Vara asta n-am ajuns la mare, ci la spitalul de psihiatrie din București și m-am simțit super

M-am internat la spitalul Obregia practic din greșeală – greșeala mea, nu a doctorului, care a respectat protocoalele și procedurile.

Povestea e mai lungă, o spun pe scurt: la aproape trei luni după ce am încheiat un tratament cu antidepresive, am avut o recidivă, care a debutat insidios într-o dimineață când, după o băută, m-am trezit cu anxietatea pe mine. Am așteptat calm și sub pătură să-mi treacă, dar după încă o zi anxietatea era tot acolo, pe mine. Ce vorbesc, între timp crescuse mare, gândurile deveniseră prăpăstioase și se învârteau în cerc, în bucle din care nu mai puteam scăpa. Cu toate astea, am mai așteptat două zile, sperând ca creierul să se regleze singur – dar niciun rezultat, starea era tot mai nasoală.

Era weekend, doctorița mea de familie nu lucra. Am întrebat în stânga și-n dreapta cine are niște sertralină, pastilele pe care le luasem pe durata tratamentului. Ștefan, un prieten, mi-a dat două de 100, pe care le-am înjumătățit să-mi ajungă patru zile. 

Luni, deja ceva mai bine cu capul, m-am dus la doctorița de familie, care mi-a făcut o trimitere la o psihiatră de la un cabinet care deconta prin CASS, pe care o știa; acolo, am fost informat că abia peste trei săptămâni psihiatra are locuri libere. „Și ce fac până atunci fără pastile”, am întrebat furios, „îmi leg funia de gât?”. „Căutați alt doctor”, a umflat din umeri tipa de la recepție.

Cu capul nu mă joc, nu mi-l dau pe mâna unui psihiatru cules de pe net. Așa că, înarmat cu trimiterea aia, am decis să merg la spitalul Obregia – șansa să găsesc un psihiatru competent era mai mare acolo, în definitiv, e cel mai important spital de psihiatrie din Capitală și, orice s-ar spune, trebuie să te ducă capul să prinzi un job în instituția aia. De fapt, aveam în minte două variante: dacă nu-mi place de doctor, măcar să-l îmbârlig să-mi dea o rețetă până găsesc altul mai de doamne-ajută. Dacă îmi place, să-l conving să mă ia sub aripă.

Precedentul tratament îl făcusem cu o doctoriță din Sibiu. Tipa era bună ca doctor, doar că mă monitoriza de la distanță, via telefon – și chestia asta nu s-a dovedit chiar ok, un doctor trebuie să te vadă ca să poată să evalueze eficacitatea tratamentului.

Nevroza mea e anxioasă, o am din adolescență – și pe la 30 am descoperit că alcoolul merge uns ca anxiolitic. Era așa de eficace, că după 40 am început să joc la bețivi profesioniști, iar în ultimii trei-patru ani am devenit de nedespărțit de petul de bere, cu consecința că bând zilnic am încetat să mai ies din casă sau să mă pot ține de un job serios, de birou. 

Motivat și de faptul că am iubit, am decis să tai rădăcinile răului anxios care mă ținea legat de alcool cu antidepresive – și a funcționat; de fapt, cum am povestit într-un articol, nu că a funcționat, ci a zbârnâit de-a dreptul, m-a băgat într-o mică manie care mă făcea să mă simt puternic ca o scară rulantă, ce vorbim, devenisem mai intransigent și mai setos de sânge ca Robespierre, mă certam ca apucații, aruncând nemilos cu dreptate pe pereți de Facebook. Cu asta, mi-am futut o grămadă de relații și am devenit parțial nefrecventabil. 

Trăgând linia, experimentul a fost reușit: în zece luni de tratament, am căzut din căruță (adică m-am îmbătat) de două ori, în rest am stat relativ clean (am mai luat din an în Paște la chefuri niște iarbă – substanță care nu-mi place –, LSD, cox, GHB și mefedronă). După ce am terminat tratamentul, am mai căzut din căruță de două ori, fără a mai socoti o ședință pe cox (n-am bani de chestia asta aberant de scumpă și nu cumpăr droguri – dar fiind mai artist de felul meu se întâmplă ca lumea să-mi dea să gust, în semn de apreciere). În treacăt fie spus, alcoolul bate coxul, e net mai mișto.

