Mi-am trăit cea mai frumoasă poveste de iubire în România comunistă când era ilegal să fii gay

Luca Istodor l-a cunoscut pe Alexandru (Sașa) Lupescu prin bunica lui, când avea în jur de zece ani. Fusese în vizită la Bran, împreună cu părinții și bunica, dar nu avea idee nici că Sașa era gay, nici că și Luca avea să-și dea seama, la rândul său, că îi plăceau băieții.

L-a contactat din nou pe Sașa zece ani mai târziu, când a început să lucreze la „Un Spațiu doar al Nostru”, antologia unde a adunat 20 de povești de dragoste LGBTQ+ din ‘60 până astăzi. Interviul cu Sașa a fost cel mai lung și complex din carte, și vorbește despre istoria queer în România, istorie pe care n-o vezi în manualele de la școală și despre care rareori se vorbește public. Interviul reprodus mai jos e o versiune mai scurtă a celui din antologie.

Tot pe baza interviului a făcut și Sașa și Petre, filmul de scurtmetraj nominalizat în 2021 la GOPO și care a avut premiera la TIFF în 2020. Filmul redă cinci fragmente din povestea de dragoste prin animația stop motion cu plastilină. Poate fi văzut acum, pentru prima oară, și online (cu subtitrări în engleză).

Până să-l cunosc pe Petre, lucrurile aveau frumusețea căutărilor zadarnice. Pe vremea aia, tramvaiele erau foarte aglomerate. Te urcai și nu trecea mult până simțeai pe picior o mână. La început, credeai că nu se întâmplă nimic, că cineva își caută batista. Pe urmă, dacă nu dădeai la o parte mâna sau dacă nu spuneai „ce vrei, domnule?”, continua să umble și umbla până găsea ce-i trebuia. Se întâmpla în mod obișnuit. Când aveam vreo 14 ani, călătoream zilnic cu tramvaiul de la Progresul până la Piața Unirii și întotdeauna se urca un nene și se uita la mine. Nu stăteam niciodată jos, iar când tramvaiul mergea mă țineam de bară.

Bărbatul ăsta venea în spatele meu, își punea mâna peste a mea și mă trăgea cu cealaltă spre el. Niciun cuvânt n-a spus, vreodată. Inițial, aveam niște sentimente foarte ciudate față de omul ăsta. Nu știam ce se întâmplă și nu știam cum să reacționez. Pe urmă, a început să-mi placă. Când simțeam mâna aia că-mi apasă pe stomac și că mă lipesc de el, aveam un sentiment foarte plăcut.

Am aflat mai târziu că un alt loc de agățat era cinematograful. Puteai să intri la cinema dimineața și să ieși seara. Sălile erau arhipline, deși erau doar filme rusești. La Trianon, de exemplu, în spate, după băncile unde puteai sta jos, mai era un rând de oameni care stăteau în picioare. Bucureștenii erau inventivi. Mergeau la cinematograf îmbrăcați într-un fel de pelerină sau palton și purtau pantaloni cu fermoar la spate. Ori erau croitori, ori rugau un croitor să le pună un fermoar la spate. 

M-am dus odată la film și m-am băgat între doi bărbați, în ultimul rând, și până la urmă a venit cineva să se așeze în fața mea. Am început să ne atingem și în curând am făcut penetrare. Puteai să faci act sexual așa, ca nebunul, acolo. Era o metodă a oamenilor care practicau sexul anal și care nu aveau condiții. Nu întotdeauna puteai să faci sex, mai ales dacă aveai o familie mai numeroasă și nu aveai spațiul tău.

Mai erau, desigur, veceurile publice. Dacă intrai acolo, nu scăpai fără să faci sex. La Palatul Telefoanelor era un pisoar foarte frecventat. Te luau de când intrai. Toți oamenii de acolo purtau același stigmat – un om „serios” nu se ducea acolo. Erau și anumite personalități despre care se știa că umblă în băile publice la agățat. Mie nu-mi plăceau însă pisoarele. Era foarte periculos, pentru că puteai să dai de un polițist de la moravuri sub acoperire. Venea să te tenteze și, dacă îi dădeai ocazia să te descopere, când ieșeai afară te lua și te ducea la secție. Era una dintre cele mai mari spaime ale mele.

