Documentarele astea de pe Netflix m-au făcut să-mi fie rușine că mănânc vită în loc de canabis

Deunăzi, am constatat că vecinii mei doar se prefac că selectează gunoiul și că în sacii lor pentru plastic bagă și cartoane, ca ultimii români. N-o să dau nume, Aurelian, întrucât nu e frumos să faci eco-shaming. Ce vreau să subliniez e că m-am simțit bine în pielea mea de cetățean care face eforturi mici, dar corecte, să salveze planeta. Ceea ce nu știam atunci e că, aparent, pe lângă toți ecologiștii compulsivi care chiar iau în serios toate chestiile astea, eu nu fac altceva decât să execut frecții la un gigantic picior de lemn.

„După calculele mele, fără a mai folosi vreodată gaze, petrol sau un alt combustibil de azi înainte, tot am depăși emisiile maxime de gaze cu efect de seră, echivalentul emisiilor de carbon, care acum sunt de 565 de gigatone, până în anul 2030, fără ca sectorul electricității sau sectorul energetic să fie luate în calcul, pur și simplu prin creșterea și consumul de animale”, zice Richard Oppenlander, environmental researcher (îl las așa, „researcher”, întrucât sună mai bine în engleză, ca de altfel tot ce ține de ecologie), în Cowspiracy: The Sustainability Secret (regia: Kip Andersen, Keegan Kuhn, 2014), disponibil pe Netflix. Andersen a produs și Seaspiracy (regia: Ali Tabrizi, 2021), apărut recent pe aceeași platformă, documentar în aceeași cheie, doar că de data asta despre industria pescuitului și procesării peștelului.

Cu vreo zece minute înainte de intervenția lui Oppenlander, îl văzusem pe tipul ăsta atletic din Los Angeles, Kip Andersen, care a spus despre el că e un EOC (Ecologist Obsesiv Compulsiv), cum stă în fața unui laptop Apple, întrebându-se cu ce ar trebui să se ocupe, de fapt, ecologia din ziua de azi.

Și, uite-așa, dându-se pe net, descoperă el un raport publicat online de Organizația Națiunilor Unite din care rezultă că creșterea animalelor de fermă produce mai multe gaze cu efect de seră decât emisiile întregului sector al transporturilor: „Animalele de fermă nu doar că joacă un mare rol în încălzire globală, dar sunt și cauza principală a epuizării resurselor și a degradării mediului care distrug planeta astăzi”.

Practic, cam tot iureșul informațional din documentarul ăsta pleacă de la premisa că 51 la sută din gazele cu efect de seră sunt efectul agriculturii animale (în principal, asta înseamnă, cel puțin în cele două Americi, fermele de vaci). Sursa acestei cifre înspăimântătoare, care aruncă în ridicol orice discuție privind combustibilii fosili, e un studiu semnat de Robert Goodland și Jeff Anhang, publicat în 2009 într-un raport Worldwatch Institute. 

Un lucru pare cert, în opinia lui Kip Andersen: sunt în pericol și rezervele de apă ale planetei, întrucât e nevoie de peste 9.500 de litri de apă pentru a produce 450 de grame de carne de vită. Aparent, s-au făcut niște calcule și sunt necesari 2.500 de litri de apă să produci un hamburger! 1.800 de litri în cazul unui ou! 3.400 litri pentru un kilogram de brânză! Iar cel mai nasol aspect al poveștii e că marile organizații care se ocupă de mediu, în frunte cu Greenpeace, par complet imnune la toate aceste cifre.

Evident, realizatorii documentarului sunt convinși că asta se întâmplă pentru că industria cărnii finanțează astfel de organizații. Ditai conspirația, care va să zică. Din cauza asta, nimeni nu vorbește despre faptul că fermele de vaci, din care rezultă cantități apocaliptice de metan, pun planeta pe butuci. Soluția e una singură, zice Kip: să devenim acum, cu toții, vegani. Șapte miliarde și jumătate, câți suntem. M-am uitat la soția mea, înspăimântat. Suntem criminalii planetei, asta suntem!

O altă veste proastă vine dintr-un alt documentar de pe Netflix, Das System Milch / Secretele din industria laptelui (Regia: Andreas Pichler, 2017): „Avem o formulă de calcul. La un litru de lapte, avem trei de bălegar. Producem cam 20.000-24.000 de litri de lapte pe zi. Deci, rezultă cam 70 de tone de bălegar pe zi”, zice un fermier danez foarte pragmatic, care crește vaci pentru lapte, nu e „organizație caritabilă”.

D-aia și eutanasiază (sesizezi eufemismul) vițeii masculi imediat cum se nasc, întrucât nu prea e rentabil să-i hrănească 14 zile, să-i vândă apoi pentru 50 sau 70 de euro bucata fermelor de vite pentru carne. Ceea ce, apropo, alți fermieri fac. Personal, sunt convins că dacă există cumva Judecată de Apoi pentru crescătorii de vite se ține cont și de chestia asta cu tăurașii nou-născuți.