M-am dus deci la camera de gardă. M-a primit un doctor, Alexandru I., de care mi-a plăcut din prima, era calm, atent și inteligent (ulterior i-am descoperit pe net și un articol științific în engleză). Am avut de-a face cu o grămadă de psihiatri la viața mea, deci am o oarecare expertiză; în timp ce ei mă analizează și mă întreabă chestii, și eu îi analizez și decid dacă da sau nu, dacă merită notă de trecere sau îi scot direct cu magna cum laude. Tipul din fața mea făcea toți banii.

Ca să-l seduc și să fiu sigur că ies din cabinet cu rețeta aia de sertralină, am plusat povestindu-i despre o tentativă de sinucidere de la 19 ani cu barbiturice și de faptul că ideația mea anxioasă implică și acum la climax ceva gânduri suicidare recurente, ca ieșire fantasmatică din problemă. 

Doctorul mi-a propus pe loc internarea; pe urmă am aflat că e procedură standard asta, dacă susuri ceva despre gânduri suicidare, te înhață pe loc. Am încercat să o dau la întors, că ideile astea le am de la 19 ani și – pentru numele lui D-zeu – acum am 50 și vibrez de viu ce sunt. Deci, am conchis, se poate spune că am învățat să le țin sub control, să le privesc senin ca Munții Carpați Oltul cum șerpuie prin mine – și să le las în pace să sape șanțuri în creier. În plus, am aruncat un ultim argument de ordin practic: am venit cu bicicleta, ce fac cu ea? 

Doctorul era decis să mă înhațe, imun la argumentația mea, iar eu știam că nu pot pleca de acolo fără pastile, cu atât mai mult cu cât acumulasem două pastile datorie la Ștefan, care trebuiau restituite în maxim trei săptămâni. Nu mai vorbesc de faptul că doctorul îmi plăcea, aveam chimie cu el, aveam încredere, așa că i-am zis direct „ok, mă internez, dar dup-aia mă luați sub aripă să mă monitorizați pe durata tratamentului?”. Iar omul a fost de acord. Am întrebat pe ce perioadă e internarea, mi-a răspuns că patru zile, până vineri, așa că am decis că mbineee, mă internez. 

Un asistent m-a preluat și mi-a controlat bagajul să n-am obiecte periculoase precum furculițe sau pantofi cu șireturi, mi-a confiscat un petuleț de Pepsi și hainele civile, dându-mi în schimb o pijama. Îmbrăcat în pijama și încălțat cu niște șlapi crocși turcoaz de care m-am îndrăgostit pe loc, mi-am luat bicicleta din fața camerei de gardă – și, sub privirile asistentului, am legat-o de un copac din fața secției unde am fost internat.

Salonul era de patru; mai era acolo un tip rom la 36, care, din cauza unui episod alcoolic care l-a ținut captiv două luni, a fost neîntrebuințabil toată ziua care a urmat, tremurând pe perfuzii sub pătură. 

Celălalt coleg de cameră era un băiat de 42; nu pot să-i zic bărbat fiindcă era cam infantil, blocat ca maturizare emoțională undeva la 14 – 16 ani și la discuțiile superficiale și fără legătură cu realitatea de la vârsta aia. Era pensionat de tânăr (de altfel, nu știu dacă a lucrat vreodată, nu a pomenit de vreun job) și internat periodic ca să poată să intre la comisia de evaluare psihiatrică (prelungirea pensiei depinde de prezentarea anuală la comisia aia). Avea apoi obiceiul tâmpit ca, după ce se dădea stingerea, să vorbească la telefon minim o oră, până-l lua somnul, cu rudele lui.