Întâlnirea cu Petre a fost un miracol. Era foarte periculos să îți creezi o relație în București în perioada respectivă, iar eu îmi doream una de lungă durată, nu una pasageră. Am avut perioada mea de explorare, însă am realizat după puțin timp că nu mă interesa sexul. La fel ca mâncarea, sexul era pentru mine o bucurie pasageră pe care am lăsat-o pe un plan secund.

Trăisem fără tată și îmi doream un om matur la care să mă adresez cu o întrebare când o aveam de pus. Nu aveam o asemenea persoană în viața mea. Aveam nevoie și de cineva care să mă oprească din a greși. Mi se părea că tot timpul sunt în pericol. Când au fost bombardamentele, de exemplu, aruncau din avioane stilouri. Dacă erai inconștient și nu te sfătuia părintele de acasă, te duceai, luai stiloul, și îl desfăceai să vezi ce peniță are. În clipa aia, stiloul exploda. Așa mi-a murit un coleg de bancă. Aveam nevoie de un om pe care să-l iau de exemplu, să știu că e al meu.

Profesoara de limbă rusă Xenia Sirin a venit la noi, la facultatea de fizică matematică, în ‘56 și a înființat unul dintre cele trei cursuri de rusă din facultate. Mă atrăgea sonoritatea limbii, iar întâmplarea făcea că învățasem un cântec în rusă despre un ocnaș care fuge de la închisoare, așa că m-am dus la cursul de începători. Am aflat puțin mai târziu că doamna Sirin locuia pe Mircea Vodă, foarte aproape de mătușa mea. Într-o zi, le-am găsit pe cele două la una dintre porți, la taclale. M-a invitat la ceai și de Sfântul Petru am cântat balada despre ocnașul fugit ca un rus veritabil. Am continuat să-i vizitez și atât de tare m-au plăcut Sirinii că m-au lăsat să mă mut la ei. 

În casa lor, în care înainte de naționalizare trăia o singură familie, am găsit șase familii. Aveau bucătărie și baie comună, iar fiecare familie locuia câte o cameră. Vechea proprietăreasă o primise pe cea mai mică – se numea „cabinetul rece”, pentru că n-avea ferestre. Când aceasta a murit, Xenia Sirin m-a invitat să mă mut la ea, pentru că îmi știa situația de acasă, că după ce a venit comunismul am ajuns muritori de foame. A început să vorbească cu mine numai în rusă, ca să învăț cât mai mult. Acolo am făcut, de fapt, facultatea, în „cabinetul rece”.

Profesoara de rusă avea un băiat, Petre, pe care l-am cunoscut în casa lor. Aveam 28 de ani, iar el 36. Eu eram student în anul trei, în timp ce el făcea filme documentare. Absolvise facultatea de istorie, dar și-a dat seama că la catedră nu e pentru el, așa că s-a înscris la examenul de admitere la facultatea de regie de teatru și film. S-a angajat apoi la studioul de film documentar Alexandru Sahia, unde era obligat să facă unul–două filme pe an, iar în restul timpului putea să scrie ce voia el.

În ziua când l-am cunoscut, venise acasă, la maică-sa, cu hotărârea de divorț. Eu nu avusesem nicio relație serioasă până atunci, nimeni nu era pe pe gustul meu. I-am spus atunci un singur lucru, care l-a frapat: „Cum să fac să nu te pierd?” Și nu l-am pierdut. 

În seara respectivă m-a invitat la un restaurant cu grădină de pe calea Văcărești, unde am mâncat mici și am băut o bere. Mi-a spus că odată cu despărțirea de soția lui se simțea liber, după care a mai zis: „Simt însă că nu mai sunt liber, că te-am cunoscut pe tine.” Ne-am împrietenit ușor, poate prea ușor. Dar asta n-a dăunat legăturii noastre.

