Mi-e atât de teamă ca oamenii să nu mă placă, încât nu pot să spun nu

În timpul carantinei, am început pe VICE o rubrică periodică, un fel de loc în care să ne colectăm gândurile, să le formulăm ca întrebare și să lăsăm un expert să răspundă. Acum, prin intermediul intervențiilor de la alți editori VICE, discuția s-a extins. De la dragoste neîmpărtășită la cum să faci față colegilor de apartament nesuferiți, încercăm să oferim sfaturi. Astăzi vom discuta despre cum să nu te mai gândești la persoana care știi că nu te merită.

Salut, VICE,

Uite întrebarea mea: Mereu m-am considerat o persoană bună, o prietenă bună, gata oricând să dea o mână de ajutor. Poate cu puțină dificultate în a spune nu, dar fără să cred că asta mă definește atât de mult. 

Dar apoi un tweet (da, știu, sună ridicol) m-a pus pe gânduri: spunea că atunci când oamenii care spun mereu da și mulțumesc pe alții încep să nu mai facă asta, ceilalți îi cred nesuferiți, că nu mai sunt prietenoși - când în realitate problema este fix în faptul că vor să onoreze toate acele cerințe cu prețul propriei bunăstări emoționale. Deci, am o problemă în a face pe plac oamenilor? Sunt în continuare atât de obsedată să fiu plăcută și să aparțin, ceva ce asociez cu adolescența, încât mi-e frică să nu-i dezamăgesc pe alții sau să-i îndepărtez prin faptul că devin mai puțin disponibilă?

Dacă mă gândesc la cum mă comport, în mintea mea e un mare da și-mi văd relația actuală numai din prisma asta. Cum ar fi când renunț la unele trăsături de caracter sau la gândurile mele ca să mă adaptez la persoana din fața mea, când în loc să mă cert cu ea sunt de acord cu ea, când îmi cer scuze pentru lucrurile care nu au de-a face cu mine. Sau, lucrul care mă pune cel mai mult pe gânduri, când din teama de a nu îndepărta persoana (sau de a o răni) prefer să nu fiu cea care renunță chiar dacă eram perfect conștientă că obiectivele noastre de viitor nu coincid. 

Acum, că încep din nou să ies la date cu alte persoane, mă tem că atitudinea asta va complica lucrurile pentru mine. O să ajung iar să mă împotmolesc? Unde e limita dintre bunătate și a face pe plac oamenilor? Cum oprești frica de a nu fi mai puțin plăcută? Și ce se întâmplă dacă continui tot așa? 

Mulțumesc, R.

_

Salut R.,

Cu toții am trecut prin asta: oamenii sunt animale sociale care, prin natura lor, au nevoie de feedback și confirmare. 

Așa cum menționezi și tu, există diferite moduri prin care interacționăm cu alții ca să primim asta. Și ăsta e nucleul discuției: suntem pe bune conștienți de modul cum interacționăm cu alții?

Psihologul și psihoterapeutul Gianluca Franciosi este specializat în situații de dificultate emoțională și relațională. Îmi explică la telefon că „o persoană care face pe plac altora încearcă mereu să-i satisfacă pe ceilalți, în orice situație, cu orice preț și în toate modurile posibile”.

„Din cauza încrederii scăzute în sine” persoana are dificultăți extreme în a spune nu cerințelor sau chiar în a-și exprima dorințele și părerile „ca să fie de acord cu cineva, când în realitate are păreri opuse sau idei diferite, de frica conflictului. Adesea își cere scuze pentru greșeli pe care nici nu le-a comis.”

Așa cum subliniază Franciosi, „profilul unei persoane care face pe plac altora este foarte bine definit și e un termen cu greutate care trebuie gestionat cu grijă” - e bine să faci o distincție. În cazul ăsta, întrebi la un moment dat în mesajul tău: „Unde e limita dintre bunătate și a face pe plac oamenilor?”.

Primele elemente pe care trebuie să le iei în considerare, spune Franciosi, sunt „contextul, frecvența și mai presus de tot, cât de conștient/ă ești”. E egal de util să te întrebi: Mă comport mereu așa? Sunt mereu disponibil/ă și spun da oricui? În toate contextele și situațiile?

În general, specifică Franciosi, ne vine natural să „încercăm să fim pe aceeași frecvență cu interlocutorul nostru, pe baza relației pe care o avem cu el și în relație cu scopul interacțiunii noastre”.

Sunt cazuri - de exemplu în contexte de muncă sau cu oamenii despre care nu știm multe - în care decidem conștient să fim mai îngăduitori și din bunătate și pentru a avea un avantaj: „să avem o discuție plăcută, să petrecem o seară frumoasă sau poate să obținem o promovare la job”, spune Franciosi. „Asta e o formă de adaptare funcțională.”

„La persoanele care au o problemă cu a face pe plac altora nu există o asemenea conștiență de sine, totul este mult mai subtil: indiferent de gradul de încredere pe care îl are cu cealaltă persoană, dorințele, nevoile și credințele personale sunt total reprimate, fiindcă acceptarea socială și așteptările celorlalți copleșesc orice altceva.”