Îmi cerea ingenuu țigări, dar nu știa să o facă cu stil ca alții, de fapt n-avea în bagajul lui emoțional conceptul de jenă care să-l oprească să ceară orice vedea că iese din bagajele mele. Se proțăpea timid lângă patul meu, mă întreba ce mai fac, se freca ca o pisică de mine prin complimente naive și apoi întindea o mânuță timidă. Cunosc genul ăsta din libertate – există un gen de atârnător naiv și complet dezadaptat, in a way mâșkinian, trăind de pe o zi pe alta la mila Domnului, într-o – și asta e sfâșietor – sărăcie lucie care îi rupe prematur orice urmă de demnitate ca să se poată salva sufletește.

Naivitatea asta cu iz infantil îi protejează de rușinea pantalonilor rupți în cur, de disprețul celorlalți când cere chestii, de dezgustul celor căsătoriți când îl văd pe labă la 35 de ani – și mai încolo de gândul ratării. 

A mai apărut după două zile un tip la vreo 60, foarte slab și extrem de timid, semănând leit cu artistul vizual Ion Grigorescu. Prima zi a petrecut-o în pat, tăcând nonstop, apoi în seara de a doua zi, m-a întrebat cu o voce pierită, „Domnu’ Adi, îmi dați și mie niște salam?”. La coada care se făcea la sala de mese n-avea curaj să comenteze când se băgau alții în fața lui și, dacă nu-l observa vreo bucătăreasă, rămânea ultimul. În penultima zi, mi-a apărut surescitat să-mi spună că l-a abordat „o tânără doamnă de etnie romă” care l-a descusut dacă are casă și pensie și l-a întrebat dacă vrea s-o ia la el în apartament, „ce ziceți, domnu’ Adi, s-o iau la mine?, sunt amărât, domnu’ Adi” – și apoi, șoptindu-mi conspirativ, „am mințit-o că am 400 pensie, dar am 1 500.” 

Al patrulea pacient, un tânăr bine îmbrăcat de 20 și ceva, a apărut joi. Era închis într-o muțenie paranoică, doar rotea încruntat ochii prin încăpere, ca un vultur. A doua zi a încercat să evadeze; a fost adus cu tămbălău de bodyguarzi și internat „la porumbei”, pe secția de închiși. Secției i se spune așa pentru că e într-o mansardă. 

Majoritatea celor care au trecut prin internări la psihiatrie spun că experiența e oribilă – taică-miu, internat la dezalcoolizare la Sibiu în timpul lui Ceaușescu, susține că n-ar mai călca pe acolo nici în vizită. Ce-i drept, pe atunci pentru alcoolici se practica terapia de aversiune, li se dădea o pastilă numită Antalcol care, combinată cu o cantitate oricât de mică de alcool, declanșa o stare oribilă de rău – iar lui i s-a administrat tratamentul ăsta câteva luni bune. Maică-mea a fost și ea internată, dar în condiții de lux, într-o rezervă de două paturi cu TV, pentru o depresie cvasi-catatonică ce a cedat abia după trei săptămâni – dar tot n-ar reveni acolo nici călcată de tren.

Cu toate astea, eu m-am simțit excelent. 

Când m-am internat, efectul pastilelor de la Ștefan se instalase binișor, iar șederea a durat fix cât trebuia: s-a sfârșit înainte să devină plictisitoare, luând forma splendidă a unui safari într-o lume palpitantă și enigmatică. În plus, am prins o vreme cu un soare tandru de sfârșit de vară, care mi-a permis să mă pierd în plimbări nesfârșite explorând curtea imensă a spitalului, cu vreo 20 de clădiri cochete ascunse în luxurianța unei vegetații lăsate într-o savantă semi-sălbăticie.