După câțiva ani, ne-am mutat împreună. Mama lui aranjase să am o cameră de la ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă) în același apartament cu el. Așa era mult mai greu să fim denunțați la miliție, în afară de cazul în care cineva ne-ar fi prins împreună. A fost planul ei ca să-l protejeze. Petre le-a spus părinților încă de la 13 ani că îi plac băieții și nu are nimic de-a face cu fetele și dacă le convine, bine, dacă nu, la revedere. Se căsătorise ca să-i facă maică-sii bucuria, să nu mai zică lumea că e neînsurat. După ce a divorțat, mama lui a acceptat relația noastră.

Am învățat enorm de multe lucruri de la el, iar primul dintre ele a fost toleranța. Să fii tolerant în viață, cu toată lumea. Era un tip atât de tolerant, încât puteai să-i spui orice – nu se supăra niciodată, nu-l afectau reproșurile. Spunea așa: „Dacă așa crezi, e treaba ta ce gândești.” Prietenii lui Petrică care erau de stânga îl socoteau de stânga, cei de dreapta îl socoteau de dreapta.

Petre era capabil de multe iubiri simultane. Când îi pica cineva cu tronc, insista până când respectivul trebuia să îi zică pe față să-l lase în pace. La început asta m-a durut, m-a otrăvit, dar am înțeles că dacă i-aș fi spus că nu-mi convine nu ar fi acceptat să rămână cu mine. Îi plăcea să umble tot timpul – imediat după ce ne-am mutat împreună s-a îndrăgostit de un tânăr om al bisericii, un bărbat foarte frumușel, care era însurat și avea copil. S-au cunoscut, s-au plăcut amândoi. 

Pe mine mă deranja că nu mai era normalitatea aia în casa noastră. Trebuia să facem mese cu familia bărbatului, care într-o zi a venit și mi-a spus: „Mâine-poimâine, îl conving eu pe Petre să te dea afară”. Petrică nu avea cum să mă dea afară oricum, că eu aveam contract cu ICRAL. Voia măcar să mă dea afară din sufletul lui Petre, dacă nu și din casa lui. Am niște scrisori de pe vremea aia, de la Petre, în care spune: „Sașa, nu pleca. Fără tine, eu nu mai am echilibru.”

I se părea că poate să facă orice, că voi rămâne acolo, să-l aștept acasă. Îmi spunea să-i calc pantalonii pentru că „avea întâlnire”. Într-o zi i-am lăsat pantalonii pe masă, am ieșit și l-am urmărit la întâlnire. Am văzut cum s-a întâlnit cu un domn, foarte plăcut într-adevăr. S-au luat de mână și au mers la plimbare. I-am urmărit de la biserica Sfântul Gheorghe până dincolo de Patria. Când a venit acasă, i-am spus: „Felicitări, e foarte drăguț băiatul cu care te-ai văzut. Dar mie să nu-mi mai lași ciorapii la spălat. Îi dai lui să-i spele”. S-a scuzat cât s-a scuzat, a ținut-o una–două săptămâni cu băiatul ăla, apoi a revenit la mine. De la un punct încolo am renunțat să mai lupt. Mi-am dat seama că el are viața lui și eu voiam doar să-l ajut pe el să trăiască bine. Așa am rămas împreună 45 de ani. Mulți oameni l-ar fi vrut lângă ei, dar el m-a preferat pe mine.

De multe ori îmi zicea: „Sașa, nu trebuie să te mulțumești numai cu mine. Sunt atâția oameni care vin în casă, care vor să te cunoască”. Dar eu nu vedeam pe nimeni altcineva, nu m-am rătăcit niciodată de el, în timp ce el căuta mereu aventura. Îl iubeam atât de mult, încât ajunsese să nu mai conteze nimic altceva. Asta e dragostea adevărată. Dacă cade o bombă lângă tine, nu te interesează. Ai o tragedie în familie, ție nu-ți mai pasă că ți-a murit aproapele. Nu mai trăiești realitatea care ți se oferă, ci realitatea pe care o vrei. Mai mult, am realizat că, deși îl iubesc, nu sunt stăpânul lui. Nu îl posed, nu e averea mea, nu-mi aparține.

