe care le urăsc la jocurile video în 2015". Trebuia să fie distractiv, o miştocăreală uşoară despre aspectele frustrante ale acestei activităţi iubite de sute de milioane de oameni din jurul lumii. Evident, unii cititori au luat totul prea în serios. Comentariile lor răutăcioase erau previzibile, dar postările şi campania dusă pe social media faţă de rubrica asta a fost extrem nesărată.

Dar cum yin nu poate exista fără yang, articolul ăsta este reversul primei postări subiective, o selecţie care pune în valoare ceea ce face jocurile grozave în momentul ăsta. Probabil o să-l urăşti. Dar nu se ştie niciodată, aşa că uite zece lucruri pe care le ador la jocurile video în 2015.

Ai spus cumva că trebuie să plătesc 250 de lei, preţul unui joc nou (la ofertă), pentru 12 luni de jocuri pe care le pot descărca şi care se potrivesc oricărei console Sony de pe piaţă? M-aş înscrie de trei ori. (OK, o dată e de-ajuns.) Când PS Plus s-a lansat în 2010, niciun alt brand de console nu era aproape de modul de gândire Sony, în care-şi păstrează clienţii mulţumiţi printr-o serie nouă de jocuri, în fiecare lună. Desigur, nu-s întotdeauna nişte capodopere, dar OlliOlli2: Welcome to Olliwood şi Oddworld: New 'n' Tasty! (în imaginea de mai sus) incluse în colecţia „Instant Game Collection" mi-au plăcut foarte tare.

Xbox are un program similar, „Games with Gold", care funcţionează pe Live Gold, dar raportul calitate-preţ păleşte în comparaţie cu oferta Sony: în 2014, abonaţii PlayStation Plus au avut acces la programe „gratis" în valoare de aproape şase mii de lei, în comparaţie cu alea de 2400 de lei pe Xbox. Nintendo, ce dracu e-n neregulă cu tine de n-ai un asemenea serviciu şi nu le oferi abonaţilor tăi câteva din jocurile tale clasice grozave? Eu m-aş băga instant la o asemenea chestie. Dă-mi A Link to the Past, unul dintre jocurile adorabil de ţicnite din colecţia Wii şi un joc multi-player din seria Bomberman şi m-ai cucerit.

Pe bune, e chiar tare. Îmi dau seama că nu e cool să rămâi pe dinafară pe terenul de joacă atunci când Wind Waker şi Captain Toad, îţi ţin companie după şcoală, în loc de Bloodborne, Killzone, Destiny, Fifa sau orice altceva s-or mai juca puştii din ziua de azi, când ar trebui să tacă naibii din gură despre jocuri şi să repete monoloage Shakespeariene cu mintea lor pregătită de examene. Dar crede-mă: când eşti un pic mai bătrân, mai lent şi ai ajuns într-un punct în care e prea obositor să ţii pasul cu întrecerea între motoarele de grafică, plăcerea pură de-a te juca pe Wii U îţi aşterne un zâmbet pe toată mufa.

Spre exemplu, Captain Toad: Treasure Tracker e perfect pentru ceea ce reprezintă. E un joc puzzler mai lejer, cu o grafică frumoasă, care are un farmec de anii '90. Mario Kart 8: grozav. Super Mario 3D a făcut din jocurile platformer o formă de artă, aşa cum te-ai aştepta de la compania care ne-a dat jocul inovator Super Mario 64, la mijlocul anilor '90. Şi nu e vorba doar despre jocuri drăguţe şi nostalgice, pe care copiii tăi le pot juca, pentru că Wii U are şi unul dintre cele mai grele seturi de jocuri post-apocaliptice din toate timpurile: ZombiU (nu vei mai privi niciodată la fel o bâtă de cricket) şi cel mai tare joc de acţiune super violent Bayonetta 2. Joacă-te asta în faţa progeniturii tale şi aşteaptă-te ca săptămâna următoare să fie suspendat de la şcoală, pentru că i-a tras un şut în frunte unui coleg.

Dar Mario Kart-ul cu viteza de 200 cc lansat de Nintendo e varză. Aduce prea tare a anii '90. Vrem jocuri noi, vă rog. Jocuri noi.

Anul acesta, la categoria cele mai bune jocuri sport din 2015, din cadrul premiilor BAFTA pentru jocuri, s-au luptat echipa micuţă Roll7, Microsoft, EA, Ubisoft şi Sports Interactive. Jocul de tip arcade cu skateboarding numit OlliOlli a înfruntat Fifa, Madden, Football Manager, Forza Horizon 2 şi hibridul Trials,un joc de motocross. Câştigătorul a fost chiar OlliOlli.