Pe lângă asta, aveam portofelul burdușit de cash, bașca două pungi de tutun aduse de o prietenă. Iar tutunul și cafeaua – care poate fi cumpărată cu doi–cinci lei de la cele două chioșcuri din curte – sunt, ca-n pușcărie, valută forte... Deci, dacă ajungi la psihiatrie și vrei să te iubească lumea, ia-ți rezerve serioase de tutun cu tine: eu unul, aruncând peste popor cu tutun și hârtii de un leu pentru cafea, m-am simțit lord. Mi-am format astfel o mică curte princiară, formată din oameni care se înghesuiau să mă converseze și să-mi facă mici servicii – și care, când mă prindeau singur, își bârfeau concurența, „vezi că ăla vrea doar să te facă de bani și țigări, scapă urgent de el.” 

Regimul de fumat e mai permisiv decât în spitalele cu alt profil. Chiar dacă nu se vând țigări la chioșcuri, ți se permite să fumezi cât ai chef în curte, nimeni nu-ți numără țigările. Ceea ce mi se pare justificat și uman, e aiurea să interzici unui om abia scos dintr-un raptus psihotic sau depresiv să nu fumeze, riști să-l agiți și să-l bagi la loc în criză. Deci, spre deosebire de celelalte spitale unde doctorii și asistentele îți (mai) fac morală că fumezi în curtea spitalului, că suntem în UE și fmm de treabă, aici personalul te lasă-n durerea ta de fumător. 

Nici mâncarea nu a fost atât de proastă cât mă așteptam, peste media spitalelor prin care m-am perindat: într-o zi am primit chiar și o lungă ciorbă de burtă. Ciorba se servea în cană de ceai, iar singurul tacâm permis era lingura, cu care trebuia să te descurci și la felul doi.

Cei mai mulți de acolo, din ce am văzut, erau oameni săraci sau foarte săraci. Unu, pentru că boala poate să te dezadapteze social încât să cazi victimă unor escroci care să te lase în fundul gol (cazul unui bătrân de acolo pe care niște filantropi l-au luat în grijă, l-au pus să semneze acte și i-au luat casa). Doi, pentru că sărăcie = depresie constituită, automedicată de regulă cu alcool, deci a se scuti cu argumentul de Ardeal că „are trei copii și toată ziua îl vezi beat”. 

Un pacient dintr-un salon de pe palier mi-a zis că a încercat să-și ia viața de mai multe ori fix din cauza asta, că s-a săturat de sărăcie, nu a mai contat că era un ortodox convins din Moldova profundă. De fapt, convingerea lui era că Dumnezeu o să-l înțeleagă, că popii vorbesc prostii când fac din sinucidere un păcat așa de mare. Era pensionat cu diagnosticul de epilepsie, cauzată de la o cădere în casa liftului la șase ani.

Partenera lui de viață era de asemenea internată, dar pe altă secție. Fiind faliți, amândoi se descurcau cum puteau, vânând toată ziua țigări, cafea și mâncare. „Nesuri ai?”, m-a întrebat când l-am servit cu prima țigară – dar, deși prietena mea reușise să-mi strecoare-n spital câteva, le dădusem deja colegului de cameră, ăla cu mânuța timidă. Pe lângă obiectele ascuțite, nu ai voie în salon cu cola și cafea, chit că ambele pot fi cumpărate de la chioșcurile din curte. 

Omul își ținea consoarta, o femeie docilă cu o față depresivă, cam din scurt, „câți bani ai făcut? Câte țigări?”, o lua la unșpe metri la mesele de la chioșcuri, unde se aduna lumea. Femeile obțin mai ușor acces la inima filantroapă a oamenilor, sunt văzute mai vulnerabile și cumva mai reliable, chiar și într-un spital de psihiatrie. 

Dar, pe de altă parte, și el se străduia: se chinuia să să facă atmosferă ca să tapeze de țigări și monede aparținători și pacienți, bărbierea pe bani pacienți cu Parkinson sau cu complicații neuropate – și, la internările anterioare, tundea. „Dar acum infirmierul nu mai vrea să-mi dea mașina de tuns, că a aflat că tund pe bani”, mi s-a plâns. În schimb, BIC-urile sunt în regim de proprietate personală, dar ținute sub cheie și date pacienților, sub o relativă supraveghere, doar când au nevoie de ele… Altădată, omul mi-a oferit doi ciorchini mari de struguri, ca să-i dau când mă externez flaconul meu de săpun lichid.