Revenind: nu m-am gândit niciodată că, dincolo de metanul pe care vacile îl elimină în atmosferă râgâind sau bășindu-se, există și problema asta - mai mult logistică, e drept - a bălegarului de fermă. Și, realmente, n-ai cum să-l transformi în compost peste noapte. În acest sens, există rezervoare gigantice, pompe, tuburi, sisteme de ventilație, în fine, e remarcabil că, la câte vite se cresc pe planetă, nu săpăm în bălegar fundațiile pentru blocurile ieftine de familiști din suburbii. 

Cert e că departe de lumea asta dezlănțuită din metal și sticlă, undeva la un soi de Miss Univers pentru vitele de lapte, realizatorul Andreas Pichler ajunge la concluzia că nu conștientizăm eforturile pe care le depune o vacă pentru a ne permite nouă să turnăm lapte cu 3,7 la sută grăsime peste cerealele cu nuci și miere, dimineața: „Vacile cu producție mare de lapte sunt centrale electrice vii. Trebuie să pompeze peste 20 de mii de litri de sânge prin ugerele lor, în fiecare zi, ceea ce e o sarcină epuizantă.” 

Și, da: vitele din aceste ferme sunt însămânțate periodic și manual (în sensul că vine un fermier, își pune o mănușă până la umăr, bagă adânc mâna în vaginul femelei și o seringă cu spermă de taur). Asta pentru că o vacă trebuie să fete o dată pe an, fără excepție, să poată produce lapte. Și, da: atunci când animalul nu mai e capabil să se reproducă, e sacrificat.

Dincolo de pragmatismul cinic al unora dintre fermieri (pentru că alții, destul de puțini, își scot frumușel vitele la pășune, ca pe vremuri, practică un farming sustenabil și așa mai departe) sunt chestiuni dictate, pur și simplu, de piață. 

Un exemplu: creșterea cererii pentru lapte, la nivel global (gândește-te că, mai nou, 1,3 miliarde de chinezi au început să consume lapte de vacă, ceea ce acum 30 de ani era de neconceput într-o arie geografică despre care se credea că are intoleranță la lactoză), a dus la obținerea, prin varii selecții genetice, a unor exemplare din ce în ce mai performante. În acest sens, s-a umblat mult la alimentație. Doar o treime din dieta vitelor e formată din nutreț. Două treimi e reprezentată azi de cereale sau plante leguminoase, în principal soia. 

Or, majoritatea soiei cumpărate de fermieri provine din America de Sud. Acolo s-au defrișat arii uriașe de pădure tropicală pentru producția europeană de furaje. Li se spune „câmpurile fantomă de furaje”, un nume măgulitor dat unui dezastru ecologic. Și nu vom scăpa omenirea de foamete dacă dăm animalelor să mănânce soia și porumb, în loc să hrănim oamenii cu ele.

Și mai nasol e că vacile pot procesa doar o treime din energia din soia sau cereale. Concluzia: se risipesc enorm de multe resurse pentru a hrăni vacile cu cereale, asta doar să le mărească producția de lapte. Soluția e una singură, firește. Dar ai încercat vreodată să faci un cortado cu spumă de lapte de migdale? Eh, asta zic și eu.

Din nefericire pentru activiștii de mediu, pe Netflix există și producții benigne, care nu-și propun să schimbe radical obiceiurile de consum ale omenirii. Sau, mă rog, își propun, dar în sensul în care induc, fix invers, creșterea consumului. În fond, cum ai putea să te raportezi altfel decât aspirațional la acest monolog al naratorului, El Negro Álvarez, cu care se deschide documentarul Todo sobre el asado / Totul despre grătarul argentinian (Mariano Cohn, Gastón Duprat, 2016), prezentat și la TIFF, în 2017:

„Mi-am dat seama că până acum am consumat vreo trei mii de grătare. Fără glumă, cred că am mâncat până acum cam o tonă și jumătate de carne”. Ceea ce nu mai pare deloc exagerat, dacă te gândești că argentinienii sunt printre cei mai mari consumatori de carne de vită din lume, chiar dacă au reușit să coboare media la aproximativ 50 de kilograme anual, pe cap de locuitor. 

Bine, se și pricep. Într-un celebru restaurant din Buenos Aires, La Brigada, a venit odată un client care s-a plâns chelnerului că grătarul lui e mult prea tare. Chemat să dea explicații, patronul a venit, s-a uitat și, în fața clientului nemulțumit, a tăiat steak-ul cu o lingură. De atunci, la Brigada grătarul de vită se taie cu lingura - să demonstreze oricui cât de fraged e. Chestiunea grătarului de vită e atât de importantă pentru argentinieni, încât la ei puiul se cheamă pui (pollo), porcul - porc (cerdo), iar vita - carne (carne). 

Sigur, considerentele de ordin semantic sunt cool, dar pentru unii dintre noi esențiale sunt producțiile pragmatice, de genul: „Cum să nu strici un grătar de vită argentiniană, în condițiile în care ai dat trei sute de lei pe carne”. Iar asta se poate afla dintr-o serie mult mai aplicată, din punct de vedere gastronomic (o emisiune concurs, mai exact), sugestiv intitulată The American Barbecue Showdown / Grătarul american (2020). Fripturi la grătar, afumături, garnituri, you know the drill. Recomand. Și, apropo de America și, pe undeva, de afumături, poți pune capac cu Cooking on high / Euforie în bucătărie (2018). 

