Am fost la prima căsătorie din România între două femei și am plâns de fericire

Sâmbătă, 9 iulie 2022, ajung pe la orele prânzului la Oficiul Stării Civile al Sectorului 5. Urmează să asist la un eveniment unic în România.

Le aștept pe Georgiana și Evie, două femei care și-au propus să se căsătorească, deși locuiesc în România, țară care nu numai că interzice căsătoriile între persoane de același sex, dar e și una dintre cele mai discriminatorii din UE când vine vorba de minorități sexuale.

Cum e posibil?

Evie e transgender și încă nu și-a schimbat sexul în buletin. Cazul lor e fără precedent, așa că Georgiana, pe care o cunosc de câțiva ani, m-a rugat să le spun povestea, în ideea că le va da speranță și altor cupluri din comunitatea LGBT+.

Când văd toate cuplurile care așteptau să se căsătorească, însoțite de familiile lor, recunosc că mi s-a pus un nod în gât. Mi-am imaginat imediat posibilitatea unui scandal.

Mă liniștesc abia când sosesc Georgiana și Evie, pline de entuziasm, înarmate cu câteva pagini de legi și însoțite de mama Georgianei și câțiva prieteni comuni, pregătite să facă pasul cel mare. 

Georgiana e îmbrăcată într-un costum elegant – pantaloni și pantofi cu toc, iar Evie într-o rochie de vară colorată și teniși. După îmbrățișări și câteva glumițe de încurajare, grupul nostru e chemat la poartă și li se cer actele „mirilor”. Urmează să înceapă ceea ce poate fi un eșec al drepturilor omului sau un precedent pentru o viață mai bună în România pentru comunitatea LGBT+.

Ca multe cupluri moderne, Georgiana și Evie s-au cunoscut pe Tinder, în octombrie 2021. S-au mutat împreună după o lună, iar în decembrie Georgiana a cerut-o în căsătorie. Evie a făcut același lucru în aprilie. 

„Am stabilit să ne grăbim cu căsătoria pentru că Evie urmează să-și schimbe sexul în buletin și apoi nu am mai putea să facem asta. Inițial, voia doar să-și schimbe numele din buletin și să nu mai schimbe sexul, dar a venit războiul și ni s-a schimbat un pic perspectiva”, îmi povestește Georgiana pe terasa de la Grădina Arthub, un loc LGBT+ friendly din București.  

M-am întâlnit cu ele cu o săptămână înainte de momentul căsătoriei, ca să aflu mai multe despre relația lor și cum speră că se va desfășura într-o țară încă în mare parte homofobă și transfobă.

Ambele au mai fost căsătorite înainte. Georgiana a divorțat prin 2016. Știa că e pansexuală și a avut în trecut relații atât cu bărbați, cât și cu femei, dar fuseseră relații mai scurte, de câteva luni. 

Povestea lui Evie e ceva mai complicată. 

Era un bărbat căsătorit, cu copil. Îmi spune că și-a dat seama că e transgender abia la începutul lui 2021, la 36 de ani. „Eram de foarte mult timp într-o depresie căreia nu-i găseam cauza. În comunitatea trans se spune că treaba asta e ca un fel de gimnastică mintală: decât să accepți că ești trans, pentru că asta ți-ar cauza nenumărate probleme, începi să găsești tot felul de alte motive pentru depresia ta.”

„La mine era foarte clar dintotdeauna că aveam probleme cu corpul meu. De exemplu, nu-mi plăcea niciodată să mă uit în oglindă, pentru că mă deranja ce vedeam. Nu-mi plăcea să mi se facă poze, dar mă gândeam că era din cauză că nu sunt o persoană vanitoasă. Nu mă aranjam, nu-mi păsa de corpul meu, pentru că nu mă simțeam bine în el. Și, ca bărbat, nu-ți zice nimeni nimic dacă nu te îngrijești. Așa că n-am crezut că am vreo problemă.”

Din cauza lipsei de educație despre identitatea de gen în România, multe persoane LGBT suferă de disforie corporală și realizează târziu care e problema care le chinuie. Poate că cei din generația Z sunt mai informați pentru că au acces la internet de mici, dar milenialii sau cei din generația X încă au de suferit din cauză că au aflat foarte târziu informații care le-ar fi fost foarte necesare.

„Singura reprezentare a persoanelor trans pe care o văzusem în media era scena din Ace Ventura în care el se sărută cu o femeie, iar după ce-și dă seama că e trans vomită și se spală pe dinți.” Printre lucrurile care au ajutat-o să-și dea seama cine e de fapt a fost un clip de pe Philosophy Tube în care persoana din spatele canalului de YouTube își face coming out-ul ca femeie trans: „În momentul acela m-am emoționat teribil și am plâns. În scurtă vreme, am înțeles de ce.”

Evie spune că prima dată a început tranziția socială. Primii care au aflat după fosta soție, mama și fratele ei au fost cei de la job. „Din fericire, e o comunitate de oameni open-minded, cu multe persoane queer, inclusiv trans, așa că m-am simțit confortabil să le spun. Sunt programatoare și lucrez cu un limbaj mai de nișă pe care îl folosesc cel puțin douăzeci de fete trans.”

