Am întrebat oameni de ce cerșesc atenție pe net cu poze obscene și mesaje provocatoare

În engleză, Thirst Trap este definit ca o „fotografie sexi sau o postare cu iz de flirt de pe social media, cu intenția de a instiga pe alții să-și declare public atracția." În fiecare zi mai apare pe timeline-ul meu câte-o postare sexuală. În general, îmi plac pozele astea, chiar dacă e mai riscant să le văd la muncă, dar mereu m-am întrebat de logica din spatele acestor poze publice. Pentru cine sunt postate? Oare oamenii o fac ca să afirme iubirea de sine sau caută aprecierea altora? Oare merită să cerșești atenție prin astfel de capcane sociale?

Ca să aflu răspunsurile la întrebările astea, am vorbit cu câțiva prieteni și cunoștințe de pe social media și i-am întrebat de ce postează poze de genul și cu ce se aleg din asta.

Tricourile atletice sunt mereu opționale. Glumesc, desigur, dar în realitate, o mare parte din timpul meu la „birou" îl petrec ori transpirat, ori fără tricou. Face parte din job și orice poză pe care o postez reflectă asta. Eu mă aleg cu atenție, cu urmăritori și like-uri. Dar cel mai important lucru e că, fiind conștient de popularitatea mea, încerc să profit. De exemplu: contul meu de Twitter este urmărit în proporție de 70% de bărbați și 30% de femei, iar cel de Instagram 65% bărbați și 35% femei. Concluzia: bărbaților le place să mă asculte, iar femeilor să se uite la mine. Evident.

Nu sunt doar un luptător, sunt un brand. În multe feluri, eu vând imaginea mea personală ca pe un brand. Eu cred că mulți luptători nu reușesc să înțeleagă asta pe barba lor. Două lucruri cu care m-am asociat cu succes sunt evenimentele live de la UFC și sunt „Comentatorul neoficial de la UFC". Primesc în jur de șapte milioane de mesaje și comentarii pe lună.

Al doilea lucru este, bineînțeles, părul meu. Eu port cu mândrie titlu de „Cel mai frumos păr din sporturile de luptă". Asta a venit la pachet cu felul în care mă prezint, inclusiv în poze. Din multe puncte de vedere, lucrurile astea sunt conectate, deoarece ambele le-am construit în timp și acum culeg roadele. „Dacă deschizi ușa, oamenii o să intre", iar popularitatea mea de pe social media demonstrează asta. Desigur că mai primesc și comentarii negative, dar majoritatea reacțiilor sunt pozitive. Indiferent de asta, oricum dorm bine noapte.

Încrederea în sine poate fi percepută ca „îngâmfare". Că am încredere în mine, în aspectul fizic și în abilitățile mele de luptător poate fi perceput de mulți oameni ca un lucru negativ. În realitate, sunt conștient că practic un sport foarte umilitor. Ziua în care crezi că le știi pe toate e ziua când poți să-ți iei bătaia vieții, transmisă live la televizor. Cei care critică nu înțeleg jocul în care concurăm noi. De bine, de rău, nu e vorba doar despre cât de bun ești, ci cât de mult public strângi. Luptele (și competițiile în general) au fost create pentru a satisface dorința noastră competitivă. O luptă e mai mult decât atât, este o poveste, iar fanii trebuie să aleagă dintre două versiuni: a mea sau a oponentului meu.

Cea mai bună, dar și cea mai rea consecință a popularității pe social media, este contactul direct cu fanii și alte persoane. Asta include și conversațiile organice despre Pert Shampoo și balsam, sponsorul meu. Sunt primul luptător din UFC care să primească astfel de sponsorizare. Campania curentă a fost de mare succes pentru ambele părți și îmi întregește narativa și brandul. Regele marketing-ului.

Câteodată negativitatea și mesajele dubioase mă trag în jos, dar, sincer, nu prea îmi pasă. Câteodată poate fi și o unealtă puternică, care-mi permite să aprofundez un profil de Twitter fără poze, ca să înțeleg mai bine comentariul ca o extensie a frustrărilor personale. Ca să-l citez pe Arnold Schwarzenegger: „Ignoră-l pe Gică Contra".

Am o nevoie constantă de validare, iar persoanele necunoscute de pe internet mereu mă ajută. Unii ar putea cataloga asta ca nevoie de atenție. Mie nu mi se pare nimic greșit aici. De aia postez poze de genul, deși îmi place să cred că oamenii mă urmăresc pentru comentariile mele istețe, dar știu că nu ăsta e cazul. Social media îmi activează constant boala mea psihică. Eu cerșesc atenție ca să suprim nevrozele.

Aprecierea externă îmi distrage atenția de la sentimentul de goliciune și mă face să mă simt că merită să trăiesc. Se simte ca o îngrijire a sinelui, dar știu că nu e. Dar continui să fac asta și să primesc din ce în ce mai multă atenție. Terapeutului meu îi place asta, însă atenția pe care o primesc are avantaje și dezavantaje.