Așadar: pe tipul ăsta dichisit, care poartă dreaduri de activist, ochelari de hipster, o cămașă mov (aparent, din mătase!) și un sacou vișiniu îl cheamă Ngaio Bealum și pare că știe ce vorbește: „Avem o selecție de Girl Scout Cookies, un sortiment foarte popular. Girl Scout e o combinație între OG Kush și Durban Poison, care e o plantă domestică din Africa de Sud, numită Sativa. OG Kush îi dă o aromă plăcută și dominantă de Indica, iar Sativa și Durban te împiedică s-o iei razna. E plăcut și cunoscut pentru nivelul ridicat de THC, așa că aveți mare grijă”. Inutil de precizat care e profesia domnului Ngaio Bealum (altminteri, comediant, muzician, scriitor, actor, activist, jongler și editor): „Guru of ganja”.

S-a executat un singur sezon, scurt (fiecare episod are aproximativ 15 minute), dar intens, din această serie care și-a propus să profite de popularitatea unor emisiuni gastronomice concurs (gen Chopped), în siajul legalizării consumului recreativ de canabis în Statele Unite.

Conceptul e simplu: avem niște jurați și doi bucătari, care au la dispoziție 30 de minute pentru a crea varii gustări, folosind un ingredient special: „iarba”. Am aflat că pot rezulta: sendvișuri cu cedar, brânză Gruyere, gem de prune și caramel din unt de canabis. Sau: supă de ceapă franțuzească cu ceapă și praz și ulei de canabis. Sau: chiftele de cod cu prosciutto, sos de casă din ardei Chipotle și unt de canabis. Sau: pui poșat cu unt și ulei de măsline, cu sos olandez și cartofi roșii prăjiți și ulei de canabis. 

Se poate obiecta că aceste combinații sunt mai degrabă sofisticate (wink). Și că legislația noastră nu ne permite, oricum, să consumăm (wink, wink). Dar e chiar amuzant să-i vezi pe jurați după degustare. Două exemple la întâmplare. Chris Bryant: „Sunt destul de drogat. Dar e perfect, întrucât nu mă simt drogat cât să mă ascund într-un colț și să am halucinații cu păienjeni”. Și Vince Royale: „Simt că spiritul meu e aici. Parcă sunt cumva suspendat. Sunt o persoană umană foarte inteligentă. De ce căcat zic «persoană umană», de parcă aș fi un extraterestru? Băieți, chiar nu sunt un extraterestru.”

În fine, îmi permit să remarc că ultimul episod din celebra serie Rotten / Putreziciune (2018-2019) e impecabil intitulat „High on Edibles”. Primele scene sunt fără cusur. Marlies, proprietar la Boerejongens Coffeeshop din Amsterdam, prezintă niște prăjituri care arată realmente superb și zice: „Asta e castana, cu o bilă de ciocolată înăuntru. Acesta e un ganache delicios de ciocolată. Dedesubt avem caramel cu nuci. Minitarta «Crăciun Fericit». Iar acestea sunt vegane și fără gluten”. Salivezi instantaneu. Punch line-ul vine cinci secunde mai târziu, când Laurie Wolf, proprietară la Laurie and MaryJane, precizează: „Cred că lumea apreciază comestibilele cu marijuana. Nu au de-a face cu fumul și sunt chiar delicioase.”

Da, am intrat într-o nouă eră a ierbii legale (corect fiind „au intrat”), când s-o fumezi nu mai e atât de cool cum era pe vremuri. „Dealerul de ieri e bucătarul de azi”. Pare mai safe s-o mănânci (ceea ce nu înseamnă neapărat că și este), efectul fiind mai rapid și mai persistent. În acest sens, episodul explică care e diferența dintre a consuma canabis via plămâni, respectiv via ficat (care transformă THC-ul Delta 9 în THC 11 - Hidroxi). E în egală măsură confuzant și instructiv, atât pentru noi, consumatorii (pardon, reformulez: „potențialii consumatori”), cât și pentru ei, producătorii, întrucât „în SUA, iarba s-a legalizat atât de recent, încât știința nu ține pasul cu piața.” 

Concluzia e că, oricum, industria evoluează mai rapid decât reglementările pieței. Dar pentru că în această privință, cel puțin, la noi nu evoluează nimic, niciodată, cine nu s-a lăsat de fumat, ca mine, și nu se bazează pe un rapel în următoarele luni, ar face bine să noteze deja o adresă: Baarsjesweg 239, 1058 AA Amsterdam. Întreabă de Marlies. Cu plăcere. 

Dragoș Vasile e jurnalist de cursă lungă, a lucrat la Evenimentul Zilei și Jurnalul Național, precum și la Academia Cațavencu. De șapte ani e producătorul emisiunii Apropo TV. Vede un film în fiecare zi.