Cei de la job i-au schimbat numele și adresa de mail fără niciun fel de probleme, după care și-a asumat identitatea și pe Facebook, spre mirarea unora. Dar, spune ea, asta e chestia mișto când îți faci tranziția la maturitate, și nu în copilărie sau adolescență. „Nu-ți mai pasă atât de mult de părerea altora și nu depinzi de părinți. Nu ai parte de bullying în școală și liceu, ai casa ta, banii tăi, ești pe picioarele tale, nu ți-e teamă că te dau părinții afară din casă.”

Mai trist a fost că și-a pierdut cel mai bun prieten, care nu s-a putut obișnui cu schimbarea. „Mi-a reproșat lucrurile clasice – că o să-mi pierd familia, că sunt inconștientă. Acum nu mai vorbim. Nu ne-am certat direct, ci doar ne-am distanțat, acum suntem străini. Și mama a fost foarte afectată, a zis că a simțit că a pierdut un copil, pentru că s-a trezit cu o persoană pe care n-o cunoaște.”

Cu fosta soție, Evie e în relații bune. La fel și cu fetița lor de trei ani, care n-a avut nicio problemă că tatăl ei a devenit femeie. Mai nou îi spune „mami” în loc de „tati” și vine des în vizită. 

Bucuria că s-a regăsit pe sine și a făcut în sfârșit tranziția e mai mare pentru Evie decât suferința că a pierdut prieteni. „Oricum mi-am făcut prieteni noi. Înainte, nu-mi făcea plăcere să ies din casă. Din cauza depresiei și a disforiei corporale, mă închisesem mult în mine.”

Fără să fie o coincidență, cununia a fost programată pe 9 iulie, înainte de marșul Bucharest Pride. Ce altă zi ar fi mai potrivită pentru o căsătorie între două femei? Înainte de marele moment le-am întrebat cum se așteaptă să decurgă ziua, când ar trebui să se petreacă minunea: prima căsătorie din România între două femei.

„Probabil o să-mi spună răspicat domnul și numele vechi din buletin, nu mă aștept la altceva de la ei, sincer. Mai ales dacă o să fie cineva care filmează sau face fotografii. Cred că o să facă tot posibilul să arate că nu sunt de acord cu situația. Dar până la urmă, sunt funcționarii statului și trebuie să-și facă treaba. Doar buletinele contează, nu ce haine porți.”

„În lege scrie că nu avem voie să ne căsătorim dacă avem același sex, dar noi nu avem același sex în acte. Iar statul român nu face diferența dintre sex și gen, deci n-ar avea de ce să fie probleme”, a zis Georgiana, optimistă.

Mama Georgianei a venit la cununie, dar tatăl nu: „S-a speriat și încă nu ne-am văzut până acum împreună. A zis că e din altă epocă și că nu înțelege.”

„Asta zice și mama. Când i-am spus că mă voi căsători cu Georgiana, s-a schimbat la față și a început să plângă”, completează Evie. „I-am zis că dacă nu se poate bucura, e mai bine să nu vină ca să se simtă prost și să ne facă și pe noi să ne simțim inconfortabil.” 

Speră că până la anul, când doresc să facă o nuntă umanistă, între prieteni apropiați, să-și schimbe părerea.

„Cred că ar fi fost, totuși, mai șocată dacă aș fi fost cu un bărbat, pentru că încă nu mă percepe ca femeie. Celor mai multe persoane le dă cu virgulă când ești trans și gay. Pur și simplu nu înțeleg de ce ți-ai schimbat sexul și vrei să fii tot cu o persoană de același sex. Lui tata nu i-am zis de cununie. Știe doar că sunt trans, dar el e foarte religios. Din fericire, îmi respectă numele și identitatea, a acceptat tranziția, dar cam atât. N-a avut reacții extreme.”

În cele câteva zile până la ziua cea mare, fetele au căutat legile cu privire la discriminarea pe bază de gen, orientare sexuală și imagine, ca să meargă la cununie cu temele făcute și să prevină orice eventuale probleme.

Conform ordonanței 137 din 2000, constituie contravenție refuzarea acordării serviciilor publice administrative și juridice unei persoane sau unui grup de persoane, dacă fapta nu intră sub incidența legii penale, din cauza apartenenței  la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză.

Mai mult, articolul 73 din Codul Civil menționează că orice persoană are dreptul la propria imagine, așa că nu ar fi legal ca cineva să nu se poată căsători din cauza felului în care alege să se prezinte.

Cu toate astea, persoana care le-a luat actele ne-a anunțat că nu avem voie să intrăm în curte și trebuie să așteptăm ca ofițerul stării civile să coboare să stea de vorbă cu noi.

