abuzurile politiei romane fata de refugiati
Un migrant povestește: „La frontiera cu Ungaria, cineva amplasase niște difuzoare care ne făceau în arabă «porci», «șoareci» și care spuneau că valorăm mai puțin decât niște câini”. Fotografii de autorul articolului

Locale

Amenințări, furturi și rasism. Poveștile migranților despre abuzurile Poliţiei de Frontieră Române

„Ne-au pus să ne spargem telefoanele.”
15.1.21

Update, 4 februarie: Am primit câteva răspunsuri din partea Poliției de Frontieră. Conform acestora, marea majoritate a acțiunilor au loc preventiv, „polițiștii de frontieră români nu intră în contact cu grupurile de migranți deoarece majoritatea dintre ei nu ajung să intre în România”, iar pe cei care accesează teritoriul i-ar trece prin procedurile legale.

Am mai întrebat și despre cazul migranților care au acuzat biciuiri, incendieri, spargeri de telefoane și alte forme de violență din reportajul Euronews din august, dar nu am primit un răspuns punctual. De asemenea, am întrebat și dacă s-a demarat vreo anchetă internă în urma acestui articol îngrijorător. Răspunsul a fost vag: „toate acțiunile întreprinse (...) se realizează în acord cu legislația internațională în vigoare, inclusiv cu respectarea drepturilor omului. (...) În același timp, autoritățile sârbe nu au semnalat situații în care migranții depistați și preluați din apropierea graniței cu România să fi suferit agresiuni din partea autorităților române de frontieră”. Munca noastră pe această temă continuă.

Publicitate

Anul trecut, în una dintre ultimele zile însorite ale lunii octombrie, ajung pe partea sârbească a graniței triple dintre România, Serbia și Ungaria. Mă plimb dintr-o casă abandonată în alta alături de o echipă sârbească care evaluează protecția migranților prin activități de informare pe teren, membri ai Centrul Umanitar pentru Integrare și Toleranță (HCIT).

Aproape în fiecare dintre curțile lor întâlnim migranți, veniți din mai toată lumea arabă, din nord-vestul Africii și până în Orientul Mijlociu.

„Mi-au luat banii și m-au ținut multe minute la pământ”, „ne-au pus să ne spargem telefoanele” sau „am primit un șut în fund fiecare după ce ne-au dat afară din dubă și ne-au zis că data viitoare nu vor fi așa indulgenți” par să fie tipare care se repetă în poveștile venite de la aceștia.

Se repetă pentru că valurile de migrație pornite în 2015 de către cei care fugeau din calea războaielor din țări ca Siria sau Libia nu au încetat în 2020, ci doar au fost trecute în planuri secundare în mass-media, după ce pandemia și alte necazuri au ieșit în evidență.

Toate astea până la sfârșitul lui august, când un reportaj șocant publicat de Euronews amintea publicului de subiect. În el erau descrise acte de o violență cruntă împotriva migranților – biciuiri, electrocutări și incendieri – înfăptuite, se pare, de Poliția de Frontieră românească din această zonă a țării.

Am fost de două ori în Serbia pentru a documenta aceste întâmplări, curios să înțeleg nuanțele și bucățile de realitate. Aveam câteva întrebări cheie în minte. Cazuri precum cele descrise de Euronews sunt normă, excepții sau povestea e mai complexă? Cine poate comite fapte de o asemenea cruzime? E vorba despre Poliția de Frontieră sau ne confruntăm cu un nou fenomen, cel al unor persoane din afara sistemului, niște xenofobi care acționează pe cont propriu? Și care e starea generală a peisajului migrației între aceste trei țări, la granița dintre Balcani și Europa Centrală?

