Am fost actor într-unul dintre cele mai dubioase filme ale lui David Lynch

Din câte țin minte, șeful meu a primit apelul pe la amiază.

A intrat în camera de editare la Video Monitoring Services, o companie care înregistrează non-stop emisiuni radio și TV și le folosește ca să facă niște compilații educaționale pentru studiourile de filmare care sunt curioase să vadă ce spun vedetele lor în emisiuni. Persoana de la telefon l-a întrebat dacă are pe cineva liber în noaptea aceea. Un prieten de-al lui lucra la un film și aveau nevoie de un figurant. Se plătea cu șaizeci de dolari pentru câteva ore. Am zis că mă bag.

Scena avea loc într-o clădire abandonată din centrul Los Angelesului. La parter era un bar, dar n-am fost sigur dacă era pe bune sau construit pentru decor. Mai erau vreo zece figuranți ca mine. În jur erau neoane, un mini stroboscop, o mașină de fum și o echipă de trei-patru oameni. Eu trebuia să stau în spate la o masă și să mimez conversație cu o fată, după instrucțiunile asistentului de regizor.
„Acțiune!", a zis regizorul, David Lynch.

Cu părul lui ciufulit și o țigară între degete, Lynch plutea prin platou cu o cameră digitală pe care o ținea îndreptată în special spre un bărbat polonez mai în vârstă, principalul personaj al scenei. Actorul vorbea cu o femeie pe care n-o filmau niciodată, probabil pentru că doar ținea locul unei altei actrițe.

Între scene, Lynch îi dicta câteva chestii unui bărbat chel din apropiere, care i le traducea apoi actorului. Partenera mea de scenă eram prea departe de ei ca să auzim ce îi spunea, dar după ce s-a auzit din nou „Acțiune!", ochii bărbatului polonez s-au mărit ca într-o transă și tipul a început să scuipe în șoaptă o incantație fioroasă, în timp ce gesticula în aer cu mâinile.

„Cut!" a zis Lynch și, de data asta, s-a lipsit de serviciile translatorului. „Nu vrei s-o sperii și să iasă din bar. Dacă te vede așa, fuge imediat. Un pic mai blând", i-a zis cu vocea lui pițigăiată. E ciudat să-l auzi spunând asta pe regizorul care a făcut Eraserhead.

După vreo zece cadre, noaptea s-a încheiat și am plecat toți acasă. În total, am fost pe platou și l-am văzut pe Lynch la treabă timp de trei ore.

Scena cu mine apare câteva secunde în a doua treime a celui mai recent film al lui Lynch, Inland Empire. Lansat în septembrie 2006, e ultimul proiect narativ (pe lângă câteva videoclipuri muzicale și câteva reclame) la care Lynch a fost în spatele camerei până la relansarea serialului Twin Peaks la Showtime. E o demență cinematografică superbă și haotică la care s-au uitat mult prea puțini oameni.

Povestea poate fi redusă la patru cuvinte pe care le-a zis și Lynch în interviuri înainte de lansare: „o femeie în încurcătură".

Femeia e jucată de Laura Dern, care e în aproape fiecare scenă și se mișcă printre tot felul de actori excentrici – Jeremy Irons, Justin Theroux, Mary Steenburgen, William H. Macy, Harry Dean Stanton și Julia Ormond. Apare până și Terry Crews. Un număr de scene sunt trase în Polonia. Acolo are loc cea mai lungă piesă de teatru din istoria radioului și un sitcom cu trei personaje îmbrăcate în costume de iepure (Scott Coffey, Laura Elena Harring și Naomi Watts).

E genul de film pe care merită să-l vezi doar dacă ai chef să te mai gândești la el o zi, două. Genul de film care-ți place la nebunie, dar, în același timp, nu-l poți recomanda nimănui.

A rămas în umbra lui Mulholland Drive, pe care îl adoră toată lumea, și, practic, aproape că nu-l poți găsi pe internet. În plus, are trei ore, ceea ce sigur descurajează mulți privitori. Și, spre deosebire de celelalte filme ale lui Lynch, nu e foarte estetic, pentru că a fost filmat cu camera digitală la o calitate video standard. Dar formatul nu e motivul pentru care filmul e un experiment atât de interesant și pentru care merită atenția pe care n-a primit-o.

