Publicitate
Acest articol are mai mult de cinci ani de la publicare.
High hui

Am fost hărțuită de israelieni la aeroport, pentru că am scris despre refugiații din Siria

Am în față cel mai neașteptat dosar de acuzații: Facebook-ul.

de Amalia Daminescu
05 Februarie 2014, 11:10am


Foto via

La controlul pașapoartelor din aeroportul din Tel Aviv, sunt întrebată ce caut în Israel. „Merg în Iordania și până aici era zbor low cost.” Polițista israeliană mă privește peste umăr, ca să vadă dacă mai sunt cu cineva și întreabă: „Ce cauți în Iordania?”. „Merg la un prieten.” Mă întreabă suspicioasă de unde îl cunosc. „De când am făcut voluntariat în Amman, între septembrie și noiembrie.” „Aha, ai mai fost în Iordania. Și în Israel?” „Da, o săptămână.” „OK, dă-te la o parte și așteaptă puțin.” Preotul cu barbă albă dinaintea mea trecuse imediat. Românii de la celelalte ghișee la fel.

Eu sunt dusă de mână ca la colțul de pedeapsă într-o cameră unde mai era un tip pe la vreo 40 de ani și sunt pusă să aștept fără să mi se răspundă pentru ce. Îl întreb pe om de ce e acolo și îmi spune că e palestinian și e interogat de șapte ore. E opt seara și vreau să trec granița în noaptea asta. Sunt chemată într-un birou unde mi se pun întrebări pe bandă. Ce studiez, dacă lucrez, ce job au părinții, ce fel de voluntariat am făcut în Iordania, cine e prietenul la care merg, de ce sunt singură. Începe să mi se pară mult și răspund sec și nervos. Polițista apasă pe tastatură în ebraică tot ce spun. Îmi cere email-urile, numărul de fix de acasă (deja îmi imaginez cum se panichează mama, dacă o sună) și îmi zice să ies.

Peste câteva minute, sunt chemată în alt birou, unde doi polițiști, un tip și o tipă, mă așteaptă cu alte întrebări. „De unde ai bani pentru această vacanță de patru zile în Iordania, dacă nu lucrezi?”, „Cum l-ai cunoscut pe tipul la care mergi?”, „E iubitul tău?”, „Care sunt toate adresele de e-mail pe care le ai?”.

Polițiștii îmi ascultă poveștile pe care nu am chef să le derulez la comandă în locul ăla. Îmi cer numerele tuturor prietenilor iordanieni, îmi iau telefonul (unul de 80 de lei), îmi intră în mesaje și îmi numără contactele. Maxim 50. „Știi câte numere de telefon aveam eu la vârsta ta în agendă?”, mă întreabă nervoasă polițista. „Și de ce unele au prefix și altele nu?”. Deja mi se pare abuz în toată regula și îi răspund că îmi pierd telefonul o dată la câteva luni, că plec des din țară și că restul contactelor îmi sunt pe facebook și pe mail. „Do you really think that I believe you?”, mă întreabă polițistul, după care îmi zice că ăsta nu e telefonul pe care îl folosesc de obicei. Corect, de obicei nu am deloc. Sunt trimisă afară din birou.

Câteva minute mai târziu, polițiștii mă așteaptă cu profilul meu de facebook deschis la poza asta.

„What is this?” urlă polițistul. Mă uit la steagul pe care scrie „libertate” și vreau să-i strig înapoi „E ceea ce-mi luați voi acum”. Am în față cel mai neașteptat dosar de acuzații: Facebook-ul. Nu le zisesem că într-un weekend, cât am fost voluntară în Iordania, am ajuns în tabăra de refugiați sirieni Za’atari și nici că am vreo treabă cu jurnalismul. Urmează o altă întrebare răstită: „Do you know Syrian people, who are these people?”. Le explic colaborările jurnalistice și îi pun să traducă titlul articolului în engleză, după ce îmi zic că nu mă cred că am stat doar două zile în tabăra de refugiați. Începe un joc penibil de-a căutatul prin poze după copiii cu nevoi speciale din Iordania, prin postări, prin iubiți și prieteni cu nume scrise în arabă sau în rusă.

Sunt în aeroportul din Tel Aviv de aproape trei ore, granița spre Iordania deja s-a închis, mi-e foame și urăsc Facebook-ul și țara asta. Mi se cere biletul de avion de întoarcere, mi se citește agenda pe care aveam scris un contact de la Ministrul de Interne,(pentru că intenționam să mai merg o zi în Za’atari), mi se citește scrisoarea de colaborare cu VICE, mi se scanează vizual pașaportul la viza de Kazahstan și la cea de Brazilia și mă aștept să urmeze o o acuzație de implicări teroriste sau alte minuni. „La studii în Brazilia deci, și o minivacanță înainte în Iordania”. „Nu e vacanță, e dor”. Vreau să plec o dată de aici, dar după toată paranoia polițiștilor, am un feeling prost că de data asta curajul nu-mi mai e de ajuns.