Oamenii ca cifre și procente

Instituția care se ocupă de tema migrației la nivel mondial e UNHCR, adică Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați. Această aripă a ONU s-a născut în 1950 pentru a ajuta și proteja masele de persoane care au fugit din calea celui de-al doilea război mondial. UNHCR are filiale în 135 de țări, iar acestea lucrează cu ONG-uri naționale sau locale pentru a-și îndeplini misiunea.

harta granite migratie.jpg

Harta migrației recente din și prin Serbia. Eu am fost lângă granițele cu Ungaria și România, în Majdan (la nord-vest de Novi Kneževac) și orășelul Kikinda

Ca în orice articol pe tema migrației, trebuie să diferențiezi termenii. Conform Amnesty International și UNHCR, statutul de refugiat e unul pe care îl primește o persoană care a fugit din locul de origine de teama persecuției sau a altor încălcări ale drepturilor omului, care rezultă din evenimente precum război sau dintr-un climat politic ostil. Statutul de refugiat e recunoscut la nivel internațional și e acordat persoanelor a căror poveste a fost verificată de către autoritățile unui stat (în cazul României, Inspectoratul General pentru Imigrări), iar aplicația pentru dobândirea acestui statut a fost aprobată.

O persoană care caută azil e una care a fugit dintr-un asemenea loc, însă nu a aplicat sau obținut încă statutul de mai sus. Iar dacă pentru termenul „migrant” nu există o definiție clară, sub umbrela sa intră persoanele care pot migra și din alte considerente (economice, sociale). Dar un migrant poate deveni un solicitant de azil. Ulterior, poate dobândi sau nu statut de refugiat.

Publicitate

În jargonul migranților, încercarea de a trece clandestin granițele e „going for a game”, adică a merge „să încerci jocul”. Asta pentru că ceea ce fac ei se aseamănă cu un joc de șoarecele și pisica. „Unii încearcă și de câteva zeci de ori jocul înainte să treacă”, îmi zice o oengistă pentru drepturile omului. Doar că jocul ăsta se poate lăsa cu violență sau, în cazuri extreme, pierderea unei posibile vieți umane. Însă și recompensa câștigării jocului e una pe măsură: cea a unei vieți mai bune, orice ar însemna asta.

Expulzările colective sunt numite colocvial „push-backs”, adică respingeri în țara de unde trecerea ilegală a fost efectuată. Conform Centrului European pentru Drepturile Constituționale ale Omului, acestea sunt ilegale.

Mai mult de-atât, expulzările ilegale pot veni la pachet cu acte de violență. Migranții sunt ținuți de multe ori în condiții dificile sau degradante, cum ar fi în frig, imobilizați la pământ sau forțați să stea în genunchi chiar și timp de patru ore, până vine Poliția de Frontieră a statului de proveniență, să-i recupereze. Au fost semnalate mai multe cazuri (raportul acesta, acesta, cât și povești directe, despre care urmează să vorbesc) în care polițiștii au confiscat telefoanele migranților sau i-au pus să și le spargă singuri. În situații în care cei care încercau vama aveau și bani asupra lor, în majoritatea cazurilor erau confiscați.

Conform raportului Between Closed Borders pe anul 2019 pentru UNHCR Serbia, au fost documentate 1.447 de cazuri de expulzări ilegale, ce au implicat 10.626 de căutători de azil, migranți și refugiați. Majoritatea acestora erau cetățeni afgani (4.292, adică 48 la sută), pakistanezi (15 la sută), sirieni (10 la sută) și irakieni (7 la sută). Dintre toate aceste persoane documentate, 739 erau minori fără protectori. Din iunie s-a constatat un salt de respingere care s-a menținut constant până la sfârșitul anului, de la 8 la 10-11 la sută.

1.982 de persoane au fost respinse numai de către autoritățile române. „Un vârf al acestor respingeri a fost atins în ultimele patru luni din acest an, în care 74 la sută dintre respingeri au avut loc doar dinspre România”, se arată în raport. Iar astea sunt doar datele pe 2019 publicate de către monitorii sârbi. Abia în toamna asta urmează să aflăm situația pentru 2020.

ONG-ul din Belgrad care confirmă violența

Prima instituție care tratează problema migrației balcanice care mi-a răspuns pozitiv dorinței de întâlnire a fost ONG-ul InfoPark, din capitala Serbiei. Este unul dintre numele menționate în reportajul Euronews, așa că am zis că e un punct bun de pornire.