Pe scurt, o grămadă de pacienți își ocupă timpul făcând troc sau încercând să procure țigări, mâncare, cafea. Într-o dup-amiază când când mă soream citind sub o filigorie, s-a așezat o pacientă în vârstă pe banca de lângă și mi-a propus, contra cost, să se roage pentru mine cu o rugăciune specială, pe care o învățase la Muntele Athos; era, cum se zice, șmecheria ei. 

Deși e plin de bănci pe toate aleile, mesele cu băncuțe de la chioșcuri atrag ca un magnet, ocupate mai tot timpul cu persoane de ambele sexe. Căci, altminteri, bărbații și femeile se autosegregă ca la țară, bărbații stau cu bărbații, femeile cu femeile. Și, tot ca la țară, mulți se cunosc între ei de la alte internări și deapănă amintiri din spital sau povestesc ce-au făcut afară. Ei sunt „veteranii”: se laudă cu numărul de internări din spital, îți dau sfaturi, intermediază pentru novici cu bodyguarzii de la intrare să le aducă chestii care nu se găsesc în spital (nu și alcool, la alcool nu se riscă nimeni). 

Recordmanul internărilor era un tip la 40 și ceva, cu alură de dandy de cartier, subțirel și înalt, purtând un tricou mulat și niște pantaloni cadrilați de pijama care ar fi putut trece lejer drept niște pantaloni hipsterești fistichii. Plus o borsetă trecută peste umăr, purtată la șold. Inteligent și cu glume insolente, ambigue.

Era la a 82-a internare, s-a lăudat, și mi-a povestit cum a fost la una din prezentările la Comisie – „un prieten m-a sfătuit să mă duc îmbrăcat ca un boschetar ca să impresionez, dar i-am zis «fugi bă de aici, actele vorbesc». Când m-am dus cu dosarul, eram îmbrăcat la patru ace: sacou, cămașă, blugi. Femeia care mi l-a luat m-a întrebat «unde e pacientul?» – și i-am zis «păi eu sunt pacientul». A răsfoit dosarul și când a văzut 79 de internări a zis «respect, ar trebui să vă dăm o diplomă de onoare».” Înainte să ne apropiem, când se plângea la masă că ar fuma o țigară, mi-a plăcut că atunci când i-am oferit-o m-a întrebat, suspicios, „De ce-mi dai țigări? Nu suntem prieteni, nu ne cunoaștem măcar.”  

Celălalt spațiu de socializare, care se umplea după ce se întuneca și secțiile se încuiau, era baia – pe secția mea era una minusculă, cu un duș, două cabine de WC și o chiuvetă. Era amuzant că dușul n-avea perdea, așa încât când trecea vreunul spre grupul celor de la geam, de lângă chiuvetă, nu era exclus să primești un compliment despre mărimea penisului, dacă era cazul (n-a fost). 

Spațiul oficial de socializare, cu rol și de centru de recuperare, e într-un corp specializat de clădire, unde poți picta, croșeta, face exerciții cardio sau juca tenis de masă. Eu am ajuns acolo vineri, înainte să mă externez, dar nu era decât terapeuta. M-am legănat încurcat de pe un picior pe altul, „aș fi jucat un tenis”, i-am zis și femeia m-a invitat să joc cu ea. Să n-am scrupule, ea de-aia e plătită, să distreze și anime pacienții. Am jucat deci un ping pong, dar eram cam defazat și mă mișcam în reluare de la Quetiapină, un antipsihotic pe care-l mai luasem în trecut la distracție să văd cum e, dar niciodată ca tratament. La un moment dat a apărut abia auzit și colegul de cameră „Ion Grigorescu” să se uite la TV.