Când se întorcea de la întâlniri, îmi povestea. Eu sufeream, dar tăceam, și câteodată plângeam. După câteva zile îmi trecea. Era mai dureros să nu-l văd, să rămân supărat pe el. Nu îmi povestea niciodată cu cruzime, ci spunea: „Sașa, eu nu pot altfel. Tu n-ai nicio legătură cu lumea în care mă duc eu din când în când. Eu mă duc acolo și după mă întorc acasă. Tu poți doar să mă aștepți”. Eu nu mă răzvrăteam, aș fi făcut orice pentru el.

Din cauza aventurilor lui, i s-a întâmplat să fie reținut o dată. Cineva i-a menționat numele la un interogatoriu, așa că Poliția l-a băgat la secția de pe Calea Victoriei. Petre s-a declarat nevinovat și a declarat greva foamei timp două săptămâni, cât a fost în detenție. A reușit să-l scoată un fost elev al mamei lui, care era implicat în politică. S-a dus la secție și a zis: „Voi îl luați pe băiatul profesoarei mele? Nu aveți pe cine să arestați? Tâmpiților!”. Ulterior, am hotărât să devin membru de partid. Mi-am zis că, dacă văd că are un membru de partid lângă el, o să-l lase în pace.

Iubirile mele cu alți bărbați erau doar în vis. Am o capacitate rar întâlnită printre oameni. Dacă mă duc la cinematograf și văd un film cu un actor frumos, pe care mi-aș dori să îl sărut și să-l strâng în brațe, nu trebuie decât să ajung seara acasă, într-un pat călduț, să adorm cu gândul la el, și noaptea eu fac dragoste cu actorul respectiv, care săracul nu are nicio vină și nici nu știe în ce ape se scaldă. M-am culcat cu atâția actori celebri. Dar de multe ori am visat că făceam dragoste cu iubitul meu. Eu cu Petrică am făcut atâtea amoruri în vis. Iar când mă trezeam, îi ziceam: „Petrică, ce dragoste am făcut noi azi-noapte, habar n-ai!”

În ‘75, pe când eram director adjunct la o școală din București, m-am îmbolnăvit. Am fost spitalizat, dar niciunul dintre cei șase doctori care m-au consultat nu și-au dat seama ce am. Acum 45 de ani, să fii bolnav de stres nu era ceva comun. Am luat o casă neterminată la Bran și am clădit ce mai rămăsese de clădit, pentru că nu aveam ferestre și uși. La început, nu aveam bani nici să mă duc până la Brașov cu autobuzul sau trenul, așa că o luam pe jos.

Casa fusese cumpărată de Petre, dar el nu s-a mutat imediat cu mine la Bran. Era foarte greu de suportat absența lui. Când a făcut-o, m-am zbătut să-i găsesc un loc de muncă în zonă și, printr-o cunoștință, am aflat că era nevoie de un om bine pregătit la Școala Populară de Arte. A acceptat.

În ‘87, mi-am dat demisia de la Brașov, de la Universitate, unde lucram în domeniul administrativ. La un moment dat, rectorul mi-a spus că trebuie să dau afară 150 de oameni, iar când l-am întrebat care sunt criteriile, mi-a răspuns „întâi și-ntâi, navetiștii”. I-am spus: „Tovarășe, eu sunt navetist, deci mă pun primul pe listă și dumneavoastră rezolvați restul”. Aveam niște bani lăsați moștenire de la un bun prieten care murise, profesor de pian. Suma pe care mi-o lăsase era echivalentul a trei ani de muncă la universitate. Și am zis: „În situația asta, tu, Petrică, bolnav, stai în casă singur și eu mă duc să muncesc la Brașov?”. Cu banii de la prietenul meu am trăit până în ‘89.

În decembrie ‘89, am plâns amândoi ca nebunii în fața televizorului. N-aș fi crezut că se mai întâmplă. Dar acel moment a fost teribil de dureros, au murit atâția oameni. Nu știu dacă au fost o mie sau zece mii, dar și unul singur era de ajuns să mă sfărâme pe mine.

Petre a murit în 2003. Nu știam că pot plânge atât de mult. Am supraviețuit însă prin versuri. Scriam poezii întregi dedicate lui. E prezent, oricum, în fiecare zi în viața mea.