Ajung un pic după prânz la ei. Numele acestei organizații vine de la activitatea de informare a migranților care dormeau prin parcurile belgrădene despre drepturile și opțiunile lor.

Publicitate

„InfoPark e o organizație care ajută migranții și refugiații din Belgrad”, îmi spune Ivana, psiholoagă și ofițer de protecție în cadrul ONG-ului. Ea și colegii ei lucrează în principal cu persoanele care dorm fie sub cerul liber ori în corturi, fie în hostelurile din apropiere. Limbile pe care le vorbesc angajații de aici sunt arabă, persană și paștună, o limbă indo-europeană cunoscută și sub numele de „limba afgană” – dintre cei 38 de milioane de vorbitori, 27 de milioane trăiesc în nord-vestul Pakistanului, iar restul de 11 milioane în Afganistan, în timp ce o mai mică parte în estul Iranului. Dacă sunt și alte nevoi lingvistice, angajează traducători.

„Munca pe care o făceam la birou înainte de pandemie era de consiliere în cadrul centrului, ateliere cu femei și copii, cât și oferirea de acces la internet prin câteva calculatoare prezente într-un colț special amenajat”, îmi descrie Ivana, în mare, rostul ONG-ului.

infopark 01.jpg

Deși atmosfera la InfoPark era destinsă, Baharak, Ivana și Aleksandra mi-au vorbit și despre cazurile mai puțin fericite ale celor care au încercat granița

Acum, însă, majoritatea activităților lor s-au mutat pe teren, se interesează de situația acestor oameni și văd care sunt nevoile lor. Îi identifică pe nou-veniți și se concentrează asupra femeilor, a copiilor și a minorilor, căci există mulți băieți minori fără aparținător care călătoresc cu diverse grupuri. Când o pot oferi și e nevoie, vin și cu mâncare. Pe femei și copii îi pot plasa, în limita locurilor, în zone în siguranță din încăperi alăturate ale centrului („safe spaces”). Le povestesc despre centrele la care ei se pot înregistra și unde pot sta (în direcția asta, InfoPark colaborează cu Comisariatul Sârbesc pentru Refugiați și Migranți). Și le oferă și un soi de consiliere psihologică de prim-ajutor oamenilor vizibil traumatizați sau aflați în suferință.

O întreb pe Ivana dacă e familiară cu poveștile de violență ale Poliției noastre de Frontieră asupra migranților. „Da, poveștile pe care le-am auzit până acum de la beneficiarii noștri e că au fost tratați foarte rău de poliția voastră. Nu toți, însă. Majoritatea tratamentelor necorespunzătoare sunt aplicate bărbaților. Au mai fost cazuri când femei sau copii au fost împinși, dar împotriva bărbaților s-a folosit violența cea mai intensă. De obicei le iau telefoanele mobile, bijuteriile și banii.”

Publicitate

Baharak a venit din Iran și de peste un an are funcția de traducătoare din persană în engleză. Înainte de pandemie preda matematică în program after-school. Ea îmi spune că tot mai multe familii au încercat în această perioadă vama românească. „De exemplu, o familie a trecut în România și a cerut azil. Au făcut asta când s-au dus la Poliție, iar după ce le-au dat ceva hârtie i-au împins înapoi în Serbia. Acum sunt într-un centru pentru migranți. Le-au spus în secție că «trebuie să semnați actele astea», iar apoi i-au expulzat înapoi aici.” 

Ivana îmi descrie ruta de migrare Serbia-România ca fiind folosită mai mult de către kurzi, încă din 2018. Această cale s-a născut din cauza înăspririi condițiilor către granița cu Ungaria. Polițiștii vamali ai acelei țări au câini, iar în Europa se știe încă din 2015 cam cât de duri sunt.

infopark 02.jpg

Aleksandra mi-a povestit despre principalele centre din Serbia și rutele pe care le iau migranții

„Majoritatea celor care iau ruta asta oricum nu rămân în țara voastră, ci încearcă să treacă în Ungaria, pentru a-și continua drumul către Europa de Vest. N-am auzit oameni care să spună că vor azil în România”, aflu de la Aleksandra, colega lor care e traducătoare din arabă și ofițer de protecție.