Pe termen lung, însă, genul ăsta de comportament „sfârșește în a fi contraproductiv”, fiindcă nu permite oamenilor care fac pe plac altora să-și „manifeste adevărata personalitate”: „în primul rând din cauza eforturilor de a mulțumi pe toată lumea vor deveni mai rigizi și mai puțin simpatici decât dacă ar fi spontani și autentici. În al doilea rând, oamenii cu care au contact vor începe să aibă îndoieli despre cine sunt de fapt și ce gândesc”.

În orice caz, potrivit lui Franciosi, din mesajul tău nu reies destule elemente care să-ți atribuie profilul unei persoane care face pe plac altora.

Mai degrabă, din elementele pe care ni le-ai furnizat, reiese că ai ajutat mereu persoanele cu care ești cel mai mult în contact sau la care ții - chiar și atunci când poate nu puteai sau ai fi preferat să te concentrezi pe altceva. În plus, ai evitat adesea confruntarea sau ai decis să nu fii transparentă sau total sinceră - fiindcă ai crezut că asta e cea mai bună modalitate de a întreține relația.

Dar acum, că înaintezi în vârstă, ești mai conștientă și ai înțeles că ai nevoie de autodeterminare și să te iubești mai mult.

„Asta nu înseamnă că ești egoistă, ci că înțelegi că nivelul de satisfacție pe care-l simți în abordarea relațiilor poate fi îmbunătățit”, explică Franciosi. „Pe termen lung, nemulțumirea în acest sens poate duce la stres, căderi nervoase, manifestări somatice sau, în cazul unei relații romantice disfuncționale, partenerul ar putea profita de asta.”

Deci, cum să depășești „frica” de a fi „nesuferită” ca să-ți onorezi propriile nevoi și gânduri?

Franciosi recunoaște că e un proces care necesită timp, dar „un prim pas este să încerci să înțelegi dacă acceptarea sau aderarea la opinia sau nevoia altora este făcută fiindcă cealaltă persoană a reușit să te convingă de o nouă viziune, perspectivă sau o faci doar pentru a fi pe plac”, subliniază Franciosi. „Această autoanaliză indică o persoană care nu e într-o situație reală de people pleaser, ci se întreabă dacă, pe termen lung, intră într-una.”

Apoi, un al doilea pas este să-ți antrenezi asertivitatea în contextul comunicării în relații. Să spui un nu clar și răspicat e deranjant, dar „asertivitatea îți oferă posibilitatea să nu faci prea mulți pași înapoi când vine vorba despre propriile credințe, ci să le faci să reiasă chiar și atunci când ești în opoziție clară: Îți înțeleg punctul de vedere, dar în realitate am crezut că…”, explică Franciosi. „Practic, asumarea unei poziții pasive, deși îți poate obține inițial un feedback pozitiv, duce la o distanțare progresivă de oameni fiindcă înseamnă că nu ești dispusă la confruntare și să faci compromisuri.”

Din contră, când e necesară, „confruntarea este utilă fiindcă pe de-o parte îți oferă sentimentul că ești o persoană integră și stăpână pe poziții; pe de altă parte, te pune într-o poziție de a fi mai apreciată de alții pe termen lung. „Pratic, să poți să-ți comunici nevoile într-un mod și decisiv și politicos pare a fi cea mai bună decizie, mai ales pe termen lung.”

Următoarele date-uri pot fi o modalitate bună să te antrenezi. „Noile persoane pe care le cunoști nu știu nimic despre tine și dacă ajungi într-o situație de confruntare cu ele este momentul ideal să experimentezi comunicarea asertivă.”

Înseamnă să găsești propriul echilibru între „a-ți exprima propriile nevoi și a nu le uita pe cele ale altora și să nu ți le cedezi pe ale tale de frica modului în care vei fi văzută de cealaltă persoană”. În final, explică Franciosi, scopul „este să înțelegi că e inutil să încerci să faci pe plac tuturor, fiindcă asta nu depinde doar de tine”.

„Nu poți mulțumi pe toată lumea și asta nu înseamnă neapărat că nu-ți place de acea persoană. Poate să-ți fie și indiferentă și asta e ok.” Și în cazul în care ai nevoie să spui „nu, nu pot” sau „Uite, eu gândesc puțin diferit…” prietenilor, asta nu înseamnă că-i iubești mai puțin sau că-și vor schimba total părerea despre tine până la punctul în care se vor îndepărta de tine. Dacă se întâmplă asta, problema e mai mult a lor.”

„Avem tendința de a avea o viziune mai categorică sau mai schematică, dar natura umană este mult mai flexibilă și complexă. În modurile în care îi abordăm pe ceilalți, trebuie să ne imaginăm un continuum cu două extreme: în punctul A există oameni care fac pe plac și au tendința de a fi de acord cu totul; în punctul B este o tendință de a fi absolut agresiv și tranșant”, explică Franciosi.

„Ei bine, cu toții pendulăm în acest continuum tot timpul. În funcție de situație, momentele de viață sau subiectele, putem să înclinăm mai mult spre o extremă decât spre alta. Cele două extreme sunt disfuncționale, restul comportamentelor pot fi plasate în interiorul lor. Și tocmai atunci când poziția noastră atinge din ce în ce mai mult o extremă și, realizăm asta, merită să intervenim.”

Articolul a apărut inițial în VICE Italia