Ghid prin spital mi-a fost un coleg de cameră, tânărul dipsoman care nu se putea opri din băut decât prin internare, când îi ceda organismul; până acum, i-a cedat de 19 ori. Avea 36, dar nu-și arăta vârsta: scund, cu un pic de burtică, dar frumușel foc și cu un lipici incredibil la femei, inclusiv la personalul spitalului. Se saluta cu asistente și infirmiere, făcea glume cu substrat și alea râdeau. 

În prima zi, când nu se putea ține pe picioare și tremura sub pături, infirmiera, o femeie la 50 de ani, a insistat interminabil să-i dea să mănânce cu mâna ei. Însă băiatul, dintre perfuzii, refuza înverșunat și demn, „nu mi-e foame, mă descurc singur”, a mormăit de sub pătură. Femeia, care plesnea de drag și duioșie, continua să-l roage, „hai măi mămică, trebuie să mănânci ceva”. Până la urmă, colegul meu de salon a ieșit de sub pături și s-a lăsat hrănit, femeia și-a putut exprima în fine afecțiunea băgându-i în gură câteva linguri de supă ca la bebeluși. Dar, după un sfert de oră, colegul meu de salon le-a vomitat, pancreasul lui refuza să proceseze chestii, organismul se lăsa hrănit doar prin perfuzii.

Era un tip dezghețat, cu un stil băiețos și direct, genul care nu vorbește neîntrebat, nu se laudă și când spune ceva o face la obiect. La 21, s-a băgat în Legiunea străină, unde a lucrat 13 ani. „Bei că ai rămas cu șoc posttraumatic după treaba asta?”, l-am întrebat. „Nicio legătură, am lucrat în spate.” 

După niște ezitări, strâns cu ușa, mi-a zis că a lucrat pe operativ la Pace și Spionaj, cele mai multe operațiuni la care a participat fiind în Africa. Printre altele, treaba lui erau „înregistrările ambientale”, să se strecoare de pildă cât mai anonim pe câmpul tactic între localnici și, împodobit pe dedesubt cu camere și microfoane, să absoarbă și să transmită informații – de fapt i se spunea spre ce grup sau om să se îndrepte, împreună cu grupul lui de șase discuta o strategie de infiltrare, apoi, după ce primea aprobarea pentru strategie, își făcea de lucru în proximitatea obiectivului să capteze informații, pe care le interpretau cei de la departamentul de analiză. Echipa era de șase oameni – câțiva ani au avut și o fată cu ei, o asiatică, care se futea cu toți, să nu iște tensiuni.

Pe segmentul Pace, a lucrat și la o misiune Greenpeace, care sabota cu furtune de apă un vas japonez care vâna balene. Șefii i-au propus la un moment dat să participe la o misiune Interpol în România, dar s-a dat bolnav, „să înfund români de-ai mei? – exclus”. Ar fi făcut praf toți banii pe alcool dacă n-ar fi fost maică-sa. Femeia a vândut apartamentul din Ferentari și cu banii lui „după Legiune” a ridicat o casă cu etaj într-un sat de lângă București.

Nimic de reproșat personalului medical, de la infirmiere la doctori. Indiferent ce lupte sângeroase pentru putere se dau în subteranele spitalului, în afară nu străbate nimic. Comportamentul personalului e profi și, spre deosebire de cuplurile disfuncționale care încearcă inutil să-și țină departe de copii ura și certurile, conflictele interne din spital nu lasă urme apăsătoare de slow violence. Și, chiar dacă aroganțele doctorilor sunt la ordinea zilei în spitale (inclusiv în Sibiu), aici n-am avut parte de așa ceva. Mi s-a vorbit calm, n-am fost bruftuluit, apostrofat sau măcar tutuit. Doar veteranii erau luați la per tu, dar ca semn de apropiere și familiaritate. 

Doctorul care m-a internat a venit a doua zi să mă vadă, iar în zilele următoare m-a văzut soția lui, care mi-a zis să nu ezit să o caut dacă mă simt rău de la tratament. Și, deși n-am dat șpagă sau, cum m-a sfătuit soră-mea (care e asistentă), n-am dat măcar „un pachet de cafea la fete”, adică la asistente, am fost tratat foarte ok. Nici pe pacienții faliți nu i-am auzit să se plângă. 