Discuția e un pic întreruptă de un grup de copii care vin la ușa ONG-ului pentru a se ruga la baie. Pare că sunt copii de migranți și că vin de dincolo de Bosfor. Lucrul ăsta mă face să le întreb pe cele trei femei cum stă treaba cu xenofobia la ele în țară.

Publicitate

Ivana îmi spune că la Belgrad au existat proteste anti-migranți. „Cele mai multe au avut loc în iunie, înainte de alegeri, dar recent s-au mai redus din cauza pandemiei. În afară de acestea există grupuri de justițiari în afara legii. Merg după migranți, îi înregistrează, le spun să nu mai vină în țara noastră sau să plece. Au existat raportări că au fost atacați de acești localnici”, îmi explică ea. Recent, au apărut știri în mass-media sârbească cu neonaziști vădiți care fac exact lucrurile pe care mi le descrie.

„Nu ne-au șocat poveștile pentru care am fost contactați de Euronews”, continuă Ivana. „Când lucram într-un centru de recepție a migranților în sudul țării, o familie mi-a povestit că toți au fost bătuți de Poliția de Frontieră din România. Inclusiv femeile. Iar ăsta e doar un exemplu. O altă femeie ne-a povestit despre cum aceștia au rupt haina de pe ea în încercarea de a-i lua bijuteriile de la gât. Era destul de speriată, că s-a simțit de parcă ar fi fost dezbrăcată. De alte exemple de biciuire din articolul menționat de tine eu, una, n-am auzit. Și, deși aceste întâmplări nu reprezintă regula, ele tot există și trebuie conștientizate.”

Când vine vorba despre cifre, oengistele îmi spun că în 2020 există 17 centre de primire a migranților în Serbia. Ele adăpostesc în jur de șase mii de persoane, dar mai există și două sau trei mii în afara lor sau pe lângă ele, majoritatea în nordul țării. Puține lucruri îi vor opri pe acești oameni din drumul lor. Iar majoritatea migranților vin din Siria și Afganistan, lucru deloc surprinzător. După aproximativ o oră plec de la Info Park și îmi continui drumul către nordul țării, în speranța de a vedea și mai clar imaginea migrării.

Poveștile sunt dublate de o organizație din Novi Sad, care mă invită cu ea pe teren

La HCIT ajung mai spre seară. Această organizație non-guvernamentală din Novi Sad a fost înființată în 1999, pentru a-i ajuta pe cei care fugeau din calea războaielor dintre țările ex-iugoslave. Încă de la început a fost partener direct al UNHCR Serbia.

„Din 2012 am extins proiectul nostru pentru a oferi consiliere potențialilor căutători de azil în Serbia”, îmi explică Ivana, consilier pe probleme legale în cadrul HCIT.

afise infopark 01.jpg

Ivana și Jelena nu au dorit să apară în poze, dar afișele de la HCIT erau la fel de grăitoare

„Cealaltă latură a muncii noastre se desfășoară pe teren, mergem în localitățile aflate în apropierea hotarelor, unde migranții tind să se adune, cel mai adesea pentru a încerca să treacă în alte state.” Precum colegii de la ONG-ul belgrădean, rolul lor acolo e să identifice persoanele vulnerabile și să le explice ce condiții și pași trebuie să îndeplinească pentru azil în Serbia.

Au birouri și echipe care merg către Ungaria și Croația. La întâlnire se află și Jelena, care e asistent de teren în echipa care se ocupă de cei la granița cu România.

Publicitate

„Da, există și numeroase povești de violență pe care le-am auzit de la migranți când a venit vorba despre Poliția voastră de frontieră. Dar nu e o regulă, chiar dacă vorbim despre aceste expulzări ilegale”, îmi spune ea. Apoi îmi dă exemple când polițiștii noștri i-au invitat pe copiii migranți să stea în mașini, la căldură, în timp ce așteptau să-i predea poliției sârbești.