După exact trei ore în care am fost interogată, bănuită, acuzată, primesc de la polițist o hârtie cât o carte de vizită. Pe ea e viza. I-aș da înapoi una pe care i-as șcrie: „P.S.: Adaugă-mă la prieteni”. Puțini din lista de facebook îmi știu viața atât de bine.


Foto via

După patru zile, mă întorc în Israel, în același aeroport. Îmi fac alți prieteni polițiști. Atât de buni încât îmi ușurează bagajul. Îmi admiră picioarele goale. Îmi fac masaj la cap.

Acum vin din Iordania, așa că li se pare și mai suspect. Pot să am bombe, hașiș sau aur. Sau informații. Ghiozdanul de cinci kilograme îmi e răsturnat într-o ladă și se iau la citit vederile primite, pozele de pe aparatul de fotografiat, etichtele de la haine. Mă uit zâmbind la reportofon și la aparatul pe film. După ce îmi trec mașinăriile suspecte prin toate aparatele, râmăne de ascultat reportofonul. „Pentru că nu are baterii, va trebui să ți-l oprim pentru câteva zile să ascultăm ce-ai înregistrat”. „Dar vă rog, poimâine plec în Brazilia și îmi trebuie. Am de unde să cumpăr acum baterii?”, „Nu, dutyfree-ul este în alt terminal, dar poți să întrebi oamenii care așteaptă aici dacă au”. Și plec la vânătoare de baterii cu o polițistă după mine. Mi se oferă doar baterii mari și zâmbete de uimire. Nu vă mirați, sunt obișnuită. Nu găsesc baterii, așa că mi se arată procesul riguros de împachetare a reportofonului care va fi dus la ascultat. Parcă aud înregistrarea în engleză cu sirianul care mi-a povestit la autostop cum fugise din tabăra de refugiați și locuia ilegal în Iordania. Tot ce sper e să nu fi avut reportofonul deschis când mi-a zis numele. Deja îmi imaginez polițiști israelieni distrându-se pe un mix de înregistrări în arabă cu refugiați din Za’atari și fragmente live de Sigur Ros.

După ce m-au dus într-o cabină unde m-au dezbrăcat de pantaloni și pipăit pe picioare, în cap, în răbdare, mi-au luat bagajul de cinci kilograme la cală, ca să-l mai treacă prin niște aparate. Cu reportofonul oprit pentru ascultat până la următorul zbor de peste o săptămână, cu bagajul luat, sunt dusă de mână până aproape de avion, cu puține minute înainte de decolare. Pe lângă pașaport și bilet, am în mână o foaie pe care scrie „The item/s listed below is/are requierd for further security Check. The requiered check is technological without human interference”. Deci reportofonul e ascultat de un robot deghizat în polițist.

Paranoia din aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv e cunoscută internațional. Pasagerii care au orice implicare cu vreo țară arabă (vizite anterioare, familie, prieteni) sunt considerați potențiali dușmani ai statului Israel. Conflictul arabo-israelian început în 1948, (când armatele Egiptului, Libanului, Siriei, Iordaniei și Irakului au intervenit pe teritoriile Palestinei aflate până atunci sub mandat britanic) și războiul de Yom Kippur din 1973, când Siria și Egiptul au atacat Israelul, au încă repercusiuni.

În funcție de pericolul pe care cei de la securitate cred că îl reprezinți pentru Israel, primești pe pașaport un cod de bare, a cărui primă cifră reprezintă un calificativ. În funcție de asta, se stabilește natura controlului care ți se aplică. Numerele sunt de la unu la șase (unu și doi se dau doar israelienilor, doi diplomaților, trei străinilor considerați pașnici, patru celor care ar avea un grad scăzut de risc, cinci celor care sunt considerați suspecți, șase celor foarte suspecți). Eu primesc codul de bare cu prima cifră 6. Sunt fată, sunt singură, cunosc iordanieni și sirieni, am reportofon, scriu și am doar un bagaj mic. De ce n-aș putea fi o Anne-Marie Murphy, o irlandeză care, în 1986, a fost prinsă pe aeroportul Heathrow din Londra înaintea unui zbor spre Tel Aviv, cu 1,5 kilograme de explozibil în geantă, pus fără știrea sa, de iubitul ei iordanian, Nezar Hindawi?

Reportofonul mi-a fost trimis după o săptămână la Cluj, iar înregistrările de pe el sunt probabil, într-o arhivă israeliană. M-aș bucura să aibă translatori care să le traducă din arabă poveștile triste ale refugiaților sirieni.   

Vezi și:
Un taximetrist bucureștean mi-a dat un pumn în gură și m-a dat cu capul de asfalt
În pușcăriile din România se bea apa filtrată prin șervețele umede
Viața gay între Mița Baston și... Securitate