Recent, un artist cu o atitudine pozitivă despre corp, Chelsea Donovan, a desenat o poză de-a mea de pe Instagram și îmi place atât de mult, încât vreau să mi-o tatuez. Femeile care mă urmăresc în mod regulat îmi dau tag în pozele lor și asta este o validare minunată. În același timp, vreau să public toate mesajele directe, într-o carte pe care o s-o intitulez „Yes All Men". Fiecare mesaj primit e cel mai nasol lucru pe care l-am experimentat. Nu înțeleg cum cineva se poate supăra pe o femeie care alege să posteze poze cu ea în chiloți, când Pământul e pe moarte.

În orice caz, încerc să am o atitudine proactivă în felul în care răspund la mesaje. Acum câteva zile am postat o poză cu un emoji floare care-mi acoperea sânul. Un bărbat mi-a dat mesaj să mă întrebe: Câte repostări trebuie ca să scoți emoji-ul? Eu i-am răspuns: trimite-mi o sută de dolari prin PayPal.

Interacțiunea asta m-a amuzat, așa că am postat-o pe Twitter, cu un link către contul meu de PayPal, iar bărbații sunt absurd de disperați. Am strâns cinci sute de dolari, dar nu am scos emoji-ul pentru nimeni. Nici măcar nu m-a contact vreunul dintre cei care mi-au trimis bani. Mi-am plătit factura restantă la telefon și restul i-am donat pentru Planned Parenthood.

Am postat multe fotografii online în diverse grade de nuditate. Există mai multe motive pentru care fac asta. O fac pentru că-mi place, pentru că mă excită când cineva se uită la mine. Fac asta pentru că sunt un performer și cerșesc atenție și câteodată fac și bani. Fiecare are o cauză care îl activează, iar pentru mine demontarea conceptului de body shame și cultura modestiei este unul dinte motive.

Eu vreau ca oamenii să nu mai asocieze goliciunea sau sexualitatea cu moralitatea! Oamenii ar trebui să respecte alegerile celorlalți, indiferent dacă se acoperă sau se dezbracă, dar pentru mine totul se rezumă la faptul că îmi place să fiu goală în spații queer. Asta include și nuditatea online.

Poate fi distractiv și sexi să postezi genul ăsta de poze, dar la fel ca orice altceva, e ușor să legi asta de concepte mai mari, despre cum absorbim imaginile altora. Nu poți vorbi despre asta fără să conștientizezi cât de importantă e reprezentarea diverselor corpurile, în mediul online. Eu sunt transsexuală și în curând voi începe schimbările hormonale și chirurgicale.

Personal, îmi place ideea că odată cu cicatricile operațiilor și schimbările structurii osoase, fotografiile postate vor fi și mai radicale, din moment ce voi avea un corp care transcende dualitatea sexuală. Sunt sigură că fotografiile alea vor fi un șoc pentru sistem, pentru toți tipii heterosexuali care se excită la pozele mele sau consideră că cerșesc atenție. Până și asta își are originile într-o interpretare sexistă a culturii selfie, care s-a folosit pentru a batjocori femeile care încearcă o rectificare a imaginii personale.

Deci, postezi o poză cu tine care-ți place și excită pe alții. De ce e asta un lucru de admonestat? Ar trebui să te flateze și să te facă să te simți sexi. Mă simt privilegiată că am confortul de a nu-mi păsa cine mă vede și să știu că nu îmi va afecta alegerile profesionale sau cariera. Dacă ai șansa, afirmă-te așa cum vrei, nu te lăsa influențat de ce crezi că se cere. Pot să garantez că o să existe persoane care o să le placă, indiferent de cum te afișezi.

Cu ce mă aleg eu din asta? Multe like-uri pe Instagram. Normal că atunci când postez o poză e pentru a primi atenție. Nu faci chestii de genul, dacă nu vrei atenție. Iar atenția e satisfăcătoare. Nu știu cum altfel să explic asta.

Eu lucrez într-un magazin de lenjerie intimă, deci fotografiile au devenit un lucru normal pentru mine. Nu consider că sunt scandaloase, pentru că mereu fotografiez fete în lenjerie intimă. Face parte din jobul meu, dar e și o scuză ca să pot face asta: Pot să postez o poză cu mine în sutienul ăsta, pentru că e un sutien de lux de la muncă! E ceva de genul: Mă simt grozav în el! Arăt grozav și toată lumea ar trebui să vadă cât de bine arăt cu sutienul ăsta!

Zilele trecute, o prietenă mi-a spus că a încercat să-și facă un selfie și a fost oribil. A spus că de abia atunci și-a dat seama cât timp pierd ca să scot fotografii reușite. Normal că îți mănâncă timpul. Plus, trebuie să exersezi. Unghiul contează foarte mult, dacă nu știi din ce unghi arăți mai bine, poate să te deprime fotografia. De asemenea, lumina e la fel de importantă, iar timer-ul a schimbat complet situația. Dar dacă exersezi, cu siguranță o să vezi și rezultate bune.

Graham Isador este un scriitor din Toronto. Urmărește-l pe Twitter.

Traducere: Diana Pintilie