Una dintre rutele pe care migranții o iau e către Beba Veche. Știi tu, localitatea despre care profa de geografie te-a învățat în școala generală că e cel mai vestic punct al țării. Ei bine, cei care trec granița ilegal dorm în condiții grele de frig și umiditate, unii abia dacă mănâncă ceva, iar dacă reușesc să intre în România, după cinci sute de metri sau un kilometru poliția noastră îi oprește. În cazul în care ar reuși să treacă nedetectați, aceștia nici n-ar intra în Beba. Ar lua-o mai degrabă către nord, apoi spre vest sau nord-vest, pentru că la aproximativ doi kilometri în acea direcție s-ar vedea deja în spațiul Schengen, lucru ce le-ar ușura cu mult continuarea drumului.

afise infopark 02.jpg

Textul sub fotografia cu pisica e următorul: „Nimic din ceea ce a fost creat nu poate fi atât de sacru pentru noi încât să nu fie înlocuit și să cedeze locul a ceea ce aduce chiar mai mult progres, libertate și omenie”

Așa că există și reversul medaliei. „Uneori, când suntem pe teren, găsim migranți care tocmai ce au încercat să treacă frontiera. Da, de obicei li se sparg telefoanele cu vreo piatră găsită prin jur sau cu lanternele ori bastoanele pe care le au polițiștii în dotare. Chiar forțele de ordine pot să-i oblige să facă asta. Când îi prind, le ordonă să stea la pământ. Dar, în unele cazuri, scot bastoanele, iar atunci încep loviturile. Chestia asta poate avea loc fără vreo avertizare, dacă migranții nu se pun imediat la pământ sau dacă se ridică.”

Jelena îmi mai citește din rapoartele lor și că autoritățile le pun uneori coliere de plastic la mâini, pe post de cătușe. Dar și despre femei cărora li se fac sugestii sexuale în timp ce sunt la pământ. În engleză, să fie înțelese.

Publicitate

Aflu de la cele două oengiste că actele de violență ale polițiștilor pare că s-au intensificat după 2017. „Iar partea cu biciuirea am auzit-o și noi, nu doar din cazul prezentat de Euronews.” O rog pe Jelena să-mi estimeze frecvența și perioada. „De vreo 15, 20 de ori s-au repetat în ultimele trei, patru luni.” Lucrul ăsta pare să fi apărut de anul acesta, iar povestea se repetă: „Ne spun că la asemenea acte recurge un tip chel, cu cercei în ambele urechi, care e împreună cu colegii, dar e dintr-o brigadă în uniforme negre, fără insigne sau date de identificare.”

Unul dintre cele mai violente cazuri pe care le-am documentat a fost de la o femeie însărcinată. „După ce trecuse hotarul, a fost lovită în partea de jos a bazinului pentru că nu ar fi ascultat ordinele poliției. A doua zi ne-a spus că a pierdut sarcina.”

Simt cum cele auzite încep să îmi dea o senzație de greață. Se lasă o seară umedă de toamnă rece în Novi Sad. Oengistele îmi propun să vin cu o echipă de-ale lor în teren, în ziua următoare. Accept oferta, însă la punctul de frontieră sunt oprit pentru că îmi expirase testul negativ Covid-19. Deși conform site-ului MAE intrarea se poate face „cu 48 de ore după primirea rezultatului testelor”, pe foaia primită de la spital figura doar data recoltării. N-a fost loc de tocmeală cu polițiștii sârbi.

Lângă frontiera triplă, oameni de pe două continente așteptau să încerce jocul

refugiati

În Majdan, o casă vecină cu altele părăsite a lipit afișe prin care îi roagă pe călători să păstreze liniștea, discreția și simțul proprietății

Cu un nou test și cu o discuție în prealabil, câteva zile mai apoi mă întâlnesc cu Jelena în satul Majdan, din nordul regiunii Vojvodina. Acesta e penultimul în drumul spre hotarul triplu. E printre ultimele dimineți însorite de octombrie în acest colț de Balcani. Case părăsite pe care le vizităm întâi sunt goale, în timp ce în cele vecine, locuite, trecătorii sunt atenționați bilingv să nu intre.