La un moment dat, pe la 10 seara, am auzit pe coridor glasul placid și resemnat al unei asistente, „care ați sunat la 112?” – era cineva care, din salonul vecin, a sunat de plictiseală la 112 să întrebe cât e ceasul, „să se distreze băieții”. N-a urmat nicio urecheală, asistenta nu s-a apucat să facă anchetă să afle făptașul, să confiște telefoane sau să trimită persoane la închiși. 

Bila neagră sunt bodyguarzii de la intrarea în spital, fără nicio treabă cu specificul instituției unde lucrează. Externalizarea serviciului ăsta către firme private de protecție și pază e o greșeală. Oamenii ăia n-au nicio pregătire față de asistența psihiatrică și pe lângă asta vin dintr-un sistem care-l maimuțărește pe cel din Jandarmerie, cum ar veni, sunt jandarmi wannabe.

Dacă adăugăm la asta nivelul precar de instruire, e clar că bădărania devine regulă nescrisă de comportament. Or, ajunși cerberi la poarta spitalului, riscul să și-o ia în cap crește exponențial: faptul că sunt desemnați să controleze accesul într-un mare spital le dă, presupun, o senzație de putere și importanță pe care, prin comparație, un paznic de farmacie n-ar avea cum s-o guste. Nu mai vorbim de faptul că, dacă joacă dur și încruntat, e mai probabil ca aparținătorul să sară cu banul să-i îmbuneze.

Nu cred că generalizez abuziv – când la o cafea de dimineață am criticat comportamentul curat nesimțit al agenților de pază, un pacient mi-a confirmat-o, citez verbatim: „e adevărat, ne tratează ca pacienți (citește: nebuni), nu ca oameni.” Și fix asta e senzația, că ai de-a face cu un individ care te bagă sub eticheta de nebun, te aruncă într-o subumanitate casată a rebuturilor și pa. Pentru unul dintr-ăsta chestiunea e clară, ești tralala și ce atâta discuție.

M-am lovit de atitudinea lor încă de la început. Când le-am spus că merg la camera de gardă (ceea ce însemna că nu sunt aparținător), m-au luat direct la per tu. „Nu vă supărați, pot să bag înăuntru bicicleta?”, am întrebat cât de formal am putut. „Bine, bag-o”, mi-a răspuns acru unul dintre ei. Nu am o problemă cu faptul de a fi tutuit, mă las tutuit de copii de-o șchioapă, dar la Obregia faptul de a fi tutuit de personalul instituției mi-a deșteptat bizar niște sensibilități, ca și cum asta ar putea atenta la valoarea mea umană. 

A doua zi, gagicu-mio mi-a adus și el un pachet. Cum spitalul are două intrări, ne-am încurcat, încât m-am dus la poarta greșită. Eram deja iritat de încurcătură și, în timp ce vorbeam la telefon cu el, m-am întrerupt să le spun bodyguarzilor că trebuie să primesc un pachet de la cineva. „Ce-ai zis mă?”, a catadicsit să-mi răspundă abia deschizându-și gura unul dintre ei, mai tânăr ca mine cu cel puțin 20 de ani. Era liniștea dinaintea furtunii, simțeam deja cum amorsez pe dedesubt. 

I-am repetat rar, deschizând larg gura ca atunci când vrei să te faci înțeles de un surd. „Nu e nimeni, hai, du-te pe secție”, m-a expediat. Nu vreau să fiu înțeles greșit, merge și per tu-ul la Obregia, dar e o diferență mare între felul mămicos în care infirmierele o fac și felul ăstora. 