Pe mine m-au chemat ca figurant așa din scurt în noaptea respectivă nu pentru că rămăseseră cu vreun actor lipsă. Prezența mea a devenit necesară ca parte din procesul creativ. În loc să scrie un scenariu, să atragă investitori, să organizeze un casting și să semneze contracte, Lynch a preferat să tragă niște chestii cu noua lui jucărie – o cameră SONY PD-150, o cameră pe care o poți cumpăra azi cu 350 de dolari – și să dezvolte filmul organic, pe măsură ce-i veneau idei.

Nu voi mai reveni niciodată la peliculă, a declarat Lynch în public la Centrul de Film San Rafael în 2007. „Pelicula e foarte frumoasă, dar e un dinozaur. E grea, se mișcă greu. Se rupe. Culorile nu se potrivesc cu printurile."

Eliberat de acest proces dificil, Lynch a făcut ce face el: a meditat și a băut cafea, după care a venit cu scene și imagini care-i plac. Apoi și-a sunat producătorul și i-a zis să strângă armata și să treacă la filmat. După cum a povestit într-un interviu din 2011 cu Parallex View:

„La început, am o idee, de obicei o scenă. Și, în loc s-o scriu și s-o aștept pe următoarea și apoi pe următoarea și să construiesc un scenariu, am început să le filmez direct, așa cum veneau. Iar când le filmam, încercam mereu să rămân loial ideii din scena respectivă, fără să mă gândesc la filmul întreg."
A făcut asta timp de doi ani, înainte să se așeze la o masă și să ia la puricat colecția de scene adunate, să le găsească elemente comune și să tragă ce mai era nevoie, după care a editat versiunea finală. Această metodă a avut drept consecință mai multe momente dubioase pe platou.

Masuimi Max, modelul/actrița care apare foarte scurt spre finalul filmului, a fost sunată miercuri pentru un rol într-o scenă care se trăgea vineri. „Le-am zis că da, la dracu', e un film de David Lynch, nici nu mă interesează ce vrea să fac", mi-a zis Max la telefon. Lynch a întrebat-o dacă știe vreo fată cu un singur picior și dacă are o maimuță. „M-am speriat că dacă nu întrunesc condițiile astea, renunță la contract."

Dar n-a fost cazul. Au găsit o maimuță, una despre care Max mi-a povestit că a făcut numai probleme pe platou. „Când David a zis «acțiune!», au început luminile stroboscopice și oamenii au început să danseze și maimuța s-a panicat. A luat-o razna și a început să-mi tragă pumni în față, să-mi smulgă peruca. Au oprit scena și echipa mi-a zis că tre' să-i dau jeleuri. Eu le-am zis că e speriată. Una dintre doamne a zis: «Aduceți cealaltă maimuță!» M-am îngrozit. Dar, de fapt, cealaltă maimuță a fost ok, doar că trebuia să-i dau încontinuu jeleuri."

Rezultatul final al acestui proces e un film care pare mai lynch-ian decât toate celelalte producții ale lui. De fapt, s-ar putea să fi fost singura dată în care Lynch a putut fi el însuși până la capăt.

Și-a început cariera ca pictor, o calitate pe care a încercat s-o incorporeze în primele scurtmetraje, mai întâi prin metoda stop-motion, apoi în cadrele detaliate și laborios compuse din filmele lui. Emisiunile și filmele treceau toate prin procesul standard de studio, cu multe explicații și editări. Dar acest proces a devenit mai deschis la filmările pentru Mulholland Drive, care a avut o natură improvizațională. Inițial, a fost filmat ca episod pilot pentru televiziunea ABC, dar apoi, ambele părți au căzut de acord că e mai bine să nu apară la TV, iar Lynch a primit din partea companiei franceze de producție StudioCanal ca să-l transforme în lungmetraj.

Nu e greu să faci legătura între acea metodă ciudată a asamblare și Inland Empire; pare următorul pas logic. Și, prin înlocuirea narațiunii cu expresia emoțiilor – prin intermediul camerei lui digitale – Lynch a obținut ceva total unic. Eu am avut norocul să văd procesul de aproape, în timp ce vorbeam în șoaptă într-un cadru din spate.