Primul om de care dăm, locuitor temporar al caselor părăsite din Majdan, e Yusuf. Marocanul de 26 de ani a ajuns recent în această parte a Serbiei, așa că a avut doar o singură experiență cu poliția română. Una de respingere, dar fără violență. L-au returnat cu duba, pe el și restul grupului, după ce i-au adunat de pe câmp. Apuc să-l întreb doar care-i planul pentru iarnă, în caz că nu trece granița împreună cu amicul său.

Publicitate

„Așteptăm ceața. Ceața e un bun protector când vizibilitatea e mai mică de un metru, așa că după ea stăm. Avem familie în Paris cu care suntem nerăbdători să ne revedem. Eu, unul, vreau să-mi termin licența acolo în domeniul științelor, pe care am început-o în Maroc, și să văd apoi ce urmează în viața mea.”

În spatele primei case ocupate de migranți întâlnim șase bărbați. Patru dintre ei sunt din Libia, restul din Algeria. Au încercat „jocul” fără succes. Când cei șase aud că sunt jurnalist din România mă întreabă, în glumă, dacă nu pot rezolva să se deschidă granițele.

Printre ei, un tip cu căciulă, în ochii căruia se poate citi că nu se poate împăca cu o nedreptate produsă zilele trecute. Spune în arabă că a fost prins de poliția de frontieră română, după care i s-a ordonat să stea la pământ. „Era mocirlă și m-au ținut așa cu mâinile la spate pentru un timp”, spune el.

Discuția dintre el și oengiștii din teritoriu se concentrează apoi pe polițistul chel despre care am auzit în Novi Sad. Mai precis, despre bătaia pe care alt migrant a încasat-o de la acesta, deși era la pământ.

„Dar ție ce ți-au zis?”, l-am întrebat pe băiatul cu căciulă, în încercarea de a nu pierde firul. „Asta e prima dată când te vedem. A doua oară te luăm direct la bătaie”, i-ar fi promis ei.

casa 1 brahim.jpeg

Brahim, un bărbat sociabil, a fost singurul care nu s-a ferit de cameră

Alt bărbat, cel mai vorbăreț dintre ei, e Brahim, în vârstă de 31 de ani. Comunică în arabă cu reprezentantul HCIT, iar cu mine în franceza pe care mă chinui s-o resuscitez dintr-o galaxie îndepărtată a minții.

În jumătatea de oră în care stăm acolo, băieții mă întreabă despre metode prin care să ajungă în România. Le explic că și eu tot d-asta am venit, pentru a înțelege mai bine situația. Brahim îmi spune franc: „Aici suntem foarte aproape de granițele celor trei țări. Problema e că, dacă n-avem Google Maps și ne abatem prea aproape de vreo localitate, riscăm nu doar să luăm bătaie, ci și să ajungem după gratii pentru vreo șase zile, dacă n-avem hârtii”. Îmi lasă de înțeles că, dacă ajung totuși la centrul de refugiați din Timișoara, pot primi „un fel de hârtie cu ajutorul căreia să ieși pentru a-ți cumpăra lucruri necesare, cu condiția să nu comiți vreo infracțiune. Dacă încerci să mergi mai departe spre Ungaria sau nu, e alegerea ta”.

Publicitate

„Când cei din grupul acesta au ajuns odată aproape de granița cu Ungaria”, îmi traduce Jelena de la coechipierul său, „unde era un difuzor. Din acest dispozitiv, în limba arabă, se auzeau tot felul de insulte: «sunteți șoareci», «sunteți niște porci», «aveți valoare de câini», chestii de genul”.

Brahim îmi descrie situația și în franceză. „La șase sute de metri după limita cu Serbia erau aceste difuzoare care provocau migranții. Pe lângă cuvintele jignitoare care ieșeau din ele, erau și niște polițiști care ne făceau semn să venim către ei. Eu zic că făceau toate astea să ne provoace, poate-poate aveau și ei ocazia să apeleze la forță.”