Am stat câteva secunde să procesez, ce să răspund, „Cum îți permiți bă să mă tutuiești?”, i-am zis în cele din urmă. „Hai, înapoi pe secție”, a mârâit, pe același ton poruncitor și opac de căprar ajuns – și la faza asta am văzut roșu și i-am servit-o ordinar, cât de classist și arogant am fost în stare, „du-te mă-n pula mea de analfabet, am mai multă școală decât ai avut tu și mă-ta vacanță, învață să vorbești, dobitocule”. N-a mai zis nimic, probabil asta făcea parte din protocolul jobului, să nu te iei în gură cu pacienții nervoși că-i agiți mai rău – sau pur și simplu s-a prins că poate nebunul din față nu e chiar nebun și nu știi niciodată cu cine te pui. Iar jobul la psihiatrie – sunt convins – e unul vânat în firma lui de protecție și pază, pentru că, la fel ca gardienii la pușcărie, se (pare că se) scot mai bine cu șpaga: pe surse, am aflat că șpaga ar bate salariul. 

Când lucram ca jurnalist la România Liberă, țineam o cronică de restaurant, cluburi și crâșme – recenziile alea minuscule erau cele mai citite producții ale mele, bătând la cur fără efort cearceafuri muncite și ambițioase. Recitind articolul ăsta ca să-l periez, am descoperit că a luat forma unei cronici. Or, dacă ar fi să-i ascultăm pe structuraliști, care susțin că forma face conținutul, s-ar cuveni să-mi termin cearceaful printr-o evaluare finală, în spiritul cronicilor de crâșme de la RL.

Prin asta, dau și o mână de ajutor celor care vor sau se văd obligați să facă un sejur la Obregia. Fiind prima mea internare la Psihiatrie, nu pot să compar spitalul cu alte unități similare, doar cu instituții spitalicești cu alt profil (respectiv neurologie Cluj, ortopedie și interne Sibiu). Cu toate astea îndrăznesc să-i dau niște steluțe, pe o scară de la 1 la 5.

Atmosferă ***** — Spitalul are curtea aia mișto și verde, mare cât un parc municipal, iar pavilioanele, pe două niveluri, au o arhitectură tranchilizantă de început de secol, care aduce cu Spitalul Colțea. Personalul și clienții sunt prietenoși, iar câteva pachete de tutun, pe post de shortcut social, te transformă rapid în cel mai popular băiat din clasă.

Regim **** spre ***** — E permisiv, politicos și uneori cald, făcut să nu te simți ca-n Foucault. Ultima stea e ciobită rău de bodyguarzii, care par scoși cu copy paste direct din grotele puterii descrise de filozof, fără nicio stilizare ulterioară.

Dotări *** — Dotările din saloane sunt austere, conțin un frigider cu congelator, dar nu și un televizor. Personal, prefer fără, de regulă gusturile converg către emisiuni de gossip sau România TV. Fără televizor, am dat gata două cărți – „Cântecul păsării de plajă” a lui Tudor Ganea (superbă) și „Amintirile unui om de stânga”, memoriile din comunism ale lui Ion Iliescu (so-so, am aflat că în studenția moscovită a fost prieten cu Li Peng, prim-ministru al Chinei sub doi președinți – Zhao Ziyang și Jiang Zemin). Baia e cam înghesuită, iar la duș apa e fierbinte dimineața, călâie seara.

Servicii **** — La servicii, media se face între personalul medical (doctori, asistente, infirmiere), neașteptat de amabil, care ia cinci stele, și bodyguarzii de la intrare, care iau cu greu o stea: 5+5+5+1=16:4=4 stele pline.

Mâncare *** — Am zis-o, e peste media spitalelor din Ardeal unde viața grea mi-a purtat pașii. E comestibilă, destul de variată și seara se servește Mâncare Adevărată, nu desert gen griș sau orez cu lapte sau macaroane cu brânză. La cină, am primit chiar și CARNE – un orez cu legume, asortat la un ciocănel grațios de pui. Ceea ce nu înseamnă totuși că mâncarea e îndestulătoare, dacă nu adormi la 10 când se dă stingerea, la 12 te prinde o foame de spargi frigiderul.

Prin urmare, Obregia ia patru stele din cinci fără probleme, îl recomand. Pentru mai multe steluțe, n-ar strica să facă ceva cu ciobanii ăia de la pază.