Dacă n-ai auzit de regizorii ăştia de filme queer, acum e momentul

Înainte de toate, ce-i un film queer? Răspunsurile sunt unul și unul, mai ales pentru că termenul e folosit după cum bate vântul. Poate face un regizor sau o regizoare heterosexual/ă un film queer? Eu zic că da, asta dacă înțelegi prin queer o practică sau o atitudine sfidătoare la adresa normelor de sex și gen impuse social. Toate filmele făcute de persoane LGBT+ sunt automat queer? Tot așa, orice subiect cu conținut homoerotic sau homosexual e fără dar și poate queer? Greu de zis, căci ține de capriciile termenului. Dacă ești dispus să folosești queer ca termen umbrelă pentru comunitatea LGBT+, atunci da.

Acum, eu nu sunt aici pentru a descurca ghemul ăsta terminologic, lucru care oricum m-ar băga în bucluc. Ce voiam să spun de fapt e că pentru lista asta am luat puțin din tot ce înseamnă queer. 

OK, nu mulți regizori și regizoare queer ai Noului Cinema German au devenit populari în România. De fapt, Fassbinder e singurul. Ne lipsesc Rosa von Praunheim sau Werner Schroeter, dar pierderea cea mai mare e Ulrike Ottinger, titană a cinema-ului feminist și queer, artizană camp, obrăznicătură care a sugrumat normele sociale de câteva ori bune de-a lungul carierei prin protagoniste care aduc foarte mult a farsoare. Cui i se joacă farsele? Greu de arătat cu degetul, aș zice că normelor sociale și pionilor lor în general.

Cum arată lumea din jurul unei burgheze care bea toată ziua? Dar istoria fantastică pe care o traversează o ființă mitică inspirată de Orlando al Virginiei Woolf? Dar viața de zi cu zi a unor femei care sunt răpite pentru a se alătura unei lesbiene pirat? Răspunsul: Rigidă, monotonă și preaplină de bigoți. Cel mai recent film al său, Paris Calligrammes (2020), e un eseu cinematografic de tip memorialistic, un melanj de fotografii și filmări care ilustrează anii parizieni ai regizoarei, venită în miezul cultural al Europei pentru a-și încerca norocul în ale artei.

Deși jucăuș, tonul îi e mult mai potolit decât în filmele care au făcut-o faimoasă. Sigur, scopul e altul – recentul documentar e mai degrabă o întoarcere nostalgică la rădăcini, la climatul șaizecist francez care avea să o formeze pe regizoare. Iar de mai ’68 nu te poți sătura niciodată. 

Regizor, curator de film și pirat al internetului, Frank Beauvais și-a lansat debutul în lungmetraj, Ne croyez surtout pas que je hurle / Nici să nu vă gândiți că urlu, în primăvara lui 2019 (recenzat aici și aici). Lungmetrajul este ecoul unei episod depresiv din 2016, la rândul lui un ecou al unei despărțiri și al atacului terorist din Paris din noiembrie 2015. Partenerul său îl lasă baltă într-o localitate din Alsacia, aproape de granița cu Germania, unde timpul pare să treacă mai greu ca oriunde altundeva.

Ce trebuia să fie un refugiu în doi de la Parisul bezmetic și gentrificat s-a transformat prea devreme în cușcă. Filmele îi păreau salvarea. Cinci pe zi, trei pe zi, în fine, o experiență cumva sihastrică la finalul căreia Beauvais a tras linie și a făcut un un film-jurnal de montaj în care își sincronizează depresia de câteva luni cu 75 de minute compuse din secvențe scurte ale sutelor de filme care i-au ținut companie. 

O întorc ca la Ploiești. Nu, Yann Gonzalez nu a mai regizat propriu-zis un film din 2018 (Un cuțit în inimă, recenzat aici și acolo), însă el este cel care a coordonat anul trecut restaurarea unei capodopere de mult uitate a cinemaului porno gay, Équation à un inconnu / Ecuație către necunoscut (1980), singurul film pe care pictorul Francis Savel avea să-l facă. Știu că nu puțini sunt cei care mustăceasc atunci când aud de porno.