Călătorii se hrănesc cu roadele câmpului

La o altă casă, niște bărbați spre treizeci de ani tocmai se întorc de pe câmp cu ceva nuci și mere. Sunt ajunși aici de abia câteva zile, via Muntenegru și Kosovo, și sunt un pic mai relaxați decât cei de lângă casa vizitată precedent. Jelena le explică drepturile și condițiile de îndeplinit, în caz că vor să aplice pentru azil în Serbia. Aceștia îi mulțumesc, dar lasă de înțeles că vor încerca trecerea în zilele ce urmează.

Un tip blond în hanorac albastru îmi zice că a vrut să aplice, după ce a ajuns în Slovenia. A primit în schimb de la autoritățile de acolo cazare într-un soi de închisoare pentru câteva luni, iar apoi, în loc de cercetarea cazului său într-un dosar de azil, a fost dat afară înapoi în Croația. Apoi, din vestul Serbiei a venit în est. De aceea se află acum aici. Astea sunt regulile jocului: eșecurile sunt multiple până când ajungi acolo unde visezi.

refugiati

Când n-ai de cumpărat, apelezi la roadele câmpului

refugiati

Apa caldă era la fel de prețuită ca-n București

La altă casă, întâlnim un ciorchine de bărbați. Ei stau chirciți lângă un foc care arde într-un corp metalic deformat, peste care e pus un grilaj și o stropitoare metalică albastră, cu apă. Sunt câțiva frați și amici de călătorie, dar și un băiat minor care-i însoțește. Oengiștii se asigură în primul rând că minorul e însoțit. Apoi îi întreabă despre ruta de venire. Cei de aici au urmat ruta Turcia, Grecia, Albania și Kosovo, după care au ajuns în centrul de refugiați din Sombor, în sudul țării. Despre o experiență recentă, bărbații îmi povestesc că atunci când au încercat hotarul li s-au luat puținii bani pe care-i aveau și țigările.

Cu toate astea, bărbații râd și mai glumesc cu reprezentanții HCIT. Încearcă să-și păstreze optimismul. Au mers să încerce „jocul” la frontiera cu România. Erau în apropierea ei, dar au dat nas în nas cu Poliția, care le-a spus să nu se apropie. Apoi, să se întoarcă. 

Niște kurzi povestesc în Kikinda cum s-au predat după două zile de mers în ploaie

Plecăm cu mașinile și ajungem în Kikinda. Localitatea e un orășel în care poți ajunge imediat după ce ieși din țară via Jimbolia. Destinația noastră e autogara, un loc cunoscut ca punct de staționare și plecare pentru migranți. Întâlnim un grup chiar în partea laterală a clădirii. Patru bărbați stau separat de vreo tot atâtea femei. Câteva ghiozdane sunt sprijinite de pereți.

„Acum două zile, oamenii ăștia au plecat de-aici, împreună cu alții. În total erau treizeci de persoane. Au reușit să ajungă la hotar, unde au dat de cinci ofițeri de poliție. Au fost întorși de aceștia, dar nu sunt siguri dacă erau sârbi sau români. Cu altă ocazie, acum zece zile, au reușit să ajungă în România, dar mai erau cam jumătate. Au mers pe jos timp de vreo două zile după frontieră, cam la zece kilometri, după care au decis să se predea poliției. Erau epuizați după atâta timp de mers și dormit. Iar în tot acest timp mai și ploua”, îmi traduce Jelena.

autogara kikinda.jpeg

Lângă autogara din orășelul de frontieră Kikinda, un grup de kurzi plănuiau o nouă ieșire „la joacă”

„Polițiștii români le-au aruncat toată garderoba pe care o aveau în ghiozdane. Au luat absolut toate telefoanele mobile pe care le aveau asupra lor. La fel și toți banii. Din fericire, nu aveau prea mulți. Fiecare dintre ei a primit un picior în șezut și un baston în zona picioarelor. Apoi i-au pus pe toți într-o mașină și i-au adus în Serbia. În timp ce ieșeau din mașină, din nou au fost loviți cu picioru-n dos.”