În cinci minute, coboară o doamnă între două vârste, decorată cu steagul României, ca un funcționar de stat care se respectă, și a întrebat cine e domnul. „Eu”, răspunde Evie fără să clipească, se aștepta la atitudinea asta. „Domnule, avem o problemă. Nu pot să vă căsătoresc decât dacă vă duceți frumos acasă și vă îmbrăcați în bărbat.”

„Nu vă supărați, dar mie de ce nu îmi spuneți să merg acasă și să mă îmbrac în femeie?”, întreabă Georgiana. Transfobia merge însă mână în mână cu misoginismul, de unde și răspunsul tipic: „Liniște, nu vorbesc cu dumneavoastră, vorbesc cu domnul!”

Așa începe circul. Fetele îi arată legile, doamna îi dă înainte cu „vă rog să nu-mi forțați mâna”. În timp ce-i explică că e ilegal să le refuze în baza unor credințe personale, doamna continuă să o trimită pe Evie acasă să-și pună pantaloni. „Unde scrie în lege cum trebuie să vii îmbrăcat la starea civilă?”, chestionează Georgiana regula asta heirupistă. „Pentru că suntem în România și aici nu există bărbați îmbrăcați în rochii!”

Epuizată, doamna ofițer zice să așteptăm cât își sună un superior să vadă ce-i de făcut. Vorbește la telefon câteva minute care au părut o eternitate, timp în care paznicii de la poartă se înmulțesc și ne zic clar că nu avem voie să trecem de poartă nici măcar cu un picior.

Doamna se întoarce și ne refuză din nou.

Repetă poezia cu schimbatul hainelor, la care adaugă: „Uitați câți oameni vor să se căsătorească și voi îi țineți pe loc!” Grupul nostru îi reproșează că ea îi ține pe loc, nu noi, iar o tipă din grup îi arată fotografii de la nunți scoțiene, cu mirii îmbrăcați în kilt. „Uitați, doamnă, s-au mai căsătorit bărbați în fustă în lumea asta, nu e așa imposibil.” Între timp, toată lumea din jur e cu ochii pe noi. Unii râd, alții filmează cu telefoanele.

Încep să mă îndoiesc că o să reușim și mă trezesc că am ochii plini de lacrimi și că întreb: „Doamnă, chiar vreți să stricați ziua unor oameni care se iubesc, din cauza hainelor pe care le poartă?”

Până la urmă, nu știu ce a funcționat, empatia sau legile. Cert e că doamna mai dă un telefon lung, după care se întoarce și ne zice că putem intra. Ni se spune însă că nu avem voie să facem fotografii. 

„De ce? E un moment la fel de special pentru noi ca pentru toată lumea care se căsătorește! De ce să nu-l putem imortaliza?”, întreabă Georgiana. Probabil că doamna obosise de tot, pentru că dă din mână a lehamite și e de acord și cu pozele. Încercase să le știrbească fetelor bucuria cât de puțin, dar nu reușise.

Ajungem în birou, doamna își spune textul și, după cum era de așteptat, accentuează foarte răspicat: „căsătoria reprezintă uniunea dintre un bărbat și o femeie.” Textul original se referă însă la „soți”. Practic, spune Georgiana, ea a pus în practică ce și-ar fi dorit acum eșuatul referendum anti-gay.

La final, nu știu dacă de teamă că va fi sancționată sau pentru că i s-a trezit o urmă de empatie, doamna ofițer ne zice: „Felicitări și îmi cer scuze pentru inconveniență, asta este, dacă nu am mai văzut așa ceva...” La care cineva din grup îi spune: „Se schimbă vremurile, doamnă, o să mai tot vedeți!” „Nu mai zic nimic, nu mai am ce să zic.”

Înțeleg că trebuie să fie al naibii de greu să te conformezi la o lume în schimbare. Înțeleg că e ciudat ca după ce ai căsătorit mii sau zeci de mii de cupluri formate dintr-un bărbat și o femeie, e greu să căsătorești un cuplu „neconvențional”. Dar cred cu tărie că e nevoie ca vechiul să moară ca să prospere noul. Și sper să fi înțeles și ea – și alții ca ea – ceva din asta.

Continuăm ziua la restaurant, unde celebrăm căsătoria cu un pahar de spumant, și o încheiem la Pride.

După marele lor moment, atât pentru ele, cât și pentru întreaga comunitate din România, Georgiana și Evie așteaptă să vadă ce se va întâmpla după ce Evie își va schimba buletinul.

Evenimentul la care am asistat a creat un precedent foarte important pentru România și sper ca asta să le dea speranță tinerilor din comunitatea LGBT+ care încă trăiesc cu teama de a fi ei înșiși într-o societate retrogradă și ostilă. Am văzut cu ochii mei cum legea a obligat credințele vechi și nocive să dea înapoi în fața unui viitor mai incluziv și mai sănătos. Și, deși nunțile mă lasă absolut rece, ba chiar le evit cât pot, este prima nuntă la care am plâns.

„De ce plângi?”, m-a întrebat Georgiana, înduioșată. Mi-am șters nasul și i-am răspuns zâmbind printre lacrimi: „Pentru că asta e lumea în care mi-ar plăcea să trăiesc.”