Dar şi alte jocuri indie au plecat victorioase de la BAFTA. Monument Valley, un joc superb puzzle de mobil, făcut de ustwo, a câştigat la două categorii. Lumino City produs de State of Play şi-a învins competitorii chit c-aveau ditamai palmaresul. Şi, deşi anunţul a fost întâmpinat cu ceva reţineri având în vedere atitudinea pro-sexistă faţă de jocurile video a producătorului şi co-designerului Adrian Chmielarz, cu siguranţă jocul uimitor al Astronauts, The Vanishing of Ethan Carter, a fost un campion de luat în seamă în domeniul inovaţiei.

Jocurile indie au atins apogeul. E de-ajuns să te uiţi la titlurile care urmează să se lanseze gen No Man's Sky, The Witness Room şi Rime (astea-s doar trei exemple care mi-au venit în minte) ca să vezi cum jocurile produse de studiouri mai puţin cunoscute sunt la fel de demne de entuziasmul tău precum orice altceva sub egida Halo sau GTA. Diferenţa dintre jocurile produse de studiourile astea e din ce-n ce mai mică, lucru care le oferă jucătorilor posibilitatea de-a trece cu uşurinţă de la blockbustere dezvoltate de sute de oameni, la jocuri premiate dezvoltate de echipe de zeci de oameni.

În prezent, jocurile sunt de toate felurile şi oferă o gamă largă de experienţe care sfidează etichetarea lor în categorii de nişă. Da, sunt multe moduri prin care poţi să fii un puşcaş marin venit din spaţiu care ciuruieşte extratereştri cu o grămadă de arme fiţoase de foc şi asta-i OK. La naiba, ador un joc sci-fi de acţiune la fel de mult cum ador ceva care-mi solicită mai tare creierul (joacă-te Bulletstormşi-ai să-nţelegi). Dar, dacă treci de latura mainstream a jocurilor contemporane, dai de o infinitate. Posibilităţile sunt cu adevărat nelimitate în ce priveşte jocurile video , după ce scoţi partea financiară din discuţie sau după ce-o pui pe locul doi. Orice poate deveni subiectul noului tău proiect, din punct de vedere narativ sau ca gameplay.

Ia ca exemplu jocurile first-person shooter. Genul ăsta e unul constant şi ştii ce-o să ţi se întâmple de fiecare dată, singurele lucruri care diferă puţin de la joc la joc sunt coridoarele morţii. Doar că, nu-i adevărat. Nu este Portal un fel de first-person shooter? Jocul Dear Esther (în poza de mai sus) produs de Chinese Room s-a lansat ca o versiune a Half-Life 2, deci cum se încadrează treaba asta în tiparele FPS? Dacă pui o lunetă în mijlocul ecranului în timp ce te plimbi prin lumea aia ciudat de călduroasă, nu devine Proteus doar un joc FPS într-un mod super-relaxat în care nu omori pe nimeni? Ei bine, nu. Dar înţelegi tu ce vreau să zic: dacă începi cu un joc şi iţi plac foarte tare câteva aspecte ale acelei experienţe mai presus decât altele, există şanse mari ca cineva să fi făcut un alt joc care se concentrează exclusiv pe elementele alea. Probabil vrei să-l joci. Gen, chiar acum.

Sexismul din cultura jocurilor video era de căcat. Scuze, e în continuare de căcat, pentru oamenii ăia din industrie care încă trec prin iad (şi e de admirat că refuză să le afecteze munca) din cauza unor idioţi de pe internet care încă n-au progresat şi care cred că un joc video trebuie să se conformeze acestor parametri arhaici. „Trebuie să ai nişte obiective bine-definite." „Trebuie ca jucătorul să poată fugi de realitate." „Trebuie să te foloseşti cât poţi de mult de armura bikini." Şi tot aşa.

Dar valul de rahaturi de pe Reddit şi alte forumuri toxice a avut un efect pozitiv asupra producătorilor de jocuri. Nu, nu mă refer la modul în care PR-ii interacţionează cu presa şi cine face cinste cui. (La naiba, chiar n-ai nicio idee despre cum media, orice tip de media, funcţionează?) Mă refer la modul în care cei care creează jocurile se adresează fanelor şi la cum işi adaptează designul avatarilor pentru a reprezenta mai bine consumatorii. Dezvoltatorii de jocuri şi jucătorii sunt incredibil de apropiaţi în momentul ăsta, pe măsură ce studiourile au început să ţină cont din ce-n ce mai mult de părerea jucătorilor şi să-şi ajusteze planurile în funcţie de asta. Şi un nou fel de critică, benefic unui mediu la fel de fresh precum jocurile video, a început să-şi facă simţită prezenţa. Ia spre exemplu jocul multiplayer de lupte TowerFall Ascension. Creatorul Matt Thornton a spus despre noul personaj al jocului, Blue Archer, următoarele cuvinte, în februarie 2015:

„Dacă eşti la curent cu ştirile despre jocuri, s-ar putea să ţi se pară familiar, look-ul ei e bazat în mare pe criticul feminist de jocuri, Anita Sarkeesian. Lucrările Anitei au fost o sursă de inspiraţie pentru echipa TowerFall. Seria ei video „Tropes vs. Women in Games" ne-a oferit un nou mod de-a privi şi analiza designul personajelor. TowerFall işi propune să aducă oamenii laolaltă, aşa că e e foarte important ca personajele să-i facă pe oameni să se simtă incluşi. Pe scurt, nu m-aş fi gândit la asta dacă nu era Anita, iar feedbackul de la jucători a reîntărit imporanţa acestui lucru."

Jocurile au atins un nivel nou de maturitate. Vârsta medie a unui gamer în UK este de 35 de ani şi sunt la fel de multe femei care se joacă pe cât sunt bărbaţi. (Şi, vă rog eu, destul cu cearta asta despre noobi versus gameri profi. Dacă te joci în mod regulat, eşti gamer, e foarte simplu şi nu-mi pasă dacă-i vorba de Angry Birds sau ARMA 2). Mediul se dezvoltă şi asta va duce inevitabil la anumite probleme, gen sexismul din cultura jocurilor video şi alte controverse. Dar, peste zece ani, mă aştept să privim anul 2014, anul ăsta şi poate anul viitor ca pe-o perioadă de cotitură. Să te împotriveşti unui asemenea impuls înseamnă să fii strivit, aşa că celor care-ar spune „Gone Home nu-i un joc," eu le spun „mai bine daţi-vă la o parte".

Înţeleg că unii oameni se gândesc acum: „În fine, noob-ule, eu am terminat Grim Fandango în ziua-n care a apărut în 1998, iar tu eşti un ratat dacă ai ajuns să-l joci abia acum, în 2015, pe PS4, pentru că, evident, dacă nu joci totul pe PC în secunda în care apare înseamnă că n-o faci cum trebuie."

OK, OK, stai jos şi-ascultă. În 1998, mergeam în pub-uri, la concerte şi-n cluburi şi-n tot felul de locuri şi mă distram cu un grup de prieteni pe care mă pot baza şi acum pentru aceleaşi lucruri. Făceam sex minunat cu o adolescentă frumoasă (şi eu eram adolescent pe vremea aia) şi puneam bazele unei cariere super mişto în jurnalism muzical unde, în mare parte, ziua mea de lucru ar consta în deschiderea unor CD-uri, ascultarea lor şi scrierea unor porcării despre ele pe internet, pentru care eram plătit. După care mă întoarceam în cârciumi. Chestia asta a ţinut până-n 2008, când mi-am cumpărat un Xbox 360, m-am îndrăgostit de GTA IV şi n-am mai privit niciodată înapoi. Timp de zece ani, n-am dat doi bani pe jocurile video, şi acum mă aflu aici. S-a rezolvat treaba până la urmă, nu-i aşa?

Aşa că, îmi place faptul că jocuri vechi precum Grim Fandango sunt din nou la modă. Beyond Good & Evil în HD? Bagă mare. Primele două jocuri Yakuza prezentate într-o definiţie superbă pentru PS3-ul meu? Ce vrei să spui cu „disponibil doar în Japonia"? Dar da, sunt mişto jocurile vechi, reactualizate. Îmi place chestia asta.

Pe bune.

Am mai scris despre chestia asta, aici, dar pe scurt: e o mare plăcere să te plimbi printr-o lume fantastică a jocurilor. Am făcut asta în Far Cry 4, am umblat fără scop prin lume, până m-a găsit de cineva. Ador să nu fac nimic în GTA V, decât să conduc prin San Andreas, cu radioul pornit pe Non-Stop Pop. Am putut să ne pierdem în jocurile Shadow of the Colossus, în Vice City, în Super Metroid, în The Legend of Zelda, în Elite. Dar nu în acelaşi fel în care putem să o facem în ziua de azi, unde lumile artificiale de pe ecran sunt şi mai captivante decât ceea ce se întâmplă în realitate. Sau, poate aşa au fost întotdeauna, dar acum tehnologia e pe măsura imaginaţiei noastre.