Însă porno-ul e mai mult decât ce se vede pe Sean Cody, unul din multele studiouri care au înrolat armate de semizei puși pe treabă în HD. În SUA a existat chiar un val de filme porno influențate de neoavangarda newyorkeză, foarte ambițioase formal și, raportate la ce știm din porno, destul de ermetice și întortocheate pentru o labă cinstită.

Ei bine, din multe puncte de vedere, filmul lui Savel e un anti-porno. Căci superbul protagonist, un twink boem cu chef de babardeală, în pofida hoinărelii necontenite prin fantezii urbane fetișiste (fotbaliști, motocicliști, muncitori pe șantier), pare că experimentează mai intens acele minute angoasante de după ejaculare decât sexul propriu-zis. Iar angoasa e îngreunată de regula „tăcerea e de aur”, pe care personajele pare că o respectă religios. Nu e loc de baliverne sau complezențe, doar de zgomotul de surdină care o ia razna atunci când gemetele se epuizează. Pe PornHub, să nu tai asta la montaj ar părea zănatic.

„Primul tău Tsai? Ce botez!”, mi-a spus un amic. Da, Days / Rizi e primul film al regizorului taiwanez pe care îl văd, deci mare parte din rigoarea cu care își construiește elementele recurente de la un proiect la altul îmi scapă (însă colegei mele Flaviei Dima, nu). Dar nu-mi scapă grandoarea filmului. Prin ce numim generic slow cinema (un cinema care cere răgaz și ale cărui mize se dezvăluie lent), Tsai Ming-liang pune bazele unui episod cvasi-romantic neconsumat emoțional, doar sexual, dintre doi bărbați din contexte cum nu se poate mai diferite: Unul e ceva mai în vârstă, în tranzit pentru tratament, bogatul generic cu haine casual de firmă, escapade la hotel, bani în seif șamd. Celălalt, un tinerel care își duce existența modestă lucrând într-un bâlci și, în paralel, prestează muncă sexuală. Când masajul cu finalizare se, ei bine, finalizează, fiecare își vede de drumul lui. Scurta escapadă e marcată de un suvenir – o cutiuță muzicală, antidotul pentru tăcerea solemnă, aceeași ca în filmul lui Savel de care vorbeam mai sus.

Până acum a fost vorba despre filme apărute deja în 2019 sau 2020. E lesne de înțeles că pandemia a afectat și distribuția filmelor făcute cu un an înainte. În fine, să vină și proiectele queer autohtone, zic, chiar dacă nu e clar când le vom vedea.

Adina Pintilie e cel mai la îndemână exemplu de persoană straight-passing (în lipsa unui termen mai bun; Eugenia Vodă a aflat târziu că A.P. nu a făcut parte până acum dintr-o minoritate, dar asta nu spune nimic) care poate face un film queer, iar Touch Me Not nu mai are nevoie de prezentări. Dar Moartea și fecioara da. Căci, după cum a mai declarat Pintilie, filmul ei a fost doar prima parte a unui proiect mamut început în 2011, „o cercetare, un soi de proces de dezvățare și reînvățare a tot ce știm despre intimitate”.

Următorul lungmetraj (din patru, asta pe lângă un performance, filme scurte sau mediumetraje TV, artă video etc.), Moartea și fecioara a fost descris de regizoare drept „o radiografie a unui cuplu aflat în criză, o reconstituire a trecutului lor din trei perspective diferite”. Filmul a participat la Berlinale Co-Production Market anul trecut și intră în producție anul ăsta.

E regretabil faptul că avem un singur regizor trans care activează în România. Partea bună e că acesta e Patrick. La patru ani de la Pieptiș, o cronică ficțională extrem de personală a relației mamă-fiu înainte de tranziție, Patrick lucrează acum la un lungmetraj documentar intitulat Corp delict, care urmărește parcursul anevoios de schimbare a actelor (Apropo, România tocmai ce a fost sancționată la CEDO pentru încălcarea drepturilor persoanelor transgender, care nu au încă o procedură clară și eficientă în acest sens). Co-realizat alături de monteuza Dana Bunescu și filmat în mare parte cu un iPhone, documentarul diaristic a fost început în 2019, iar acum își caută producător. „Cu tot ce sunt, cu tot ce știu și cu ce am învățat, mă duc într-un mediu ostil.”

Călin Boto este critic și jurnalist de film. Are o rubrică la Revista Arta și una la Films in Frame.