În Bran, nu ne-a zis nimeni niciodată vreun lucru neplăcut. Erau oameni care știau sau auziseră de noi. Am aflat că, atunci când a murit Petre, preotul din sat a vorbit cu cântărețul lui de la biserică și i-a zis așa: „A murit unul din ăia doi homosexuali care stau la pod”. Deci preotul știa. Cântărețul a zis: „Pe mine nu mă deranjează. Mergem să-l înmormântăm?” „Păi trebuie să mergem!”, a zis preotul. Din clipa în care m-a cunoscut, m-a luat sub radical. 

Zece ani mi-a adus lemnele pentru iarnă în curte și a vorbit cu profesoara de la școală să-i trimită pe copii să-mi aducă ulei, zahăr, că sunt bătrân și singur. Omul de la care te așteptai să zică „nu ți-e rușine?” m-a înfiat. Acum îi dau telefon și-i zic: „Vii la mine, că am mâncare de post?” „Sigur că da, aduc și o sticlă de vin!” Nu a spus niciodată vreun cuvânt neplăcut. Eu cred că jumătate din sat, dacă îi întrebi, ar spune: „Ce mă interesează pe mine?”.

Acum trei ani, m-am îmbolnăvit. Ionică, persoana care are grijă de mine, a vrut să-mi dea antibiotic, dar i-am spus că nu iau, că e o răceală mai rea, dar scap eu. S-a localizat la plămâni și nu mai puteam respira. Pe urmă, s-a lăsat la inimă. Mi-am zis că nu mai e nicio speranță. Ionică mă certa încontinuu, că nu mănânc, că nu mă tratez. Într-o zi, era joia mare a Paștelui, iar eu simțeam că mă topesc, slăbisem vreo șapte kilograme. Stăteam culcat în pat și-i zic lui Ionică: „Du-te sus, adu lumânărarul, icoana mea preferată, și portretul lui Petre, și du-te la slujbă”.

Am început să mă rog. M-am rugat la Dumnezeu, la toți sfinții pe care-i cunosc și apoi m-am îndreptat către Petre: „Petrică, întotdeauna m-ai ajutat, acum am nevoie de ajutorul tău, fă ceva!” Aveam o dorință foarte puternică să-l revăd, să facă un gest. În clipa aia am leșinat. Parcă coboram undeva, într-o pivniță neagră. În față mi-a apărut Petrică tânăr, frumos, ca pe timpuri, lângă patul meu: „Sașa, eu trebuie să mă duc neapărat, că am treburi urgente! Tu așteaptă-mă, că mă întorc și mergem să facem Alpii împreună!”.

Eu cu Petrică am făcut toți munții țării. Totdeauna îi spuneam, în glumă, că degeaba facem noi Făgărașul, Ceahlăul, Bucegiul – dacă nu facem un munte din afara țării, suntem de două parale. Mi-a spus că mergem pe Mont Blanc și a continuat: „Dar să știi că nu facem cum am făcut până acum. Nu mai urcăm de la poale la creastă, ci coborâm de la creastă la poale”. Atunci m-am trezit din vis. Mi-am zis că se întoarce, categoric, și că trebuie să fiu pregătit să facem muntele.

În ziua aia, când s-a întors Ionică de la biserică, o femeie aștepta la ușă. I-a zis: „Ionică, nu te supăra, eu vreau să-l văd pe domnul Lupescu. De ce nu mănâncă, de ce nu se îmbracă?” „Domnul Lupescu nu vrea să-l vadă cineva cât e bolnav.” „Cum să nu?!” A intrat și s-a așezat pe pat lângă mine și m-a întrebat de ce nu mănânc. Ca să fiu politicos, i-am spus: „Eu, dacă ar fi să mănânc ceva, aș mânca niște urzici cu mămăligă”. S-a ridicat și peste o oră a venit cu urzicile: „Nu plec până nu mănânci!” 

Am mâncat jumătate din porția aia, Ionică se uita mirat. Se rugase de mine atât de mult să mănânc și l-am refuzat de fiecare dată, pentru că numai mirosul de mâncare îmi făcea rău. A doua zi de dimineață, i-am cerut să-mi aducă înapoi ce a rămas din ziua precedentă și am mâncat restul de urzici cu mămăligă. În vreo trei luni mi-am revenit.

Așa m-a salvat Petre, la zece ani după moartea lui.