Producătorii de jocuri Telltale Games pot fi consideraţi bunicii acestui tip de distribuire al conţinutului, dar anul ăsta se pare că tot mai multe studiouri au început să folosească sistemul ăsta episodic şi au făcut-o într-un mare fel.

Când te joci o parte scurtă, de două-trei ore dintr-un joc şi ştii că urmează încă o porţie săptămâna următoare, sau poate luna viitoare, este absolut genial. N-am prea mult timp la dispoziţie, odată a trebuit să stau şi să mă joc un singur episod pe seară, pentru câteva ore. Am o nevastă, o casă, copii şi toate responsabilităţile care vin la pachet cu asta. Mai am şi jobul ăsta pe de-asupra, care, mă crezi sau nu, nu mă lasă să dedic prea mult timp fiecărui joc nou care apare.

Bloodborne? Abia am apucat să-i gust nivelurile sângeroase. Am ucis bestia, dar n-am progresat prea tare de-atunci. Cel mai nou joc Dragon Age? Nici măcar n-am apucat să-l bag în PS4. Măcar The Order: 1886 a fost atât de scurt încât am putut să-l termin în câteva weekenduri. Totuşi, e mult mai greu să termin jocurile lungi şi e foarte enervant să ştii de la început că o să dureze ore întregi, până să ai parte de ceva mişto, asta dacă nu sunt împărţite în episoade.

Life is Strange: e un joc memorabil, fantastic. Versiunea Telltale a Game of Thrones e mult mai bună în cel de-al treilea episod, în timp ce Tales From the Borderlands, produs de aceeaşi companie, ne prezintă universul ăla într-un mod fantastic. Şi Resident Evil Revelations 2 s-a dovedit a fi o doză săptămânală fantastică de distracţie cu morţi vii şi măcel. Felicitări celor de la Capcom pentru că şi-au dat seama cum entuziasmul filmelor de categoria B ar avea un impact plicticos asupra unei perioade lungi de joc, aşa că l-au împărţit în capitole şi-n felul ăsta au asigurat anticiparea garantată a jucătorului şi interesul crescut pe tot parcursul seriei.

Versiunea cu numărul VII a apărut acum foarte mult timp. De atunci, m-am mai jucat şi alte versiuni Final Fantasy şi am terminat chiar şi XIII, dar nu pot să spun că mi-a plăcut vreunul la fel de mult ca timpul petrecut cu Cloud, Tifa, Red şi Barret. Dar e ceva în legătură cu versiunea XV, care urmează să se lanseze anul ăsta, ce mă face să vreau să-l joc în întregime.

Poate că-i vorba de felul direct (dar deştept) în care împrumută elemente din alte jocuri: detectorul de inamici din Far Cry sau luptele în stilul Kingdom Hearts. Sau poate că-s cei zece ani care au fost necesari dezvoltării jocului, o perioadă atât de lungă încât sunt sigur că Square Enix nu vor risca să-şi bata joc de tot ce s-a construit. Sau poate că-i doar frumuseţea jocului (pe bune acum, uită-te la poza de mai sus), deşi sunt câteva momente în „Episode Duscae" care nu arătau atât de bine, dar hai să nu vorbim despre alea, OK?

Nu ştiu. Dar ceea ce ştiu e că: Îmi doresc foarte tare să mă joc versiunea completă, pe cât de repede posibil. Vă rog?

Aş putea să continui. Ador faptul că piaţa jocurilor pe mobil a început să fie creativă, iar jocuri grozave precum Monument Valley şi 80 Days trezesc interesul celor care nu s-au mai jucat de ani de zile. Ador felul contrastant în care sunt dezvoltate jocurile, de la stilul nonconformist al Videogamer.com şi stilul mai direct al Killscreen, până la cuvintele minunate ale Offworld. Ador felul în care instrumentele gratis şi motoarele precum Twine şi Unity au deschis lumea asta impenetrabilă a dezvoltării de jocuri în faţa oricui vrea să o încerce. Ador să împărtăşesc aventurile digitale, atât succesele cât şi eşecurile, cu lumea, pe măsură ce dispozitivele noastre devin din ce-n ce mai conectate. Ador să fac asta. Dar, ştii tu, trebuie să mă rezum la zece lucruri.

Traducere: Alice Yehia

Urmărește VICE pe Facebook.

Citeşte mai multe despre jocuri video:
Am fost atât de obsedat de Football Manager încât m-am crezut un personaj din el De ce Grand Theft Auto V se joacă mai bine pe PC Am 30 de ani şi încă-s dependentă de The Sims