Oamenii de-aici sunt kurzi, din Siria. Au venit tot prin Albania și Kosovo. Unul dintre tipii de aici a fost separat în Grecia de soție și copil. Asta pentru că venise o mașină care să-i treacă, dar care era doar pentru femei și copii. 

Publicitate

Pe lângă vremea câinoasă, banii pierduți și faptul că n-au ce să mănânce, înainte să ne despărțim îi întreb dacă nu le e teamă și de violențele trăite sau auzite de la alții pentru a încerca din nou. „Trebuie s-o facem. Mergem iar, și iar, și iar. Avem familiile în Germania, așa că nu prea avem altă opțiune.”

Un tip singur, cu multe bagaje, stă pe scaunele de așteptare dinăuntrul autogării. Vine și el din nordul Africii, via un avion din Turcia. A călătorit patru zile prin Albania, apoi alte câteva prin Kosovo. Nu a trecut printr-un centru de primire. S-a descurcat doar cu ce avea pe la el, dar nu prea mai are bani de mâncare. Vrea să ajungă în Austria. 

Ce pot face persoanele care trec prin astfel de cazuri?

„De fiecare dată când echipele noastre întâlnesc un grup de oameni care susțin că au fost împinși înapoi, colectăm tot ce vor să ne povestească și întocmim un raport pe care îl numim «Raport de respingere». Conform legii, această acțiune e una ilegală, numită o expulzare colectivă. Raportul acesta ajunge la UNHCR Serbia”, mi-a descris mecanismul Ivana (HCIT) la întâlnirea din Novi Sad.

„Apoi, oricine din grup dorește poate să dea în judecată țara din care au fost împinși, indiferent dacă sunt migranți sau refugiați.” Cazurile de instanță sunt înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului. „Dacă un caz implică și violență aș spune că are o greutate mai mare. Însă ce trebuie să ții minte e că și fără violență, expulzările colective sunt ilegale conform legilor internaționale. De ce? Pentru că niciun om, după ce accesează teritoriul unei țări, nu poate fi pur și simplu trimis în țara de unde a făcut trecerea. Ci toate aspectele individuale ale persoanei în cauză trebuie luate în considerare, pe căile instanțelor”, insistă consiliera legală a HCIT.

Dintre lucrurile care trebuie luate în considerare de la caz la caz, îmi amintește câteva esențiale: dacă persoana are nevoie de azil, dacă are vreo afecțiune medicală (nu e la fel dacă o persoană e cu copii sau dacă are dizabilități); dacă persoana are de cine să fie ocrotită în țara de proveniență; dacă e la risc de persecuție religioasă, ideologică sau din considerente ce țin de identitatea de gen (de regulă, persoanele LGBT+ sunt mai pasibile să fie discriminate, pe măsură ce țara e mai conservatoare). „Abia după toate aceste considerări, dacă acest proces se concluzionează prin decizia de restituire a persoanei în cauză, avem acorduri bilaterale de returnare între națiunile noastre, pe care, în mod ideal, autoritățile ar trebui să le folosească.”

Astfel, un grup împins înapoi de către Poliția de Frontieră din România ar putea da statul român în judecată la CEDO. „Dar ei ar trebui să aibă dovezi clare că au accesat teritoriul vostru”, continuă Ivana. „Dacă e un caz violent, sunt necesare și dovezi că ele sunt victimele acestora. În general, nu e imposibil, dar trebuie să ai un caz destul de solid cu care să mergi în instanță”. Ori ce dovezi imediate să ai, dacă te alegi cu telefonul distrus?


„Ferească Pulitzer ca jurnalismul să fie nu doar ascuțit, ci și ilariant!”, imploră Vlad-Marko Tollea zeii jurnalismului. Colaborează cu VICE din 2015, corespondează cu Inclusiv din 2020 și se chinuie cu in.TM de ceva timp. A mai scris și pentru Scena9 sau alte publicații.