Răzvan Ion a devenit un nume important pe scena de artă contemporană din România, de când bienala de artă, Bucharest Biennale organizată de el și Eugen Rădescu a început să atragă nume cunoscute de artişti contemporani români şi străini. Se consideră exclusiv teoretician şi curator de artă, e directorul centrului de artă contemporană Pavilion şi poate fi găsit adesea în club Control cu o bere în mână. Iar câteodată are în loc de bere un aparat foto. În timpul liber îşi updatează blogul foto cu poze pe film producţie proprie sau, mai rar, fotografii făcute de alţii, care îi plac. Susţine că fotografia e pentru el un hobby cam cum e grădinăritul pentru bancheri. Ne-a oferit o selecţie după pofta inimii de pe blogul său, câteva imagini în exclusivitate şi un interviu la liber. (Ștefan Iancu)
VICE: Cum ţi-ai prezenta propriul jurnal foto dacă ar trebui să îl propui pentru o expoziţie?
RĂZVAN ION: Nu l-aş propune niciodată pentru o expoziţie. Nu e un concept, e un reflex. Şi au importanţă poate pentru mine mai degrabă.
Dar selecţia făcută de noi e un fel de set foto care are o anume unitate, tu ce titlu i-ai da?
Jurnal de bord.
În perioada asta ţii prelegeri la o facultate. Despre ce sunt şi cum te înţelegi cu studenţii?
Nu ţin prelegeri. Sunt profesor la masteratul de filosofia și istoria culturii la Universitatea București. Am dat de curând examen cu ei şi au fost foarte ok. A fost primul curs de curatoriat din ţară.
Ok, dar asta e o perspectivă profesorală, mai concret ce-ţi place la ei?
Ei m-au luat așa cum sunt, cu tatuaje, cu tunsoarea mea. Interesant este că profesorii, unii dintre ei, nu mă adoptă. Şi mai funny e că în primele zile paznicul nu mă credea că sunt profesor. Am intrat pe uşă şi m-a reţinut să mă caute pe nu ştiu ce listă. Desigur că în timpul ăsta intra cine vroia în universitate. Când i-am spus că sunt profesor a replicat: "Lasă-mă, că toţi spun asta". Apoi şi-a cerut scuze.
Pentru că aveai creastă? Sau nu aveai pe atunci?
Am avut tot timpul. De la tatuaje, la look, la haine. Nu corespund minţilor înguste ale unora. La Berkley sau Oxford nici nu le păsa.
Crezi ca ești mai "nonconformist" ca studenţii tăi, cel puţin ca look?
O, da. Sunt mai ciudat decât orice student. Şi decât mine când eram student. Însă e cool că ei mă apreciază şi mă respectă. Nu pun prețîn primul rând pe look, ci pe creier. Mă mai întreabă de unde mă îmbrac, unde ies, ce siteuri de modă ştiu sau ce muzică ascult. Dar la cursuri sunt serioşi. Ăia de anul doi sunt mai bezmetici. Acum cred că media de vârstă a prietenilor mei pe Facebook e în jur de 20 de ani. Amuzant de altfel. Şi plăcut.
Ştii episodul din Seinfeld cu Mafia Gay? Faci parte din Mafia Gay care operează în Lumea Artei?
Ha ha ha. În New York poate, în Bucureşti ce Mafie? Eu sunt activist politic. Ăştia ca mine mor de foame şi mafia nu îi primeşte în rândurile lor. Sunt călăreţ singuratic, nu prea fac parte din grupuri.
Dar ai vrea sa intri în mafia asta? Ştiu eu pe cineva, testul de intrare este să distrugi la comandă o operă de artă valoroasă.
Depinde de operă. Daca e ţeapa lui Ghilduş, intru sigur. Sau a lui Damien Hirst - aş sparge craniul ăla din diamante. Şi aş face inele de logodnă din el. Pentru gay.
Daca tot vorbim de lucruri queer, așvrea să-mi faci şi mie cunoştinţă cu modelele din cadrele cu mască (poze la pagina 3). Care e povestea lor?
În cazul unora dintre ei am şi uitat [râde]. Dar mulţi îmi sunt prieteni. Şi reprezintă ceva. Lasând gluma deoparte, acolo găseşti un băiat care a fost arestat prin '90 pentru că era gay şi l-am fotografiat în închisoarea de la Gherla, fără mască. Găseşti şi oameni foarte dragi. Unele sunt extrem de recente, cu prieteni recenți: Alex, Filip, Andra, Serge.
Am citit nişte bârfe online că ai fi un fel de con artist [trad. escroc] şi că nu trebuie să am încredere în tine. Dar la expoziţii văd nume respectabile, cum îi aduci aici pe artiştii cunoscuţi?
Nu prea sunt artist deloc. Dacă cineva mă bârfeşte, e problema lui. Artiştii serioşi, teoreticienii mari mă respectă şi de aceea vin la expoziţiile mele. Oricum lumea artei e răutăcioasă şi frustrată. Şi, după cum spune Groys, nedemocratică – dar de data asta în sensul bun.
În anii '90 ai luat bătaie destul de rău la mineriadă, cum s-a întâmplat şi cum ai depăşit trauma?
M-au prins prin zona Rosetti. Am fugit de ei, dar m-am împiedicat ca prostu'. Am primit zeci de bâte şi fiare şi am ajuns în spital. Viaţa suge, am trecut peste. Pe ei i-am iertat, pe Iliescu niciodată.
Într-o scrisoare deschisă ai acuzat anul trecut Ministerul Culturii de "manelizarea culturii", printre altele. Nu e cam nedrept faţă de manelişti, care ascultă o formă de etnopop ca oricare alta?
Nu cred că maneaua e etnoshit. E shit şi gata. Trist e că am fost la o petrecere gay unde cântau manele puse pe house. House e de fapt noua manea.
Dar nu e ca şi cum ai spune despre ceva că e o ţigănie sau "so gay"?
Problema nu e cu etnia rromă. E cu noi ceilalţi, care împrumutăm valorile lor, le adaptam şi credem că e cool. Ei bine, nu e.
Pe vremuri engleza din mainfestele și textele voastre de la Artphoto nu suna chiar impecabil. Și noi mai primim reproşuri, ce le spui celor care stau cu ochii pe greşeli sau cărora poate le sar pur şi simplu în ochi?
Minunat pentru ei. Să ne zică şi nouă, să corectăm. Nu aveam bani de proofreading pe atunci. Să ne trimită, poate ne mai dezvoltăm abilităţile lingvistice.
Dacă ai porni acum o revoluţie, pentru ce ai face-o?
Păi ca "Los Indignados", pentru dreptul de a fi indignat.
Și întrebarea pe care o pun tuturor interlocurorilor: dacă ar trebui neapărat, cu cine ai prefera să faci sex, cu o femeie cu penis sau cu un bărbat cu vagin?
Prefer un threesome cu amândoi.
